joi, 27 decembrie 2007

Entry number 18 - Victor

Imi pare rau ca nu ti-am raspuns pentru ceva timp acum… a se observa aici diferenta dintre imi cer scuze, si imi pare rau. Mie imi pare rau dintr-un motiv pur egoist, si anume acela ca sunt convins ca as fi fost mai fericit craciunul asta... bine, si daca as fi curatat cartofi tot craciunul, tot as fi fost iesit mai bine decat ce s-a intamplat cu adevarat, dar asta e alta poveste.

Simt ca mi-e foame acum. eu mananc foarte mult de obicei, dar din cauza aciditatii din stomac, nu pentru ca mi-ar fi foame. Insa acum chiar mi-e foame, pentru ca in ultima vreme nu prea am mai mancat. Pentru ca pur si simplu mi-a pierit pofta de viata. nu mai imi trebuie. Sunt la un centrimetru de a depune armele. Nu mai stiu ce sa cred...

Totul pleaca de la o fraza din fight club – ca toate incursiunule mele in filosofie, aproape. „the people you love the most, always end up hurting you”. Tu vorbeai de prieteni, cum ca nu stii daca mai exista... ce copii suntem. Taica-miu e cunoscut ca ar aveai cei mai multi prieteni dintre colegii lui. e cunoscut si invidiat pentru asta. Pentru ei in schimb, a avea prieteni inseamna a pune mana pe telefon, a spune „vreau asta maine, sau daca se poate acum”, - cu mici variatiuni aici – iar dupa ce ti se spune da, ok, se rezolva, intrebi – „Si, altfel, cum mai merge” – „Bine, multumesc”. Ok, sunt un pic cinic, si am scurtat dialogul, dar cred ca am surpins chintesenta. Si chestia asta nu e pentru ca ei vin din alta perioada istorica, si alte blablauri sociale. Pur si simplu, cand incepi sa iti castigi painea, nu mai ai timp de prieteni in acceptiunea din liceu. Desi, daca stai sa te gandesti, si prietenia e tot manifestarea unui interes strict egoist. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa trec peste momentele grele. Fie ca imi da un umar sa plang pe el, fie ca imi da bani sau suna un politist, ma ajuta. Sau poate imi da un sfat prietenesc. Sau poate imi spune 100 de bancuri grozave. Sau poate ies la baute cu el, filosofam, si tot ce era rau inainte isi are volumul dat mai incet.

Una peste alta, (ironic, echivalentul expresiei in engleza poate fi „bottom line”, adica linia de fund) prietenii sunt oamenii care te ajuta. Fie ca te ajuta pentru ca te simti bine, fie ca iti fac rost de un loc la azilul de batrani, ei te ajuta. Noi suntem copii, si speram ca prietenii sa ne inteleaga... HA! Atunci va trebui sa ai ca prieteni doar oameni foarte inteligenti. Oricum, eu nu ma inteleg nici pe mine... deci va trebui sa am prieteni foarte inteligenti, si in acelasi timp foarte dedicati scopului nobil de a ma intelege pe mine... acest buric al pamantului care nu-si mai seaca o data izvorul tristetilor infinite...

scuzi siropul de mai sus, dar nu m-am putut abtine. A, da. Sa nu uit de nevoia de prieteni. Ea te face sa intelegi prietenul tau intr-asa masura incat tie sa iti placa de el. El zice ca A este B, iar tu intelegi ca A este C. De ce, pentru ca tu de fapt crezi ca A este D, iar C e mai aproape de D. Deci pleaca de aici cu dorinta de a avea prieteni care sa te inteleaga, daca ai avut-o vreodata. E de fitze. Cu „tz”, chiar!

Chestia cu prietenii mi se pare ca are legatura cu drama mea de acum. eu acum plecasem de la faptul ca oamenii pe care ii iubesti te ranesc intotdeauna. Oare pentru ca ei au mai multa putere asupra ta, sau e asta o lege nescrisa a haosului inconjurator? As putea aduce aici nenumarate exemple in care un gest bine intentionat a facut cacatul praf, scuza-mi franceza. Dar nu o fac, din ratiuni bine intemeiate si scopuri mai mult decat nobile. Si anume nu vreau sa dau nume. Si cateodata mai sunt si comic. Si asa comic sunt in acele momente, incat uit motivul tristetii. Dar nu si acum. e bine totusi ca lacrimile nu pateaza.

Ma gandesc din nou la dorinta mea de a fi pustnic. Nu.. nu m-am exprimat corect. De a ma implica tot mai putin in relatiile interumane. Pur si simplu imi dau seama ca e foarte greu sa impaci pe toata lumea. Si cu cat mai multa lume ai in jurul tau la care tii cu adevarat, cu atat ai mai putine sanse sa scapi .... cu fata curata. Sau poate e doar experienta mea personala – ca sa nu zic traumele mele – care mi-a dovedit in randuri repetate ca oamenii la care tin nu sunt compatibili. Sau cateodata nu erau chiar incompatibili, ci doar se urau de moarte. Dar, pana la urma, ideile mele filosofice si principiile dupa care imi conduc viata trebuie sa fie rodul experientei mele personale, nu? Altfel doar duc mai departe viata lui Nietzsche, sau ce stiu eu ce alt nihilist antisocial cu tente de depresiv... bine, recunosc, cuvantul depresiv nu are ce cauta aici. Doar vorbim despre fericire. Sau, poate daca vorbim despre fericire, putem sa aducem si tristetea/depresia in joc. Practic, un copil invata de la parinti cel mai mult prin definitii negative. Sau ma rog, definitiile negative sunt printre cele mai facile, cand e vorba de concepte dematerializate. Cred. Nu in dumnezeu, ci in ceea ce am spus.

Mai aveam de punctat o chestie. Ai zis ca timpul nu reflecta realitatea, ci doar nevoia omului de organizare. Si vin si zic – oare nevoia de organizare a omului nu e si ea o realitate? E drept, nu e palpabila, dar...? aici simt ca ar avea loc – doar de dragul filosofatului – o discutie despre caracterul primordial al realitatii, si al simturilor cu care percepem noi aceasta realitate. Pardon, simteam asta cand am avut ideea, dar nu mi-am notat si motivatia. Am uitat deci care ar fi legatura intre sursele de prima mana ale realitatii si caracterul real al timpului. Oricum ar fi fost o discutie sterila, deci nu plange nimeni. Or else!!! Imi dau seama ca eu un pic cam tarziu pentru raspunsul meu, caci tu vorbeai de timp acum cateva zile bune, dar... hey!

Mai aveam o chestie. Super idee cu mai am 4 luni de trait. Mi s-ar parea salvarea supream din situatia in care ma aflu. Practic, tristetea mea vine din constientizarea anumitor legi ale existentei, - de genul celor pe care incercam sa le postulez mai sus, cu raniri din partea persoanelor iubite – care ma fac sa imi dau seama ca toata viata ma voi lovi de ele, ca o musca ce incearca sa iasa din camera, si tot se loveste in geam... in momentele alea imi vine sa depun armele, si sa zic... „uncle”... adica „uncle life, you beat the shit out of me”, si te rog din nou sa imi scuzi franceza. si de aia mi s-ar parea excelent sa stiu ca mor in 4 luni. Sa zic, fuck all the laws... i don’t have to fight them.

PS. Apropos de filosofie luata in ras, poti sa te uiti – daca nu l-ai vazut deja – la Ghidul autostopistului galactic. E dement filmul. Varianta pentru saxoni e „the hitchiker’s guide to the galaxy”

Peace out.

Entry number 17 - Tot Tibi

Fac ce fac si iarasi ajung sa scriu inainte sa-mi vina randul. Poate nici legatura nu are cu ce vorbim noi, sau poate are. Cine stie? Poate ca in vremea asta ma bantuie prea multe intrebari. Dar nu conteaza, nu?
Dar ce vorbim noi? Asta-i intrebarea momentului! Noi vrem sa vorbim despre fericire? Eu nu cred ca sunt in stare sa vorbesc despre fericire, cel putin nu acum, serios. Ce stiu eu Victor, despre fericire? Mai nimic, sincer. Dar despre viata ce stiu? La fel de putine. Despre Dumnezeu, despre om, despre filosofie, despre vinul rosu? Despre bunatate, stiu ca mai mult am fost rau decat bun. Despre intelepciune? Stiu, despre intelepciune, ca o caut cu atata foame, ca mai mult reusesc s-o gonesc, stii? Ca pe o gaina speriata. Cotcodac, cotcodac… Ce stiu despre iubire, eu, care n-am aratat niciodata ce simt? Despre dragoste, aceeasi poveste… Mai multe stiu despre detergent decat despre morala. Si nu stiu multe despre detergent…

Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Fara patetism si afectare, sa presupunem ca eu, astazi (adica ieri), pe 25 decembrie, as fi aflat ca am cancer pulmonar. Este doar un joc, nimic mai mult, sa nu se inteleaga altceva. Da? Asa…
Sa zicem, asadar, ca eu am aflat ca am cancer si ca nu mai am de trait decat… sa zicem… 4 luni. Stii ce as vrea eu sa fac daca as afla asta? As vrea sa scriu o carte despre foarte putinul pe care il cunosc eu despre Dumnezeu sau fericire, iubire, etc. De ce? Ca sa las ceva in urma, pe bune. Stiu ca n-ar fi o mare capodopera, sau poate ca nici n-as putea sa termin cartea in 4 luni. Dar cred sincer, ca m-as apuca in prima zi in care as afla vesetea nenorocita. Ca sa afle si altii, mai putin norocosi, din putinul pe care-l stiu eu despre treburile astea.
Si asa am ajuns exact unde vroiam, la partea care mie mi se pare cea mai interesanta, si anume, testamentul meu. Stii ca iti ziceam ca daca as povesti sincer despre viata mea s-ar supara multi pe mine, da? Uite, ca in mod ciudat, daca as avea cancer n-as vrea sa se supere nimeni pe mine. Nici atat de sincer cum sunt eu acum, da-mi zic toti ca-s rece si prea spun adevarul in fata, n-as fi. Nu cred ca as spune nimanui ca am cancer, serios. Dar sa nu ma pierd iar in detalii. Sau as fi tot sincer, dar altfel?
Da… as incepe cu testamenul. In ce ar consta el? Hai sa vedem, ar suna cam asa:

Testament de Craciun

“Este 25 decembrie 2007. De o luna, tusesc fara sa ma pot opri. Astazi, am mers la doctor si am aflat o veste care mi-a schimbat viata, atat cat a mai ramas din ea. Am cancer la plamani, iar asta, la 24 de ani. Acesta a fost cadoul meu de Craciun, eu fiind un om care, de la trei ani, nu mai crede in existenta Mosului. Dar poate ca asa este mai bine, poate ca acesta este raspunsul la neincetatele mele intrebari despre viata si fericire, poate ca asa voi gasi sensul pe care il caut in viata, fara mijlocirea religiei – pentru care n-am avut niciodata talent, sincer sa fiu – fara mijlocirea stiintei, a psihologiei sau stiu eu ce alta inventie umana, menita a da sens unor intrebari la care cei mai mari dintre filosofii rase noastre, au stiut ca nu vor gasi raspuns: exista Dumnezeu, ce este viata, ce este adevarul, ce este fericirea, ce este iubirea, si asa mai departe.
Sincer sa fiu, dar poate e doar una din fazele iminente acestei stari, lucrurile par in sfarsit sa capete sens. Nu de putine ori am spus ca viata e frumoasa, incercand sa le arat si altora aceasta, sau ca fericirea nu este o simpla inventie a omului, ca este de ajuns sa crezi in Dumnezeu, fara a-l explica si fara a-i scrie pronumele personal cu majuscule, ca bunatatea inseamna sa faci ceea ce consideri tu ca este bine, fara a te gandi intai la tine insuti, si multe altele, care pentru mine, se leaga in mod ciudat unele de altele si par a capata contur, tocmai acum. De ce tocmai acum? Foarte simpla intrebare. Pentru ca acum nu ma mai deranjeaza propria subiectivitate, care de atatea ori mi-a dat palme, mutandu-mi fata din loc si odata cu ea, privirea de la punctul suspendat in Univers, pe care, unii filosofi, l-au numit “adevar” si pe care m-am chinuit de atatea ori sa-l reperez. Poate ca acum nu mai conteaza, nu? Poate ca acum sunt intradevar liber, asa cum mi-am dorit intotdeauna sa fiu, dar asa cum niciodata nu as fi fost in stare sa-mi imaginez. Chiar nu conteaza de ce si nici nu am pretentia ca vad adevarul cu ochi mai limpezi decat ai altora, sau poate ca, puternica mea credinta in transcendenta, ma face sa ma simt liber. Caci nimic din ceea ce este aici, nu conteaza, iar ceea ce este dincolo, nu putem vedea.
Dar hai sa ma opresc din toate acestea si sa incerc sa va povestesc cum am aflat eu, in adevaratul sens al cuvantului si pe propria piele, ca viata este scurta.
Nu stiu daca toti putem simti atunci cand se apropie sfarsitul, sau daca doar unii dintre noi. In cazul meu, a fost prima varianta.
De vreo luna si ceva de zile, nu stiu sa spun exact cat, tusesc, sau mai bine spus rag ca un bou. Rageam de fapt… ciudat este ca dupa aflarea vestii n-am mai tusit. Oricum, fumez in continuare. Nu ca n-as putea sa ma las, dar nu pot spune cu mana pe inima ca tigarile sunt cele care au decis sa am o viata mai scurta decat majoritatea celor din jur. Poate as fi avut un accident de masina, poate as fi adormit fara a ma mai trezi, sau poate mi-ar fi cazut o caramida in cap, pe strada. Sau poate nu, dar nu mai conteaza. Iar ce scrie pe pachetele de tigari, cum ca ar cauza moartea, sau ca pot cauza moartea (pentru ca astazi, toata lumea vrea sa fie “politicaly correct”), nu-i decat iluzia unei bune intentii. Dar sa nu intram in detaliile filosofice ale tutunului.
Fumez din clasa a V-a. Prima oara am facut-o din pura curiozitate, vazand la parinti. Ma intrebam cum de pot ei inhala acel fum, care pe mine ma facea sa tusesc. Intre noi fie vorba, nu cred ca ai mei sa aiba vreo vina, iar asta nu pentru ca i-as iubi eu prea mult, ci pentru ca fiecare om isi alege propria cale in viata. Iar mie, nu mi-a bagat nimeni tigarea cu forta in gura. Stateam in baie, pe marginea cazii si incercam sa trag cat mai adanc in piept, incercand sa observ efectul pe care il are acel fum asupra mea. Si tot experimentand asa, tot asa m-am si apucat de fumat.
Am fost primul din clasa mea care s-a apucat de acest prost obicei – in clasa a V-a, cum va ziceam – pentru ca in ultimul trimestru de scoala, mai mult de jumatate dintre colegii mei sa-l adopte. Fumatul. Probabil parea la moda, sau iti dadea aer de rebel; ce este insa cert, este ca am raspandit altora fumatul. Cum sa judec eu pe altii pentru “cadouri rele”, cand de fapt eu insumi, am facut altora, cadouri la fel de rele?
Pana in liceu am tot fumat, fara sa ma oblige nimeni iar in clasa a XI-a am renuntat. Brusc. Nici macar nu-mi mai aduc aminte ce anume ma determinase sa las tigarile; probabil vreun esec sentimental pe care am reusit apoi sa-l transform in ceva pozitiv, poate altceva, poate pur si simplu decisesem ca fumez prea mult. Ce este insa cert, este ca dupa numai un an, am pus iarasi tigarea in gura. Stiu doar ca scapasem de acea sete fiziologica, dar ca eram atat de plictisit, incat, intr-o seara, dupa o cearta cu tatal meu, m-am reapucat. Bineinteles, vina este a mea 100%, iar asta, pentru ca acum imi permit sa fiu obiectiv. Ciudata pare uneori viata, atunci cand privesti in urma, peste amintiri prafuite, cautand de fapt adevarul propriei vieti.
Pana la 24 de ani, am fumat ca Turcul, porecla pe care am si dobandit-o prin merit personal, de la prieteni, in perioada de apogeu a nicotinei din proprii plamani. Frumoase vremuri. Da, in ciuda faptului ca fumam non-stop.
Iar astazi de dimineata, la ora 11.30, am beneficiat de o “programare speciala” la doctorul Andrei, prieten de femilie, care m-a chemat singur, pentru a “vorbi cu mine”. Am stiut imediat despre ce este vorba, sau poate chiar dinainte. Nu-mi mai aduc aminte nici fata taximetristului, nici ce mi-a spus nea’ Andrei si nici cum am ajuns pana pe malul marii. Stiu doar ca m-am gandit intr-una, de cand i-am auzit vocea la telefon, ca nu mai am de trait foarte mult si ca, acum a venit timpul sa las ceva in urma. Tot rumegand de fapt idele, am ajuns, la cea mai ciudata concluzie: sunt un om fericit. De ce? Pentru ca mi s-a dat o sansa sa fac ceva cu viata mea, iar poate ca asa voi ajunge in mod sigur sa pot spune cu sinceritate, “eu mor impacat cu mine”. Poate ca asa voi reusi sa fac intradevar ceva, sa las ceva in urma, asa cum mi-am dorit de cand am deschis, cat am putut, ochii in viata. Iar daca nu voi fi in stare sa exprim ceea ce simt, atunci oricum nu voi apuca sa-mi traiesc esecul. Ce frumos este sa simti pe propria piele cum speranta moare ultima si cat de frumoasa este ea in fapt.
Poate ca pe cei mai multi ii mira acest gen de optimism muribund, sau poate ca unii nu inteleg mai nimic din ceea ce ma stradui sa explic. Si asta, tot vina mea este, pentru ca inseamna ca nu am destul talent scriitoricesc sau ca nu sunt in stare sa explic niste lucruri pe care acum, le vad ca fiind extrem de simple. Pentru aceasta imi voi cere scuze, cu precadere acelora care au nevoie nu de speranta, sau de un argument pentru a trai frumos. Imi cer scuze, acelora care simt ca viata merita intradevar traita, dar care nu au inca forta necesara de a-si pune in aplicare propriul adevar, acelora care au suferit dar nu au putut transforma asta in bucurie, acelora care au fost pacaliti ca viata este de fapt urata, acelora pe care i-am jignit sau dezamagit, imi cer scuze parintilor mei daca nu i-am facut mereu sa fie mandri de mine si tuturor celor care considera ca as avea un motiv intemeiat sa le cer scuze. Nu este nici falsa umilinta, nici patetism, ci numai sinceritate. Imi cer scuze acelora carora nu le-am putut spune “te iubesc”, nu pentru ca nu i-as fi iubit, ci pentru ca, din propria nimicnicie, am considerat aceste cuvinte, ca fiind rusinoase. Sunt atat de multi celor carora as vrea sa le cer iertare, incat probabil ca as umple cateva foi numai cu asta, asa ca ma voi opri aici, spunand ca eu am iertat pe toti si ca nimeni nu imi datoreaza nicio scuza, oricat de tare ar crede asta. Dar deja incepe sa sune a testament, iar aceasta nu este intentia mea.”

Ciudat nu? Ciudat cum un simplu exercitiu de imaginatie poate sa schimbe perspectiva unei vieti. Bine, doar pe moment. Eu n-am cancer, tu n-ai cancer, nici cei doi care ne citesc noua blogul, sper ca n-au. Si ca atare, nu putem renunta de tot nici la subiectivism, nici la egoism, nici la mandrie… nu pentru ca n-am fi muribunzi, ci pentru ca suntem oameni.
Este oare necesar sa ne rupem de trasaturile astea ca sa fim fericiti? Dar putem oare sa ne rupem de ele? Grea intrebare. Oricum, daca ele ne fac oameni, n-am mai fi oameni. Deci omul nu poate gasi fericirea, nu? Sau poate?
Eu iar nu mai inteleg nimic. Am impresia ca m-au tampit sarbatorile astea, care au adus cu ele bune si rele, foarte rele. Dar relele provoaca durerea, iar durerea ma face sa gandesc. Daca ar fi sa gandim destul, am ajunge intelepti, iar prin intelepciune… am intelege noi ceva. Probabil…
Cam atat pentru azi. Inchei cu ce zicea frantuzul ala… Rochefaucauld (sper ca am scris bine) – “cine traieste fara nebunie, nu e asa intelept cum crede”. Iar sarbatori, iar fericite. Noapte buna (mi-e lene sa mai corectez ca s-a facut ora 3.00 – ma iubeste).

Entry number 16 - Tibi

Nici nu stiu cu ce sa incep, asa-s de multe… prea multe sigur nu sunt, pentru ca nu as fi putut duce, dar totusi multe.

Iluzia unei insule

Cum sa incerc eu sa explic iluzia? Poti oare sa explici ceva ceea ce doar pare, fara sa existe? Poti oare sa-i zici unui prieten pe care il considerai cel mai bun, candva, ca el crede doar ca te iubeste, fara de fapt sa stie ca nu te iubeste? Sigur ca poti, dar la fel de sigur, se va supara. Si ajungi, ca de obicei, la o alta intrebare: are rost sa explici oamenilor adevarul atunci cand sigur ii va durea?
Daca este sa ma intrebi pe mine, iti voi zice ca adevarul, oricat de dur ar fi si oricare ar fi circumstantele rostirii lui (daca-l cunosti – ceea ce nu-i deloc usor), nu doare mai mult decat cea mai “nobila” minciuna dintre toate. Nu pe loc, poate in timp. Dar timp spuneam ca nu exista…
Ceea ce vreau eu sa spun, este faptul ca sunt intr-o mare dilema. Si incepe sa ma doara spatele de la atata stat in cumpana, daca ma intelegi. Care e dilema? Mai am sau nu mai am prieteni? E foarte sincera intrebarea, sa stii. Nu vreau sa patetizez sau sa par afectat in vre-un fel, pur si simplu, incep sa ma intreb sincer. Mai am oare prieteni?
Stiu, multi ar zice ca nu apreciez ce am, ca de fapt, am mult mai multi prieteni buni dacat multi altii, dar incepe sa-mi para doar o iluzie. De ce? Pai foarte simplu. Nu stiu cati dintre ei ma cunosc asa cum sunt, ca sa ma si placa. Cred ca ma plac pentru ceea ce par: ca par filosof, ca sunt uneori ironic dar amuzant, ca am parul lung, nu stiu de ce. Dar eu nu par filosof, eu nu-s ironic cand sunt eu si nici nu-s doar un baiat cu parul lung. Ce-i drept, este si vina mea in mare parte, pentru ca nu las oamenii sa ma cunoasca, dar eu aici nu vorbesc despre viata mea, asta-i doar un exemplu la indemana, eu vorbesc de ideea de principiu care ma contrariaza: cati prieteni avem de fapt? Cati dintre ei ar da totul pentru noi fara sa ne ceara nimic in schimb? Si sa nu mai continuam, ca ma tem ca n-are rost.

Adevarul si istoria

Vorbeam despre adevar, dar din avant de pionieresc am uitat sa spun ce-i adevarul, pentru mine. Sincer, nu stiu daca-s multi care stiu ce este adevarul. O sa incerc sa nu fiu nici prea alambicat, nici sofisticat, ci simplu: adevarul este reflectia fidela a realitatii in mintea umana. Este reprezentarea obiectiva a realitatii, o oglinda perfecta a ei. Probabil ca tocmai perfectiunea lui ne impiedica sa-l atingem, nu? Cine stie…
Asadar, cum sa te iubeasca oamenii cu adevarat cand traim intr-o lume in care totul e relativ? Ce mai este adevarul astazi? Este zero. Sau suntem invatati sa gandim asa? Eu as spune ca totul este subiectiv, mai degraba decat relativ, dar eu sunt unul…
Einstein pentru mine este un filosof, mai mult decat un fizician. La fel ca si Isus si tot atat de neinteles. Cu precadere, atunci cand a spus, intrebat cum va arata un al treilea razboi mondial, “nu stiu sa spun exact, dar in al patrulea ne vom bate cu bete si pietre”. Adica, ma uit in jur… China a facut in 2006 parca, cea mai mare campanie de inarmare din istorie… din istorie. Iar acum unde se tine Olimpiada? Suna cunoscut scenariul? Daca nu, iti zic eu, Victor: in ’36 Germania incepea sa se inarmeze serios si in ’38… Olimpiada din Berlin. Sper ca istoria se repeta doar foarte rar, altfel…

Revelion 2008 – Langa, danga, cu talanga

Poate ca bat campii aiurea, cine stie? Sau poate ca nu, dar ma pierd sigur in detalii. Spuneam ca dilema mea este, daca am prieteni. Si asta pentru ca, am impresia ca lumea ma place, pentru ceea ce par, nu pentru ceea ce sunt de fapt. Mai toata lumea. Probabil si de-asta scriem aici, nu? Fiind doar unul din motive, pe langa curiozitatea care ne caracterizeaza pe amandoi si cautarea fericirii in scris? Numai intrebari… mereu intrebari…
Si daca este asa? Daca intradevar lumea ma place pentru ceea ce ma vrea? Sa fie asta un motiv de tristete? Nu cred, sau cel putin, nu pentru mine. Pentru ca, fara exemple aiurea si demonstratii intortocheate, asta ar insemna ca am inteles o parte din adevar, nu? Si nu ziceam noi ca, prin intrebari ajungi la raspunsuri, iar asta inseamna intelepciune? Daca esti intelept, vezi adevarul, acceptandu-l. Nu? Iar asta e bine si ar trebui, macar ipotetic, sa fii fericit, ca ai inteles ceva despre viata, nu? Oricum, tot ceea ce spun este doar ipotetic, de fapt toti prietenii mei ma cunosc, iar eu imi doresc sa fac Revelionul cu ei si nu singur, acasa. Iar eu nu prea ii intelg pe ei, pentru ca nu am timp sa ma gandesc la ei atat de mult pe cat se gandesc ei la mine. Si nu, nu-s ironic? Sau sunt? Serios, jur ca nici eu nu mai stiu daca sunt sau nu… Dar ei stiu? Pai, daca eu nu stiu, ei de unde sa stie? Ce, cand am lasat eu pe cineva sa intelega ceva?

Apoteoza lumii – varianta prescurtata

Suntem frumosi cu totii. Suntem o rasa mare, sub soare. Intelegem foarte multe, iar intr-o zi vom ajunge la Dumnezeu cu farfurii zburatoare, vom manca sanatos iar femeile nu vor mai simula orgasmul (hai ca am bagat-o si pe asta, pana la urma, in dialog, ha). Intr-o zi, Sida o sa aiba un vaccin, iar orice muncitor necalificat isi va putea permite un yacht, iar asta, pentru ca suntem atat de minunati si plini de posibilitati. Mai putin in ceea ce ne priveste pe noi insine, motiv din care, cred ca doar putini pot gasi fericirea pe lumea asta. Am fost ironic, sau nu? Pot oare sa fiu si sa nu fiu in acelasi timp? Si nu ma refer la teleportare… ci la ironie. Oricum, eu sunt sigur de ceva, adica am o certitudine. Exista… cineva… care ma iubeste pentru ceea ce sunt, adica neconditionat. O cheama Lady, are blana neagra, latra… e o relatie pur platonica, oricum.
Stiu ca pare doar simpla aberatie, poate si este… Sarbatori fericite! Sau sa fiti voi fericiti, nu numai de sarbatori. Amandoi voi astia care cititi… Noapte buna, buna seara… buna dimineata… buna sa fie. Oricea-ar fi. A voastra, a mea, dar ma voi opri aici.

luni, 24 decembrie 2007

Entry number 15 - Victor

Si mie. Adica si eu. Aaaaa…. Adica nici eu. Traducere – si mie mi-e frica. Si eu sunt fericit. Dar nici eu nu spun aici si acum.

Entry number 14 - Tot Tibi

Daca nu mi-ar fi fost frica, as fi spus acum, aici, ca sunt fericit. Dar n-o sa zic asta.

Entry number 13 - Tibi

Ce fac cu viata mea?

Cum atunci cand citesti, pargurgi lectura de la inceput catre sfarsit si nu invers, si cum ultimele idei sunt cele care-ti raman cel mai bine fixate in scufita, eu o sa-ti raspund, incepand cu intrebarile tale de final. Spuneai ca “te sperii de te caci pe tine cand te gandesti ca poti sa faci ce vrei cu viata ta”. Eu, ciudata chestie, cand am inteles treaba asta, am inceput sa-i sperii pe cei din jur.
“Cate facultati mai abandoneaza asta?”. Asta a fost una dintre intrebarile care mi-au suflat mie in ceafa multa vreme. Ce nu inteleg ceilalti, este ca de fapt, eu caut fericirea. Simplu, nu? Si ca sa gasesti fericirea, cred eu ca ai nevoie sa faci ceva cu viata ta, iar acel ceva ar trebui, teoretic vorbind, sa-ti ofere multumire. Nu? Sa te simti implinit, nu “un sclav cu guler alb”. Si cum sa nu te simti tampit si impotent cand absolut toti in jur au impresia ca pe tine nu te atrage nimic si ca nu vrei sa faci nimic cu viata ta? Poate sa fie adevarata ideea conform careia fericirea ta depinde de fericirea celor din jur, dar cu tristetea ce facem? Ce facem cand in jur, toti ne sugereaza intr-un fel sau altul negativul intrinsec?

Cochilie meditativa

Pai sa-ti spun ce am facut eu. A inceput sa nu ma mai intereseze absolut deloc parerea celorlalti, iar cand spun “celorlalti”, spun de fapt “tuturor”. Am inceput sa-mi desenez singur “tabloul vietii” si l-am ascuns undeva intr-o pivnita in spatele nasului. Am inceput sa ma eschivez ca un spadasin de fiecare data cand eram intrebat ce vreau eu sa fac cu viata mea. Sau sa ofer raspunsurile cele mai sarcastice sau vagi, de genul… “vreau sa fac bine”, “sa fiu fericit”, “sa las ceva in urma”, “sa mor impacat cu mine si cu lumea”, etc. Ce e insa ciudat, cel putin pentru mine… cu timpul mi-am dat seama, inchis in propia cochilie, ca asta vreau eu sa fac cu viata mea.
Poate o sa scriu o carte, poate o sa predau istorie la facultate, poate o sa fiu om de afaceri si o sa ma retrag pe o insula pustie, cine stie? Toate astea ii sperie pe cei mai multi dintre noi, pentru ca par lucruri aproape imposibil de realizat. Exact cum ziceai si tu, ca daca ai fi stiut c-o sa fii toata viata cizmar, ti-ar fi fost mai usor. Corect, dar propabil ca ai fi fost trist, nu? Sau poate ca nu, cine stie, uite-te la Ceausescu. Chiar si cizmarii pot scrie istoria, nu ca ar fi ideal s-o faca. Dar sa nu ne pierdem in exemple tampite.
Cred ca, macar in cazul meu, influenta celorlalti nu imi hotaraste viata decisiv. Bine, nu vorbim de educatie sau cine stie ce, vorbim de ceea ce-si doresc altii de la tine. Chiar daca-s parinti, iubita, frati, etc. Viata mea este numai a mea, iar asta nu pentru ca nu vreau eu s-o impart, ca as fi cine stie ce pustnic sau chestiuni de genul asta, ci pur si simplu pentru ca eu sunt singurul care-mi poate trai viata. Nu mi-o traieste nici maica-mea, nici bunica-mea, nici X, nici Y, nici W. N-am vrut eu sa zic Z, na!
Si stii cat ma bucur ca m-am nascut asa rebel? Nu pot sa-ti explic, pe bune. Si stii de ce ma bucur? Ca ma uit in jur si vad pe multi, majoritatea prieteni si cunoscuti, care au facut o facultate ca asa le-au spus altii, iar acum muncesc intr-un domeniu de care intrinsec sunt straini. Nu stiu nici ce cauta ei acolo, nici cine i-a pus si nici de ce nu sunt fericiti. Nu ca eu as fi in adevaratul sens al cuvantului si mereu (acuma sincer sunt fericit, e ceva in mine, intre stomac si piept, si straluceste), dar stiu sigur ca bucuriile mele-s destul de dese in comparatie cu mediul inconjurator. Trec binisot peste medie. Nu ca ar fi in totalitate meritul meu, am avut si noroc sa ma nasc in famila asta si sa aleg numai ce m-a atras in viata.
Am renuntat la psihologie pentru ca nu era de mine, iar eu eram singurul care intelegea asta. Nu pot sa mint oamenii in fata, nici pentru cea mai nobila cauza. Asta-s eu. Pot sa inteleg si sa ascult foarte bine, dar nu sa mint. Pot si mai bine sa citesc istorie si sa caut raspunsuri la intrebari legate de noi, de oameni. Sunt curios ce faceau… sa zicem… vikingii, cand nu vasleau. Spuneau bancuri sau isi faceau planul de atac aspura manastirii? Ce mancau si de ce? Dar sa ma opresc aici, pentru ca am observat cat de plictisitoare poate fi istoria pentru cei mai multi dintre noi.

Despre timp si concepte

Timpul exista, eu n-am vrut sa spun ca nu exista. Dar exista cand il calculam, nu mereu. Timpul apare si dispare in functie de nevoile noastre. Ieri, de exemplu, am incercat sa-mi imaginez o lume in care oamenii n-ar fi… sa zicem, descoperit si nu inventat, timpul. Stii la ce concluzie am ajuns? La niciuna. Pentru ca asa o lume n-ar putea exista. De ce? Pentru ca noi suntem timpul. La fel de bine cum noi suntem istoria, filosofia, sau concept… dar aici intervine o capcana. Stii de ce? Pentru ca spunem asa: noi inventam conceptele. Dar stii ce e un concept? Un concept este o idee care reflecta realitatea. Un concept este deci dependent de adevar. Si atunci cum e cu timpul? Ce este timpul? Exista sau nu exista? Ma intreb doar, pentru ca, pentru mine, timpul nu reflecta realitatea, ci doar nevoia noastra de organizare. Iar realitatea, ca sa ma joc mai departe cu ideile, este tocmai extrem de dezorganizata. Sau asa ne pare noua, in imensitatea ei, iar cand spun realitate ma refer la natura, Univers, materie, nu stiu. La tot. Si stii de ce ne pare asa, in ciuda progreselor stiintifice “miraculoase din secolul trecut?

“Nu departe e aproape/ Ce-am ascuns intre prosoape” – Ada Milea

Asa cum spunea si Horia-Roman Patapivici (imi place numele, de-aia l-am scris pe tot), ne-am indepartat de Dumnezeu. Pentru ca am descoperit atatea lucruri noi despre care nu aveam habar si am ajuns sa avem atata control aspura mediului, incat am inceput sa ne credem zei. Dar noi suntem oameni, nu? Si am mai inceput sa-l cautam pe Dumnezeu (si nu cred ca se supara pe mine daca nu-i scriu mereu pronumele personal cu majuscule) prin tot felul de metode, care mai de care mai ciudate. Ba chiar citisem mai demult o carte SF, nici nu-mi mai aduc aminte numele, in care, in viitor, oamenii incepusera sa-l caute cu nave spatiale. Asa o sa ajungem si noi, sunt sigur si nu-mi permit sa subestimez niciodata prostia. Poate doar pe a mea, ca-mi sunt mai simpatic mie, decat imi sunt altii.
Cred ca de fapt, ca sa spun altfel, il gonim pe Dumnezeu, fugarindu-l prin Univers ca niste cretini. Pe bune. Eu chiar nu inteleg cum pot sa-l caute altii cu nave spatiale? Nici macar nu inteleg ce se asteapta sa gaseasca in biserici in afara de autosugestie? Nu judec, sper sa nu fiu inteles gresit, incerc doar sa spun ca Dumnezeul meu personal, este in flori, in mare, pe cer, in pamant, in mine, care-s agnostic, in Bogdan care e crestin, in tine, care esti ateu, in Lady, care e cateaua mea. Adica e peste tot… Dar asta nu-i decat Dumnezeul meu.
Ce zici? Are dreptate Patapievici? Eu spun ca are, dar doar partial. De fapt n-am citit eu ca sa-mi permit sa spun daca are sau nu dreptate el, dar, daca e cum spui tu, si anume ca suntem nefericiti pentru ca, renuntand la traditie, ne-am indepartat de Dumnezeu, eu o sa vin si-o sa spun asa: ne-am nascut tristi. Am trait pana astazi, ca rasa, tristi, amari. Pentru ca il cautam in biserici si religie, pentru ca urmeaza sa-l cautam in Cosmos si asa mai departe. Cand el e de fapt… unde vrea fiecare dintre noi sa fie. Sau unde nu vrea sa fie. Ca de-aia avem liberul arbitru, nu? Nu ca sa fim arsi pe rug negand nemurirea sufletului intr-o carte, ci pentru a gandi liber. Si nici nu cred ca Dumnezeu s-ar supara atat de tare pe noi ca suntem mai tampitei de fel. Eu nu ma supar pe Lady daca face o prostie, nu? E caine, nu e om… Dar fiecare sa creada ce vrea, eu spun doar ce cred eu. Si nici nu ma intreseaza ce cred altii, sau cine are dreptate discutand religie sau filosofie, pentru ca eu cred ca nimeni nu are dreptate. Niciodata.
Aici cred ca o sa inchei. Ma intristeaza discutiile despre Dumnezeu… si ma bazaie toata lumea pe mess. Au pe necuratu-n ei… de ca si cum Diavolul ar sta murdar… Noapte bune, buna dimineata, whatever.

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Entry number 12 - Victor

„Ce frumos e... cand te scoli dimineata, si viata te loveste-n fata...” astea sunt versurile care imi vin in minte cand mi se intampla ceva dezamagitor... dan amariei de la OCS isi cunoaste cuvintele... cam asa ma simt cand ma gandesc la futilitatea dialogului nostru. practic, eu ma gandeam sa il facem ca sa ne punem ordine macar in propria noastra viata. ma rog, in a mea. Si chiar aveam impresia ca reusisem. Cu primele postari, adica. Dar ce sa vezi? Cum ajung inapoi in viata, totul se abrambureste. Practic, viata m-a lovit in fata pentru ca mi s-au stricat planurile. Care planuri? – de viitor, evident. Haha! De viitor imediat apropiat. Adica eu speram sa am o vacanta prelungita, in care sa ma dau cu placa si sa imi regurgitez ideile filosofice... asta era conditionata de o anumita programare a examenului de definitivat. Programare care s-a dovedit a nu fii asa importanta... adica ce daca dai peste cap bietilor oameni. O programare e facuta sa fie schimbata, nu? Nu m-a intristat chestia asta, insa mi-a anulat tot elanul. Asa-zisa fericire de moment. Incerc sa imi spun ca printr-o simpla schimbare de optica as putea sa ajung din nou la acea stare, caci o vacanta tot voi avea, dar nu reuses. Probabil am pus prea multa energie in chestia asta, si acum nu ma pot deconecta...

Sunt un asentimentul tau cand descrii cat de faine sunt sarbatorile. Dar nu as avea nimic de completat, pentru ca sunt si altii care isi cam bat gura degeaba spunand lucrurile astea... in timp ce citeam, chiar vroiam sa te intreb daca iti place conlindul 1 a lu ada milea – de pe absurdistan... dar mi-ai luat-o inainte.

Revenind la timp...

Sunt de accord cu premizele tale, dar nu si cu concluzia. Despre timp adica. Ok, sunt niste notiuni inventate. Dar asta nu inseamna ca nu exista... dimpotriva. Odata ce un concept a fost creat, el exista. Ca nu are o exprimare in lumea materiala, asta e altceva. Acum ai putea sa spui ca nici filosofia nu exista... pentru ca a fost inventata din nevoia de a raspunde la intrebari pe care zeii din olimp nu aveau raspunsuri. Sau poate chiar mai de mult, insa nu s-a gandit nimeni sa scrie. Si iar te contrazic. Ce daca nu intelege nimeni? Filosofia e in primul rand un demers personal, si dup-aia publici... demers personal care se invarte in jurul urmatoarei intrebari: „Ce fac eu cu viata mea?” sau, ca sa il citez pe dobrovolschi, „Ce caut eu in viata mea?”...

Da... cum am ajuns aici? Cine ne-a trimis? Dupa cine si ce alergam. Si nu-mi spune ca alergam dupa jumatatea cealalta, sa refacem adnroginul... cred ca intrebarile astea au cea mai mare legatura cu fericirea. pentru ca in functie de raspunsurile pe care ni le dam – sau poate mai corect le inventam noi – vom fi fericiti sau nu. Pentru ca nu vom avea niciodata raspuns la ele, unul autentic si universal valabil, conteaza deci ce inventam noi. Si parerea mea e ca tot ce inventam noi este as real as it gets... nu e nimic mai real decat ideile/lucrurile in care credem noi. De ce? Pentru ca nu avem un etalon universal. O unitate de masura infailibila.

Patapievici

Ziceai ca traim in epoca relativitatii. Aici imi aduc aminte de Patapievici. In „omul recent” aduce o critica serioasa modernismului, pe care il identifica prin cateva caracteristici, printre care principiul „Gott ist tott”, si relativismul oricarei experiente... spune el acolo ca d-aia nu mai sunte fericiti, pentru ca am renuntat la valorile universal valabile. Ca ne-am indepartat de creator, ca il negam. Se poate sa aiba dreptate. Nu e usor sa nu mai ai niciun dumnezeu... sa nu ai niciun reper fix. Totul sa pluteasca si tu sa nu-ti gasesti un loc al tau. Nu-i de mirare ca majoritatea oamenilor sunt stresati si speriati.. daca urla, claxoneaza sau arunca bombe... tot cam aia e... dar ce naiba sa faci? Sa inchizi ochii? Sa nu vezi ca noi oamenii suntem singurii zei? Ca noi cream idei, concepte? Ca zburam – cum niciun filosof greg nu si-ar fi imaginat – catre stele? Ca putem sa distrugem planeta intreaga prin cateva apasari de butoane? Ok, nu suntem cei mai straluciti zei, dar suntem. Putem sa alegem sa cream concepte ca timpul, care la inceput ne ajuta, si dup-aia ne strica orice sansa la fericire, sau sa cream nitroglicerina, care la inceput ne ajuta la minerit ... si dup-aia... nu mai vorbim de energie nucleara. Am citit ceva de dan brown – cred ca illuminati se chema – si vorbea cum teoria big-bangului poate fi dovedita dupa descoperirea antimateriei, si ca asta ar ajuta la dovedirea existentei lui dumnezeu. De aici mie mi-este clar ca orice concept poate fi sucit in asa masura incat el va servi scopului omului care il suceste. E drept, poate spun chestia asta pentru ca sunt avocat, si ca in jurul meu vad tot felul de „interpretari originale” ale conceptelor folosite de oameni.

Stau si ma gandesc ca ma sperie de ma cac pe mine cand ma gandesc ca pot sa fac ce vreau cu viata mea... era mult mai simplu sa stiu ca voi fi ... cizmar toata viata. in schimb asa, daca o sa imi para rau la 40 de ani ca nu m-am facut pompier... sau politician. Sau ce stiu eu ce alta forma de ajutor reciproc cu semenii nostri care ne dezamagesc in continuu...

Sincer, revin la ce ziceam la inceput, si imi dau seama ca e o varza in capul meu. Si ca oricat m-as chinui sa fac ordine, sa imi aranjez prioritatile, sa urmaresc fericirea intr-un mod organizat si extra-tacticizat, nu voi reusi. Mai bine merg pe val... si o sa incep cu un pui de somn, ca am facut 7 ture in postavaru azi, si diseara e chef la discover...

Entry number 11 - Tot Tibi

Cadouri nervoase

Vorbeam ieri despre intrebari. Filosofice sau nu. Despre raspunsuri si accesibilitatea la ele. Cred ca vorbeam de fapt vorbeam despre intelepciune ca fiind un intinerariu catre raspunsurile importante, o poarta catre fericire. Si am mai spus cateva chestii la care nu mai fac acum referire. Dar asta a fost ieri, iar azi, lucrurile sunt cu totul si cu totul diferite, pentru ca, viitorul improbabil, despre care eu spuneam ca nu exista, a adus cu el cadouri nervoase.
Sarbatori, craciun, brad, porc, cadouri, nervi… N-o sa mai fiu filosofic astazi, pentru ca-s prea nervos. Aparent, motivul ar fi sarbatorile, dar de fapt eu sunt suparat pe oameni. Iar sarbatorile nu-s decat pretextul pentru care, in ultima vreme, parem a ne purta din ce in ce mai aiurea.

Colinde, depresii si nevroze

Tu, tin minte ca vorbeai despre depresia de sarbatori. E, daca tu esti depresiv in perioada asta, io-s nevrotic. De ce? Pentru ca ma uit in jur si ma apuca nervii, la fel cum il apucau si pe Bacovia, in aceeasi perioada, adica inaintea Craciunului. Dar sa nu bat campii ca si asa simt ca destul de putina lume ma intelege.
Cadouri, mancare… Cumparam ca apucatii! Nu incerc sa arunc vina pe nimeni sau sa arat cu degetul. Vorbesc despre noi toti, dar este nevoie sa exemplific, asa ca voi oferi un exemplu personal, din familia mea, tocmai pentru a nu fi acuzat de ipocrizie:
Maica-mea a cumparat ieri 40 kg de carne de porc. Innebunesc! De-abia le-am carat de la balcon pana-n bucatarie. M-am murdarit de sange, mirosea a moarte si nu exagerez cand spun asta. Daca n-as fi fost asa de slab as fi fost demult vegetarian. Omoram porci ca sa simtim mai bine spiritul Craciunului (eu cred de fapt ca omul a fost dintotdeauna invidios pe porcine, datorita orgasmului in special). Cei mai multi dintre noi asa intra in comuniune cu atmosfera sarbatorilor, numai inlesniti de cartabosi, sarmale, toba si vin. Doar asta-i traditia in lumea in care traim, nu? In lumea care geme datorita omului si actiunilor lui daunatoare naturii, in lumea in care taiem brazi ca asa-i traditia (dar ne plangem ca stratul de ozon e subtire), in lumea in care nu putem simti spiritualul decat pe stomacul plin. Si ma mai enerveaza ca iti trebuie un motiv sa fii bun, frate. Trebuie sa vina sarbatorile ca sa fii bun. Altfel poti sa faci orice, dar daca esti bun de sarbatori, e ok. Dumnezeu te apreciaza si Sf. Pentru sigur o sa scrie in carnetelul lui ca tu ai fost bun de sarbatori. Probabil ca in rest, Sf. Petru e in concediu, cu exceptia sarbatorilor, bineinteles. Cum ne-am invatat sa gandim asa? Asta nu inteleg eu. Ce face piata asta de consum din noi? Cat trebuie sa cumparam ca sa ne ajunga? Cat trebuie sa bagam in noi sa ne saturam? Cati brazi o sa mai taiem pana ramanem fara aer? Masochista rasa suntem, serios, si nimeni nu poate sa-mi demonstreze ca n-am dreptate. Sunt furios pe om si me mine, pentru ca sunt om.

40 Kg

Spuneam ca maica-mea a luat 40 de kg de porc. Stiu ca multora nu li se va parea cine stie ce mare branza. Dar este! De ce? Pentru ca la noi in familie nu se consuma porc! Nu-i amuzant? Nu e ca si cum ai aculta colinde de Ada Milea? Desi la inceput pare foarte amuzant, la sfarsit observi ca ai ochii un pic umezi. Si nu prea intelegi de unde tristetea…
De fapt asta ma deranjeaza cel mai tare. Ca observ la oamenii la care tin, la cei apropiati, nebunia asta, isteria asta a sarbatorilor. Deja ne facem griji ca ramanem fara merinde, de parca ar veni Apocalipsa. E foarte ciudat. Parca ar fi ceva in aer care ne tampeste pe toti, frate. Imi pierd rabdarea. Si stii ce ma mai enerveaza si mai tare decat asta? Ca daca incerci sa le explici toata tarasenia, cei mai multi se supara pe tine. Ca asa-s oamenii, subiectivi si iau totul personal:

Eu: Ce faci ma cu atata porc? Cine-l mananca?
Maica-mea: Noi, cum cine?
Eu: Pai eu nu mananc porc.
Maica-mea: Cum nu mananci porc? Fac sarmale.
Eu: Pai eu nu mananc sarmale, ce dracu’!
Bunica-mea: Facem sarmale, cartabosi, toba. Mananci si tu! Cum sa nu mananci?
Eu: Bai voi ati dat-o in mintea copiilor? Eu nu mananc ma porc!
Maica-mea: Mananca Eddy (taica-miu).
Eu: Eddy e plecat la tura! Cine mananca atat? si am plect la mine in camera ca sa evit o cearta.

Nu mai inteleg nimic. Amandoua stiau ca eu nu mananc porc. Poate doar foarte, foarte rar. Cred ca de acum doi ani si pana astazi, am mancat de maxim cinci ori. E ca si cum cineva le-a sters memoria, ca tot ma uit acum la “Heroes”, un serial in care unul dintre personaje are puterea de-a fura amintirile. Nu pe bune acum, e de vina capitalismul? Ne manipuleaza cineva din umbra subliminal? Care e faza, ca eu nu mai inteleg, Victor! Nici ciocolata incerc sa nu mai mananc. De fapt zahar in general, asta e problema mea, ma rog. Asa… si luase niste dulciuri pentru ciutani, de Craciun, tot maica-mea, iar eu am mancat o parte din ele pentru ca mi-a fost pofta. Mi-a luat doua pungi pline cu Twix, Mars si Snickers ca sa nu le mai mananc alora dulciurile. Rad singur, pe bune. Da’ rad a nebun.
Nu am nimic cu maica-mea. Mi-e simpatica, o iubesc, dar parca nu stiu… Ziceam de prieteni (cu precadere cei care lucreaza in banci, stiu ei cine) ca parca au luat-o razna si ei. Nu mereu, dar din cand in cand le par privirile pierdute. Ce se intampla frate, cu noi? Cine, ce ne face?
In comunism, frica ne facea sa ne tinem gurile. Acuma vad ca astia de indoapa in asa hal, ca nici sa mai vorbim nu mai putem. Nu zic ca e rau sa faci un cadou sau sa mananci ce vrei, fiecare cu viata lui, nu e treaba mea ce dorinte au altii, dar parca prea exageram. Si exagerarea asta vine pe fondul unui desert rational. Si asta chiar ma ingrijoreaza. Parca nu mai gadim. Dar ma rog, fiecare cu grijile lui…

Final

Iarta-ma ca nu am mai asteptat sa-mi raspunzi, dar trebuia sa scriu. N-am mai putut sa ma abtin. Ma uit in jur si nu vad nimic din ce ar putea fi asociat cu spiritul srbatorilor. Vad doar isterie, lacomie, prostie, tristete… si imi pare rau ca n-am putut sa ma abtin si eu sa fiu rau azi. Ca am cedat, iar asta ma inristeaza putin. Doar putin, pentru ca, pe de alta parte, cineva trebuie sa spuna lucrurile astea. Macar in speranta ca mai trezeste pe unul sau doi, din cei care ar putea citi. Si asta, doar pentru ca, speranta moare ultima, nu?
Omenirea a luat-o pe aratura si noi vorbim despre fericire. Mi se pare ciudat. Suntem niste ciudati, probabil, dar asta este. Eu ma pregatesc de un sex si-un dus. Si dupa, de un poker cu baietii. Cine-a zis ca sunt perfect? Eu incerc doar sa fiu moral si sa nu fiu ipocrit, atata tot. De-aia se si supara asa des lumea pe mine, cred. Dar ajunge pe ziua de azi, astept sa scrii si tu cand te-o lovi vreo muza cu vreo scrumiera in cap. Ma duc sa stau. Noapte buna, buna dimineata, whatever.

vineri, 21 decembrie 2007

Entry number 10 - Tibi

Cum faci sa alegi gandul perfect dintr-o infinitate? Cum faci sa rupi cercul confuziei? Cum sa te joci cu leul din cusca, fara sa te muste? Si cum sa asterni toate astea pe hartie intr-un mod care sa le faciliteze celorlalti intelegerea? Caci daca nimeni nu te intelege, ce rost mai are filosofia?

Intrebari

Acestea sunt simple intrebari. Aparenta lor ne sugereaza lipsa noimei, dar nu-i decat o aparenta. De ce lipsa noimei? Pentru ca, din punct de vedere filosofic (cel putin), ele nu genereaza raspunsuri. Si nu este oare acesta scopul unei intrebari? Nu sa-ti dea un raspuns? Pai, nu neaparat. O intrebare poate naste o alta intrebare, care, la randul ei, sa nasca o alta si asa mai departe. Cum rupi cercul confuziei? Intrebandu-te pana gasesti raspunsul cautat. Deci lipsa raspunsului nu este decat o aparenta, nu? Sa mergem mai departe. Si eu sunt curios unde vom ajunge…
Dependenta raspunsului de intrebare este si ea tot o aparenta. Este un rezultat al modului in care gandim. Eu cred ca de fapt, raspunsurile sunt de sine statatoare. Adica, ele exista si fara intrebari. Doar ca, intrebarile sunt usile prin care noi ajungem la raspunsuri. Sa facem un exercitiu de imaginatie:
Sa ne imaginam o idee, un raspuns, ca fiind un obiect, da? Sa zicem… un glob perfect din portelan alb. Hai sa-l amplasam in centrul unei camere, suspendata undeva in Univers. Nu conteaza unde. O camera simpla, fara mobila, fara ferestre, cu patru pereti. Pe fiecare dintre pereti avem o usa. Fiecare usa reprezinta o intrebare, care ne failiteaza accesul la acea idee, la raspuns de fapt. Da? O camera in Univers, in centrul careia se afla un glob de portelan. Iar prin cele patru usi noi putem ajunge la glob, da? Cine-i dependent de cine? Este globul dependent de usi? Nu. Noi suntem dependenti de ele daca vrem sa ajungem la glob. Asa cum oamenii sunt dependenti de intrebari pentru a gasi raspunsuri. Doar ca unele raspunsuri se afla ascunse in adevarate labirinturi. Unele raspunsuri necesita sa treci de mai multe usi pentru a ajuge la ele. Si cum selectezi asadar gandul perfect dintr-o infinitate? Il cauti. Cel mai simplu raspuns, il cauti. Dar ce rost ar fi avut sa spun asta de la bun inceput?
Cum te joci cu un leu fara sa te muste, asta nu mai stiu. Probabil ca in acelasi mod in care te joci cu propriile ganduri fara sa o iei din loc. Si anume le asterni pe hartie. Dar asta numai in cazul meu. Referitor la leu, probabil ca ar fi bine sa fie satul inainte sa-ti incerci norocul. Oricum e irelevant. Ideea provine dintr-o melodie care se numeste “Misunderstood” si o canta Dream Theatre. Este vorba de confuzie si izolare. Iar versul in care se vorbeste despre leu, e urmat de trecerea de la suprarealism la izolare (in versul urmator – “I turn from surreal to seclusion”). Daca vreti sa intelegeti mai mult, ascultati melodia. Eu ma duc acum la fereastra, sa privesc in zapada, timpul (ascultand “Misunderstood”).

Trecut, prezent si viitor

Exista oare trecut, prezent si viitor? Sau sunt doar inventii ale omului? Exista timp? Grele intrebari… Eu nu cred ca exista. Hai sa incerc sa explic de ce.
Spuneam ca urmeaza sa ma duc la fereastra sa ma uit in zapada. Asa am si facut. De ce? Ca sa imi aduc aminte ce incercam sa-mi definesc ceva mai devreme. Adica in trecut, cum am spune noi, oamenii. Nu, nu in trecut. In zapada. Ce anume? Ceva legat de timp, sau mai bine spus, de inexistenta lui.
Tin minte vag, ca acum cateva luni citisem un articol al unui fizician roman (iar imi scapa numele, ca de obicei), care incerca sa demonstreze inexistenta timpului. Mai tin minte, printre altele, ca el vorbea despre perisabilitate ca fiind o insusire a obiectelor, independenta te timp. Caci timpul nu exista, el este doar in imaginatia omului; o nascocire. Si mai spunea profesorul respectiv o gramada de lucruri interesante despre timp si despre perceptia umana. In fapt, cine-si imagineaza ca fizica si filosofia apartin unor universuri diferite, se inseala amarnic. Dar sa revenim la oile noastre.
Spuneam ca dupa mine, timpul nu exista (si nu numai dupa mine). Ca el este un produs al imaginatiei umane.
Ce este trecutul? Pai toata lumea stie ce este trecutul. Este ceea ce a fost inainte, ce s-a petrecut, el nu poate fi schimbat sau alterat. Este intangibil, poate fi numai observat.
Ce este prezentul? Prezentul este acum, azi. Il traim si-l modelam prin actiunile noastre. Prezentul este punctul in care ne aflam. Este existenta traita.
Viitorul? Pai teoretic, viitorul este ceea ce va urma, nu? Nu stim multe despre el; stim doar ca, la un moment dat, el va deveni prezent. Atunci cand vom ajunge acolo. Daca vom ajunge… numai sa nu murim inainte sa ajungem… Dar ce lagatura are moartea cu viitorul? Pai are cea mai mare legatura: daca n-ar exista moarte, n-ar mai fi nici viitor, dar nici trecut. Poate doar prezent. Pentru ca, daca am fi fost nemuritori, am fi trait cu siguranta trecutul si am fi stiut la fel de sigur ca urmeaza sa traim si viitorul. Bine, poate e destul de complicat ce incerc eu sa explic, sau nu atat complicat, cat greu de perceput. Si asta, tocmai pentru ca suntem invatati sa gandim exact invers. Hai sa ne gandim la Dumnezeu, da? Sa acceptam teroria conform careia El a existat dintotdeauna. Deci nu are trecut, nu? El exista dinainte de trecut. Iar daca stie tot, stie si viitorul, nu? Ce rost mai are viitorul daca stii ce urmeaza sa existe? Pai nu mai are. Deci, pentru Dumnezeu nu exista timp, nu? Sau poate exista doar prezent. Doar “acum”, iar acest “acum” este identic cu “dintotdeauna”. Uite cum am ajuns sa vorbim noi despre religie fara sa ne dam seama…

Repere temporale

“Bine, timpul nu exista, dar noi il calculam, nu? Avem secunde, minute, ore, etc. Cum sa nu existe timp? Esti tampit?” – ar spune unii…
Orele, minutele si secundele sunt inventii si ele. Si nu, nu este faptul ca nu le percepem in mod direct, ele chiar sunt inventii. Cum asa? Foarte simplu:
Din cele mai vechi timpuri (paradoxala exprimare) omul a simtit, cum ziceam mai devreme, nevoia de a da o explicatie anumitor fenomene. Asa au ajuns oamenii la concluzia ca au nevoie niste repere in ceea ce ulterior au numit “timp”. Aveau nevoie sa stie cand vine vremea recoltelor, cand vine anotimpul ploilor sau cand vin zapezile. Si de ce au avut oamenii nevoie sa stie toate astea? Pentru a le inlesni existenta. Ca sa nu moare de foame, de frig, etc. Totul e logic pana acum, da? Si cum poti oare sa punctezi aceste repere? Pai inventandu-le!
Cum uitandu-se in jur n-au reusit sa rezolve mare lucru, stramosii nostrii s-au ofticat. Asa ca, s-au asezat in fund si s-au uitat pe cer (surprize-surprize!). E, tot uitandu-se ei pe cer au observat ca astrele isi schimba pozitia, iar dupa o perioada revin in acelasi punct. Asa a si fost inventat primul calendar (cel lunar) in Egiptul antic, cam prin 2776 i.e.n (dupa unii). Dupa aceasta babilonienii au inventat si ei un alt tip de calendar, si altii, si altii. In 46 i.e.n, din ordinul lui Iulius Caesar, astronomul alexandrin Sisogene a alcatuit primul calendar solar stiintific, care paradoxal, nu era asa de precis ca altele dinaintea lui (nu se pricepeau romanii la timp, dar se pricepeau ei la destul de multe). Calendarul gregorian isi are numele de la cel al Papei Grigore al XIII-lea si este o versiune imbunatatita a calendarului iulian. Nu este atat de precis precum calendarul mayasilor sau cel al vestitului astronom Ulugh Beg (un nepot al lui Emir Timur sau Timur Lenk), al carui calendar calcula anul solar (cu ajutorul unui sextant urias construit intr-un deal) cu o precizie uimitoare, diferenta dintre anul calculat astazi de cele mai mai precise ceasuri atomice si al lui, fiind de numai doua secunde. Destul de interesant, nu? Dar pentru asta exista numeroase surse de informatie, asa ca sa revenim.

Carpe diem?

Timpul este doar o inventie. Dar noi vorbim despre fericire, nu? Ce legatura are timpul cu fericirea? Hm… Are sau nu are? Eu cred ca are, atata timp cat foarte multe dintre piedicile noastre in calea fericirii se datoreaza felului in care gandim. Inventam probleme legate de viitor, cand de fapt viitorul nostru improbabil sau incert nici macar nu exista. Ne gandim adeseori la trecut ca o mostenire nedorita, folsindu-l ca scuza cateodata pentru stari prezente nefericite. Asta e si problema, ca ne cautam scuze de prea multe ori, in loc sa traim pur si simplu. Nu neaparat clipa, doar sa traim asa cum vrem. Timpul este o inventie menita sa ne faciliteze existenta, nu sa ne-o ingreuneze. Sa fie oare si fericirea tot o inventie a omului? Am avut nevoie de repere temporale si am inventat calendarele, dar putem oare sa fim fericiti? Putem oare sa inventam un sistem perfectibil pentru a atinge fericirea?

Evolutie

Tu spuneai (si nu numai tu, ci multi altii inaintea noastra) ca fericirea se gaseste in interior, nu? Atata timp cat vom cauta in exterior burti de balena precum Iona, nu cred ca vom fi in stare sa inventam nimic care sa ne aduca fericirea. Dar asta-i sistemul pe care noi singuri l-am creat. Si il perpetuam ca niste zombie. Nu stiu ce-avem in cap, sincer. Dar ma stii, sunt un optimist incurabil. Si cred ca, intr-o buna zi, o sa fim destul de evoulati incat sa putem fii fericiti cu totii. Asta daca nu ajungem sa ne distrugem singuri pana atunci, caci dupa mine, punctul ala in timp este undeva destul de departe. Sau altfel spus, suntem departe de evoluatia spirituala de care avem nevoie pentru a atinge fericirea.
Nu asta facem de fapt noi doi? Nu incercam de fapt sa evoluam? Bine, nu suntem cei mai mari filosofi, departe de mine gandul, dar o facem pentru ca o simtim, nu? Asta incerc de fapt sa spun: ca setea asta intrinseca, pe care si altii au avut-o inaintea noastra, est de fapt o probabilitate a evolutiei. Adica… omul a evoluat inventand timpul si calendarele. De ce nu am evolua gandindu-ne la fericire? Stii ca ne-am intrebat de mai multe ori de ce incercam noi sa vorbim despre fericire? Stii ca ne-am intrebat de ce vorbim de fapt despre tristete in locul fericirii? Pentru ce eram mai putin evoluati atunci. Asta cred acum. Nu ca ar fi mare diferenta intre Victor de acum o luna si Victor de astazi, dar daca este? Poate ca noi doar vorbim despre fericire batand pasul pe loc, dar daca unul dintre indivizii ipotetici, care ar citi ce gandim noi, ar reusi sa puna cap la cap, fie si subconstient, un sistem care l-ar apropia fie si cu un milimicron de fericire, nu e ceva? Nu se numeste ca am evoluat? Poate ca doar ma amagesc sau bat campii, cine stie… Poate ca sunt prea optimist? Poate ca de fapt nu are nicio relevanta ce vorbim noi astazi, atata timp cat traim in epoca relativitatii? Cine stie?
Eu habar n-am. Stiu doar ca-s multumit ca am reusit sa scriu iarasi ceva, oricat de vag ar parea si oricat de prost inteles as fi. Nici n-o sa mai incerc sa corectez sau sa recitesc. O sa postez si o sa ma bag in pat. Macar stiu ca o sa dorm linistit. Noapte buna, buna dimineata, whatever.

duminică, 16 decembrie 2007

Entry number 9 - Victor

Motivatie si arta

Am indoieli totusi cu privire la cat de fericiti suntem in randurile astea... si ce m-a facut sa ma gandesc asa este comentariul ranei. De fapt, comentariul ranei vine sa dubleze ce a zis ancuta despre ce ai scris tu. Tu vorbesti despre „surplusul actual de bucurie”, iar amandoua – si rana si ancuta – zic ca e trist ce au citit. Dar ele sunt femei... si femeile nu sunt oameni. Dar asta o putem discuta in alt decor...

Sa iti raspund in primul rand intrebarilor de pe mess. In niciun caz nu ai fost trivial, vulgar sau altele. Daca ma intrebi pe mine, puteai sa dai mai multe detalii fara sa fii vulgar. Dar eu sunt mascul... in sfarsit, eu nu m-am gandit ca ar fi trist, pentru ca m-am luat dupa subiectivismul tau. Si cred ca asta e pana la urma cheia beatitudinii... subiectivismul. E ca faza cu taica-miu, de saptamana trecuta. Mergea cu masina de serviciu – o coaja de dacie 1410 – pe o strada cu 3 benzi pe sens in curba, langa axul drumului, cand din sens invers vine un X5 cu 100 km/h, care nu are cum sa ia curba pe tarlaua lui... al meu parinte a virat dreapta, suficient incat monstrul din fata sa nu se urce pe el, ci doar sa ii stearga aripa dreapta spate... evident ca tzaranul nu s-a oprit, dimpotriva, chiar a accelerat. Episodul asta are doua interpretari. Mie mi se pare trist ca oamenii pot sa faca asa ceva si sa scape nepedepsiti ... time after time. Lu taica-miu i s-a parut un episod fericit pentru ca putea sa moara, si totusi nu a patit nimic. Dupa cum spuneam, totul sta in subiectivism. Repet aici ce zicea maxi jazz – „no one can be the source of your content- it lies within” deci exemplul tau de fericire este mai puternic poate decat ti-ai imaginat. Adica are semnificatii mai profunde decat trivialitatile de care tie ti-era frica. Practic, un episod care poate fi vazut ca unul trist, e transformat de filtrul optimismului tau intr-una din acele bucurii care te fac fericit. Sau ma rog, asta e impresia mea.

Sau totusi?

Si exista un totusi. Vorbeai la inceputul dialogului de faptul ca nu iti lipseste nimic, si totusi ai un sentiment care iti spune ca ai putea sa vrei mai mult de la viata. sau asa ceva. Eu zic ca daca am fi pe deplin fericiti si impliniti, nu am mai scrie la blogul asta. Revin la ideea ca atunci cand esti „complet”, nu te mai apuci sa scrii, sa incerci sa salvezi lumea de la tristete, nu mai fugi dupa niciun goldrush – cred ca asta e o tautologie intentionata haioasa, dar cine sunt eu? –, nu mai filosofezi. Doar te opresti, tragi aer in piept, si cauti butonul de pauza de la telecomanda vietii. Insa momentul e atat de fragil, ca se sparge si daca iti dai seama ca exista o sansa cat de mica sa nu gasesti acel buton. Si atunci te sperii, si se risipeste totul... si poate atunci te apuci sa scrii, si sa reintregesti acel moment... unde vreau sa ajung cu asta? Pai vreau sa spun ca suntem niste ipocriti. Vorbim despre fericire, cand de fapt traim cu impresia ca am putea sa facem ceva maret si ca ne irosim viata cu micile bucurii... Sau poate doar asa ne explicam noi acel sentiment de vid sufletesc care apare cand te astepti mai putin... sau care apare dupa ce te-ai jucat o zi intreaga la calculator, cand ai terminat campania sau ai cucerit lumea. Atunci te loveste Acel Ceva implantat in sufletul nostru. daca mai avem unul.

Imi tot vine in minte un exemplu... poate un pic cam tehnic, in sensul strict ingineresc al cuvantului, dar cred ca se potriveste... Gandeste-te la chimie, la Mendeleev si tabelul lui. Gandeste-te la gazele rare – ele sunt cel mai putin reactive, si sunt pentru mine echivalentul oamenilor fericiti. Ironica denumire, nu-i asa? Practic, gazele rare au completate toate straturile cu electronii aferenti, si nu mai reactioneaza cu alte elemente. Ele au tot ce le trebuie, sunt implinite... in schimb, daca pui un metal alcalin langa clor, PAC! Imediat se impreuneaza sa isi completeze lipsurile. Asa si noi. Ne simtim neimpliniti, si ne cautam jumatatea – fie ca e o persoana, fie ca e un hobby, fie ca sunt banii. Dar astea sunt doar niste chestii superficiale... pentru ca nu va fi o implinirea adevarata, ci doar un joint venture, o colaborare in vederea simularii fericirii. Cand de fapt, fericite/implinite cu adevarat sunt doar gazele rare.

Una peste alta, impresia mea este ca oricate bucurii am avea, nu vom fi niste gaze rare. Si de-aia ne-am apucat sa punem pe hartie – ma rog, pe blog – fericirile noastre. Pentru ca nu suntem impliniti. Raman la stadiul de impresii – pentru ca nu pot fii sigur de nimic – si zic ca nu o sa auzi despre oameni cu adevarat fericiti ca au creat nush ce opera de arta... la fel cum nu o sa auzi despre un gaz rar ca a reactionat cu un metal sau cu un acid. Ei stau la locul lor... si (ca sa mai condimentam comparatia) pana nu musca din marul cunoasterii, raman impliniti si rotunzi...

Si totusi, desi scriu si gandesc chestiile astea – care sunt mai mult triste decat fericite – eu ma simt fericit. Fericit rimeaza cu ipocrit, dar ... nu ma simt. Ipocrit, adica.

joi, 13 decembrie 2007

Entry number 8 - Tibi

"Fumez… Fumez si incerc sa bifez punctele care-mi asigura surplusul actual de bucurie. Fereastra-i deschisa iar afara e decembrie, dar mie nu mi-e frig. Sa nu se afume prea tare in camera… Continui a marca plusuri imaginare pe foile gandirii si constat un soi de licarire interioara. Nu am motive sa ma plang. Si totusi…

Rationament

Omul se trage din maimuta (fie ca ne convine, fie ca nu), iar maimuta fiind un animal, omul este un animal si el. Total gresit rationamentul, dar de ce sa nu continuam? Animalele-s in general lacome, iar oamenii, fiind la randul lor animale, sunt si ei lacomi. A doua oara gresit! Si totusi…
Aprind un betisor chinezesc parfumat. Iasomie (iaso si tie!). Mereu mi-a placut mirosul asta. Are ceva… pare sa fie indeajuns de natural si in acelasi timp reuseste sa se adapteze spatiilor inchise. Nu stiu cati au inteles ce-am vrut eu sa spun, dar nu ca ar conta prea tare. Iasomie este unul dintre X-urile despre care vorbeam ceva mai devreme, unul dintre plusurile care contribuie la mentinerea starii mele de spirit… majoritar pozitive, i-as spune. Adica in majoritatea timpului sunt fericit, cred… ba nu, sunt bucuros. Fericit as fi atunci cand bucuria m-ar cuceri pe deplin, atunci cand as putea spune, “eu sunt mereu bucuros”. Dar nu poti spune asta, pentru ca in schimb ai spune “sunt fericit”. Iar eu inca nu pot spune asta; doar reusesc sa adun multe plusuri. De ce nu sunt fericit?

Intre eros si colaps

Eram cu baietii la meci. Stabilisem s-o iau din drum si sa mergem la mine. De la o vreme ne tot intalnim pe ascuns pentru a… nici macar “sex” nu pot sa-i spun. Cred ca “miscare mecanica elaborata in speranta atingerii orgasmului” este mai potrivit in cazul de fata. Stau si ma intreb, daca sexul il descriu asa, masturbarea ce este? Probabil ca ar lipsi termenul “elaborat” din context, nu? Dar sa trecem peste detaliile de natura tehnica, pentru ca nu tin mortis sa fiu trivial. Iar daca sunt, imi cer scuze si mint cum ca as face-o pentru un scop nobil. Prostii! Istoria omenirii este plina de atatea “scopuri nobile” care au servit ca scuza pentru folosirea celor mai imorale si crude metode, ca mi-e asa o scarba de rasa asta… cu Machiavelli in frunte. Bine, o fi fost baiat bun Niccolo asta, undeva in strafundurile fiintei sale. Foarte adanc, motiv din care probabil ca nici n-a descoperit vreodata cat de bun era de fapt, dar sa revenim la oile noastre.
Am ajuns acasa, ne-am furisat in camera mea ca doi ninja incepatori si ne-am aprins cate-o tigare ca sa intram in atmosfera. In curand am ajuns la concluzia ca scena e penibila. Eu am incercat sa fac primul pas, n-a mers, dupa care ea, intr-un final terzindu-ne goi, in pat. Lipsea totusi ceva. In mod ciudat insa, acel ceva nu era de ordin sentimental. Reminiscente de pe vremea cand ne iubeam, poate prea mult, au ramas bine infipte in amandoi. Cel putin asa presupun. Situate undeva, cam la aceeasi adancime la care se gasea bunatatea in Machiavelii. Numai ca din noi au reusit sa transpire. In schimb, noi nu prea am transpirat. A fost penibil. Ma simt penibil, numai gandindu-ma si ma intreb daca nu cumva si scriind despre asta tot penibil se cheama. Nu ca m-ar interesa, in plus, are legatura cu subiectul despre care noi discutam. Nu ziceai tu ieri in gluma ca ar trebui sa discutam si trivialitati, poate-poate devenim mai interesanti? “Never say never”, cum spunea romanul.
Prefer iarasi sa ocolesc detaliile ingineresti, spunand numai ca a fost un act extrem de bizar. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca te poti apropia la nivel interior de cineva, atat de mult si totusi, din punct de vedere mecanic, totul sa fie un rateu de proportii. Am crezut ca numai femeile pot simti asta. Sa-mi fi descoperit in asa hal latura feminina? Dar sa nu vorbim despre lucruri infricosatoare, caci femeile ma sperie mai mult decat orice pe lumea asta. Chiar si decat scenariul lipsei lui Dumnezeu. Dar nu sunt tocmai ele dovada existentei Lui oare? Fiecare sa inteleaga ce vrea. Misogin si agnostic cum sunt, oricum habar n-am ce vorbesc.
Ne-am aprins fiecare tigarea de dupa, iar daca ar fi fost sa fumam proportional cu calitatea sau maretia actului, fie am fi fumat Carpati, fie am fi tras doar un fum. Bine, poate exagerez… Am fi tras un fum dintr-un Carpati? Glumesc, nici chiar asa.
Intr-un final a plecat, lasand in urma un zambet amar si pe mine, gandindu-ma ca nu e corect ce se intampla. Mi-a dat impresia ca si-a dorit mai mult de la inceput si totusi… nu sunt sigur. Oare chiar am vrut amandoi doar sex? Nu ca n-am fi constienti ca mai mult de atat chiar nu se poate. S-ar ajunge probabil la urlete si farfurii sparte. Nu probabil, sigur. Am si eu dreptul macar la o certitudine. Asadar, de ce nu sunt inca fericit?

De ce?

Pai, probabil ca unul dintre motive ar fi acela ca viata mea sexuala se rezuma la… o serie de “miscari mecanice elaborate” sau poate pentru ca se desfasoare intre doua tigari, provocand o placere doar insensibil mai mare decat fumatul lor. Poate din cauza ca preludiul consta intr-un mesaj pe telefon care suna cam asa: “Eu cam am chef, tu? Imi dai beep daca da?” sau pentru ca finalul apoteotic este de fapt… altfel, nu stiu cum, dar nu apoteotic.
Pana o sa-mi dau seama exact unde gresesc, o sa ascult Live cu “Dolphin’s Cry” si o sa visez in continuare. Despre religie cred ca vorbim data viitoare, ca vad ca eu am vorbim despre dragoste… pardon, sex. Sper ca n-am fost prea vulgar sau nerusinat. Daca am fost, asta este. Noapte buna, buna dimineata si faceti dragoste, nu altceva. Cum spune si vorba… Faci, nu faci, vremea facutului trece, nu? Whatever."

miercuri, 12 decembrie 2007

Entry number 7 - tot Victor

Imi permit sa nu astept raspunsul tau, si sa completez un pic lista micilor fericiri/bucurii cu urmatorul episod din viata mea irosita in cautarea fericirii

Dupa-amiaza nebuna.

In sfarsit am terminat cu plimbatul intre facultate si rectorat, deocamdata cel putin. Am reusit sa imi iau doar diploma de licenta, ca restul nu erau gata. E deja 1:15, insa. La doua am promis tipei de la Rege ca ma intorc la birou, sa semnez contractele. Pana atunci mai trebuie sa ridic traducerea de la words office, si sa vad cum pacalesc stomacul asta plangacios. Mai am un minut de mers pana la masina. Oameni grabiti peste tot. E 1:16 cand imi suna telefonul. E tipa de la tess. Sigur mai vor ceva cu mine. Trafic greu in jurul meu, abia o aud. Vor incheierea de la Registru Comertului. Cica e urgent – da-aaa... ce nu e urgent la clientii astia disperati? Imi dau seama ca poate traducerea nu e gata. Nu am numarul lor, asa ca il rog pe radu sa vorbeasca cu tipa de acolo pe mess, sa o intrebe daca e gata, sa stiu daca merg pe jos pana acolo... ca e n-am unde sa parchez, si e mai repede asa. Radu nu raspunde. Ajung deja aproape de masina. Ma gandesc ca daca nu aflu acum daca e gata traducerea pierd timp. Se mai scurge un miunut. Ma hotarasc sa ma risc. Plec spre traduceri. Mi-e si un pic frig. De fiecare data cand mi-e asa frig, ma inteapa inima. Sau poate doar sunt stresat. Dupa doua minute, ma suna radu. Zice ceva, dar nu aud din cauza claxoanelor din jur. Il rog sa vorbeasca cu tipa. Astept la telefon, mergand spre biroul de traduceri. 1:19, si imi zice ca e gata. Strada pe care mergeam – iuliu maniu, sens unic, artera principala, zumzet continuu – coteste chiar dupa ce inchid telefonul. Si cand coteste, minune! Semaforul – acest salvator de suflete urbane ratacite – a oprit masinile, si o liniste fantastica ma invaluie... mi se aud doar pasii apasati, mari, dar nu grabiti. Si imi dau seama ca linistea asta – chiar daca dureaza mai putin de 30 de secunde – e cea mai mare bucurie/fericire a mea pe ziua de azi... suficienta pentru a ma face sa trec prin orice.

Entry number 6 - Victor

Imagineaza-ti o mansarda mare, nesupusa niciunei rigori arhitecturale de genul peretilor si stalpilor. Imagineaza-ti o vedere splendida spre tampa, si toate celelalte luminite din brasov… imagineaza-ti toate grijile zilei de maine la un birou in care nu sunt apreciat si nici platit cat mi-as dori, cum zboara pe fereastra cate taramuri nedorite de nimeni si uitate de toata lumea… fericita. Imagineaza-ti iubita ta citind paler in dormitor.

Imagineaza-ti urmatoarea conversatie

ea: uff

Ea: ce a avut efect

Ea: ceea ce ati scris

Ea: d'oh

Victor Ilie: a!

Victor Ilie: that's nice

Victor Ilie: ma bucur

Ea: stiu

Ea: nu situ dar parca m-a trezit

...

Ea „parca m-a inviat”

Daca ai reusit, ai o idee despre fericirea mea de acum. Sau bucurie, nu stiu… ideea ce ca o sa conceptualizam mai la sfarsit. Acum doar tatonam varful acestui iceberg numit fericire.

Fericiti cei saraci cu duhul ?

m-ai surprins cu sfarsitul de azi. Adica dupa ce am citit prima parte, mi-am adus aminte ca noi am mai vorbit – si am fost de acord, parca – despre faptul ca fericirea este mai accesibila celor cu mai multa inteligenta/ganduri/intelepciune… cei care gandesc altfel au poate toate cele de mai sus, dar nu stiu sa le foloseasca cum trebuie. Ce inseamna inteligenta daca nu o abilitate generala care te ajuta sa iti obtii scopul? Daca scopul tau e fericirea, atunci foloseste-ti inteligenta ! si ce zic acum are legatura si cu arhitectura propriului tau univers. Insa nu mai pot sa vorbesc prea mult despre asta, caci mi-ai luat-o inainte. Ok, suntem de acord aici, dar ar trebui sa ii convingem si pe ceilalti, care poate s-au oprit la jumatatea drumului… nu ca noi am fi parcurs 100%... cu alte cuvinte, cogito ergo sum. Sau nu, cei saraci cu duhul nu sunt cei mai fericiti.

diverse

Ca sa clarificam partea cu “muza mea”, mi-am dat seama ca are tendinte gay, dar sper ca a fost destul de clar – pentru toata lumea – faptul ca am folosit cuvantul strict pentru conotatia lui de „inspiratie vie”... apropos de cum ai spus tu ca nu ai avea nimic cu gay-ii... mi-am adus aminte de un episod din seinfeld... in care de fiecare data cand ziceau cuvantul gay, adaugau „not that there’s anything wrong with it...” era extrem de haios. watching seinfeld is happiness too, ya know...

Atat eu, cat si o prietena – persoana importanta, nu spui cine – suntem in profund dezacord cu ideea ta ca nu ar trebui studiat iona in liceu. Dimpotriva. Atunci se formeaza oamenii, si atunci poti sa ii indrepti spre filosofie.. inainte de iona, iti aduc aminte ca era eminescu. Si el m-a indepartat de matematica si m-a orientat catre ... umanism, sa-i zic generic.

Apropos de modestie – uite ce zicea Paler despre modestie – „eu nu consider modestia o virtute. O invoca, in genere, indivizii cu insusiri mediocre pentru a lasa impresia ca mediocritatea lor tine de modestie, nu de lipsa lor de calitati” imi place tipul la nebunie. And i don’t mean that in a gay way...

Ce emisiune are patapievici? Unde, cum, cand? Eu citesc „omul recent” acum, la un ritm ametitor. 10-20 de pagini pe saptamana... e uimitor de greu de citit. Imi place ca isi pune probleme, dar nu imi place ca e excesiv de conservator. Nu vorbesc aici de culoare politica. Si urasc faptul ca el considera ca lipsa de fericire a oamenilor in general vine din lipsa de credinta. Planuiesc sa demonstrez mai incolo ca nu are dreptate.

Filme, teatru, arta...


Filmele faine sunt facute dupa carti. Exemplu – K-pax, care e in lista filmelor tale preferate. Tre sa recunosc totusi ca filmul a fost sufficient de bine facut incat sa-mi placa mai mult decat cartea… oricum, cu foarte putine exceptii, filmele faine sunt facute dupa carti. La lel si fight club, lord of the rings... Sau dupa carti de istorie.. vezi Alexander, vezi Kingdon of Heaven... ceea ce pentru mine inseamna ca spiritul oamenilor nu se stinge... poate cine stie... peste 50 de ani, lumea o sa vorbeasca despre carti cum se vorbeste despre televizor acum... iar blogurile vor fi gazda adevaratei arte... =)) si emoticons vor fi un mod de a-ti exprima sentimentele... mai ales fericirea.

Merge lumea la teatru zilele astea… dar din pacate nu mai avem arta la teatru. Am fost la festivalul de teatru din brasov. La 2 piese. Doar una a fost acceptabila – biloxi blues. Poate si pentru ca tudor chirila e tudor chirila. Bine, piesa are cel putin 2 ani, ca vedeam eu reclama la teveu. Oricum, zic ca nu mai avem arta la teatru in primul rand din cauza publicului. Se rade la cele mai triviale glume... nimic de substanta. Chiar daca lumea merge la o piesa tragica, abia asteapta sa traga un ras la cea mai mica „prosteala” a actorilor. Deplorabil. Dezgustator, chiar.

Ma reintorc la frica ta ca ne va dispare spiritul, sau oamenii spirituali. Nu pot sa nu imi aduc aminte de citatul despre eminescu pe care m-am chinuit atat de mult sa-l memorez pentru examenul din a 8-a. Acum te rog sa treci peste caracterul oripilant al consecintei sistemului de invatamant din romania care te recompenseaza daca memorezi elogii aduse diversilor artisti – fie ei si eminescu. Suna cam asa - « O stea va vesteji pe cer in departari… pana cand acest pamant sa-si stranga toata seva si sa le ridice in tulpina altui crin de taria parfumurilor sale » nu stiu daca sunt de acord. Mie mi se pare ca avem spirit si la omul cu sobolani, avem lirica si la parazitii, avem sunete dementiale la firma, avem andrei gheorghe, avem alexandru vakulovski... (citeste pizdet, daca il gasesti pe net...) rezumand, eu zic ca spiritul nu moare. Cred eu ca insasi felul in care lumea se cufunda in superficialitate e un izvor pentru spirit. Ma gandesc aici la american beauty. Grozav film despre desertaciunile americanilor... sau ale oricarei societati multilateral... nedezvoltate. (pentru cei care stiu parazitii, i-am copiat intentionat aici, dar nu am pus ghilimele...)

Fericire prin uitare

Oamenii in general tin minte ceea ce vor… ceea ce le convine. Intr-un fel, ne-am adaptat la chestia asta. Aici daca esti interesat, poti citi freud. Dar nu iti recomand sa citesti freud doar pentru chestia asta. Practic, asta e genul de lege a firi care nu te prea ajuta daca o stii.. pentru ca daca o stii, risti sa te intrebi, „oare eu tin minte ca a fost asa fain in liceu, doar pentru ca am uitat chestiile nasoale?” si atunci se cam duce si efectul binefacator al uitarii tale...

Recunosc, suntem dezordonati in ce scriem…sau ma rog, cel, putin eu... Totusi, ar fi ciudat sa facem capitole, clasificari si conceptualizari brutale… Chestia asta ar fi chiar impotriva principiilor de baza ale fericirii... =)) nu ca as stii eu care sunt alea la momentul de fata, dar asa simt in urina... oricum, ca sa mai eliminam putin din haos, propun sa vorbim despre fericire prin religie. Mi se pare un „capitol” destul de interesant.

Religie vs. Fericire


Trebuie aici sa incep cu inceputul. Mai ales ca m-am angajat sa-i demonstrez lui Patapievici ca nu are dreptate. Inceputul este copilaria mea, si anume o copilarie in care am crezut in dumnezeu cu tot sufletul. A se observa verbul la timpul trecut, si cuvantul cheie scris cu litera mica. In epopeea mea religioasa, au fost doua trei momente de rascruce. Primul a fost in clasa intai, trimestrul 2. era prima ora de religie, materie introdusa in programa chiar dupa revolutie. Venise un preot sa ne vorbeasca despre dumnezeu si cele 6 zile de travaliu, despre adam si eva, si toate cele. Deodata, si pe scurt, doar nu va asteptati la altceva de la sistemul romanesc de invatamant? Printre altele, tipul ne-a zis o chestie care si acum o tin minte, parca ar fi fost ieri. „ok, acum v-am spus cine a facut pamantul, cine a facut animalele, omul, blabla. Voi acum o sa va intrebati – dealtfel, era firesc ca urmatoarea intrebare, avand in vedere cunoasterea noastra vasta in ceea ce priveste religia, si mintile brici de la varsta aia, sa fie asta – cine l-a facut pe dumnezeu” „Ei bine, nu va pot raspunde la intrebarea asta. Doar cei care cred cu adevarat in dumnezeu vor avea raspunsul...” nu cred ca se gandea saracul ca acele biete cuvinte rostite in fata unor copilasi va avea efectul indepartarii de religie in ceea ce ma priveste.

Ca sa continui firul epic – unul care nu va fi chiar cronologic – un al doilea moment de rascruce a fost cand, pe la 13-14 ani, aducandu-mi aminte de cuvintele preotului, dupa ce toata viata credeam in el si ma adresam lui cu orice rugaminte, m-a lovit. M-a lovit raspunsul la intrebarea parintelui din clasa intai. De fapt, oamenii l-au facut pe dumnezeu. Si eu stiu raspunsul tocmai pentru ca eu cred suficient in el incat ii voi respecta regulile, chiar daca stiu ca e o facatura. Astfel, desi parintele probabil a vrut sa sa ne dea un raspuns ciclic la o intrebare care banuia el ca urma sa incolteasca in mintile noastre, - raspuns tipic religiei noastre, de genul crede si nu cerceta – practic el mi-a oferit biletul de iesire din religiozitate. Ca motivele pentru care acum nu cred in dumnezeu sunt cu totul altele, asta e altceva. Si as putea discuta despre asta mult si bine, dar nu cred ca are rost aici.

Ne intoarcem deci la fericire. Nu de mult – acu vreo trei ani – ma gandeam retrospectiv la ce am povestit mai sus, incercand sa imi dau seama de ce ma simt in continuu neimplinit, chiar daca imi indeplinesc toate scopurile. Si pentru o saptamana cred ca am fost ingrozit. Am crezut ca din cauza lipsei credintei. Si toata saptamana m-am tot gandit cat de ipocrit as fi daca m-as intoarce catre dumnezeu, doar pentru ca nu sunt fericit. Si m-am mai gandit la o chestie. M-am tot intrebat ce s-a intamplat cu criza mea din copilarie. Sau mai degraba cand s-a intamplat ea. Criza. Daca ma gandesc mai bine, cred ca ea a fost un catalizator mai serios al gandirii mele cu inclinatii filosofice, decat intrebarea parintelui.

Criza. E vorba practic de o perioada de o luna de zile in care, stand singur acasa dimineata, inainte de scoala, imi venea sa plang in continuu. Nu stiam de ce, dar imi venea sa plang. Ma uitam pe strada, si ma intrebam cum de pot oamenii sa mearga mai departe, cand eu simt ceea ce simt. Si izbucneam din nou in hohote de plans. Si repet, nu stiam de ce. Sa fi fost stres? Sa fi fost ce stiu eu ce trauma reprimata, aruncata prin vreun colt din pivnita inconstientului meu? Habar nu am.

Vorbeam de saptamana in care eram ingrozit ca tre sa ma intorc la dumnezeu. Gandeam asta, pentru ca traiam sub falsa impresie ca acea Criza s-ar fi petrecut dupa ce am avut eu revelatia de la 13 ani, cum ca noi l-am creat pe dumnezeu. Ei bine, imagineaza-ti cum m-am simtit cand mi-am dat seama ca eram in clasa a 5-a cand a avut loc Criza. Daca reusesti, o sa ai inca un exemplu de fericire.


Cctd. In limbaj mai accesibil, ceea ce trebuia demonstrat. Adica fericirea nu tine de religie. Cel putin pentru mine.


Ok, ii recunosc efectele benefice. Dar nu lipsa religiei e cauza lipsei fericirii si a implinirii. Unde era dumnezeu cand eu plangeam, si nu stiam de ce plangeam. Il intrebam, ce vrea de la mine, si nimic. Si as putea continua. Unde era dumnezeu cand l-am ales de atatea ori pe iliescu. Sau cand americanii, in numele razboiului anti-terorism, terorizeaza natiuni intregi?


Am zis religie versus fericire. Pe buna dreptate daca ma intrebi pe mine. Ok, eu sunt un pic cam radical. Si nu o sa aduc ca argumente aici cruciadele, persecutiile impotriva necrestinilor, etc. Ci ceva si mai simplu – vinovatia. De ce trebuie sa ne simtim vinovati ca am pacatuit, cand, teoretic, dumnezeu – creator a tot ce este – ne-a dat si patimile, si obiectul patimilor. Ce suntem noi? jucariile lui? his second life? Vrea sa vada daca cedam? Atata timp au fost persecutate vrajitoarele... de ce? Pentru ca aveau cunostinte de ginecologie. Pentru ca inlesneau nasterile. Biserica zice „Nu, femeia tre sa sufere” parerea mea umila este ca biserica a ponegrit sexualitatea, pentru ca sexualitatea poate deveni o religie in sine. Daca nu a devenit deja. Sau pentru ca stapanirea propriei sexualitati il face pe om mult mai puternic. Mai putin nefericit. Si pe cale de consecinta, nevoia omului de dumnezeu scade. Si atunci si cutia milei are de suferit... si nimeni nu vrea asta, nu-i asa?

Ok, aici s-ar putea sa-mi pierd ceva „fani”... dar asta gandesc, asta scriu. Si nu uita, pentru mine ce am scris aici are toata legatura din lume cu fericirea. Poate ca e cel mai subiectiv pasaj scris vreodata despre religie, dar orice tine de fericire trebuie sa fie subiectiv, nu-i asa?

marți, 11 decembrie 2007

Entry number 5 - Tibi

Hommo rationalis?

Astazi cineva m-a intrebat, citind in prealabil o parte din ce-am scris noi, de ce-mi face mie atata placere sa filosofez si sa despic firu-n patru? N-am stiut ce sa raspund pe loc, fiind atat bulversat de caracterul pornografic al discutiei purtate cu aceasta domnisoara, al carei prieten probabil ca nu se afla in preajma calculatorului, cat si complet nepregatit pentru o atat de adanca intrebare. De ce gandesc?
Pentru ca asa sunt; altfel nu cred ca pot sa fiu si sigur nu stiu sa fiu. Pentru ca imi place sa-mi zburde mintea la cine stie ce abstractiune, sa dezasamblez concepte, iar apoi sa le reasambez dupa cum ma taie mintea. Imi place sa inteleg cat mai mult, fie in mod direct, empiric, fie sa rationez legand lucrurile unele de altele. Nici nu conteaza prea tare atata timp cat imi satisfac setea. Si totusi, curios n-am fost niciodata, ce chestie… cel putin nu legat de oameni. In schimb natura mi-a placut mereu. Cele mai frumoase idei legate de Univers si totate cate sunt in el, mi-au venit in preajma naturii. Si totusi, de ce despic firu’, “lucrurile sunt foarte simple” zicea ea, “mie-mi place sa citesc ce-ai scris tu acolo, dar nu-mi place sa ma gandesc eu, sa filosofez”. E, uite ca mie-mi place. Mi-a placut inainte, imi place acum si o sa-mi placa in continuare sa silosofez. E ca foamea, numai ca la mine nu se manifesta numai in stomac. Mie mi-e foame si-n cap, in ultima vreme din ce in ce mai des, se pare. Ma face fericit, ca tot vorbim despre fericire, mai ales atunci cand are finalitati pozitive. Simplu raspuns… gandesc, pentru ca asta ma face fericit.

Stau, mananc o banana si ma gandesc la ce sa mai scriu. Sunt asa de multe… Acum vreo doua zile m-am chinuit cam 5-6 ore sa scriu doua pagini amarate. In final m-am trezit ca n-am reusit sa fiu coerent deloc si am sters tot. Sa stiu o treaba, nu de alta. Vroiam sa spun ca ma gandeam, vazandu-ma neputincios, ca nu am nimic de spus. Ca nu am atat de multe idei pe cat mi-ar placea sa cred ca am si ca poate am o parere prea buna despre mine. Astazi, muscand din banana parfumata, al carei miros nu-l pot simti din cauza ca-s infundat in nas, imi dau seama ca este exact invers. Sunt prea multe idei si prea zburdalnice. Nu stiu pe care s-o aleg, sunt ca pestii, sau ca pasarile, daca vrei, greu de prins. E asa o galagie la mine-n colivie. Dar se pare ca azi sunt mai agil. Sa vedem daca am dreptate.


Fericirea celor din jur?

Ceva mai devreme ma uitam in arhiva de messinger. Spre stupoarea mea am observat cat de multe motive de bucurie am in fiecare zi. Probabil ca nu numai eu, doar ca mi se pare ca nu mereu vrem sa le vedem. Serios, am atatea dialoguri pline de… cum sa zic… as spune “voiosie”, dar nu-mi place termenul. Imi suna pueril. Ce sa fac daca n-am altceva la indemana? Asadar, pline de voiosie. Ma bucur cand altii au motive de bucurie. Probabil ca asa se si explica de ce discut in general cu cei pentru care pot sa ma bucur. Stand un minut sa rumeg ideea, as spune ca in ultima vreme prefer oamenii sinceri. O prefer pe sor-mea (nu e de fapt sor-mea, n-am frati; asa ne alintam noi), pe Alin, pe tine, cand ai timp, intre dosare… De ce? Pentru ca, facand legatura intre sinceritate si bucurie, ei arata mai mult ce simt; cand se bucura, ma bucur cu ei, cand se bucura pentru mine, ma bucur cu ei, pentru mine. In plus de asta, sunt mai optimisti decat altii. Tu, pe de alta parte, ma indemni sa gandesc. Iti vin mereu tot felul de idei, ca si cea cu Iona, spintecatorul de burti in cautarea fericirii, sau a leiberatii spirituale, sau ce mama lui cauta el. Poate doar vroia sa iasa din balena, nici nu conteaza. Sa nu moara asfixat poate, numai el stie. Cred ca asta nu intleg multi dintre critici, facand o paranteza. Ca nu e asa relevant ce a vrut Sorescu sa spuna, important este ca ceea ce-a spus, are o atat de variata gama de intelesuri. Ca sa revin, spuneam ca ma indemni sa filosofez, iar eu tocmai am aflat ca atunci cand filosofez sunt fericit. Bine ca sunt si eu “muza ta”, cum ai zis, ca m-as fi simtit prost sa fiu singurul care profita. Nota: “muza ta” suna gay. Nu am nimic-nimic cu ei, dar zic sa ne ferim de termen. Ma sperie.

Despre Iona; intre burti si fericire

Spuneai tu despre Iona, despre spintecatul burtilor in cautarea fericirii/eliberarii/pacii sau ce cauta saracul baiat. Numai ca in final isi da seama ca ceea ce cauta era de fapt in interior, universul exterior fiind un ocean de burti. Ma, cat imi place mie de Sorescu asta, pe bune. De ce se preda asa ceva in liceu, n-o sa inteleg. Ce sa priceapa sarmanii cacaciosi de clasa a XI-a sau a XII-a? Dar asta-i alta discutie.
Din cate-mi aduc aminte, el fusese inghitit de balena, nu? Asa cum ne inghite pe noi sistemul asta, despre care spuneam eu ca e profund mercantil si ca ne indeparteaza de spiritual, ca devenim sclavi si ca, in loc sa acceptam realitatea pentru a incerca o schimbare, ajungem sa ne adaptam din ce in ce mai bine minciunii. Dar se pare ca astia suntem. In loc sa cautam in noi insine, ne luptam cu burtile infinite, fara sorti de izbanda. Tintim posturi mai inalte si mai bine platite, tintim spre stomacurie mai pline, spre mai multi cai putere, spre nu stiu ce finalitati aberante, care ne indeparteaza si mai tare de ceea ce cautam de fapt. Si la un moment dat obosim si imbatranim. Adesea ne trezim prea tarziu. Legat de asta, mi-am adus aminte de un citat al lui Chamfort care spune asa: “fericirea – se gaseste rareori in sine, niciodata in alta parte”.
Asa care va sa zica, “niciodata in alta parte”? Pai si-atunci?

Sinapse si peptide

Mai spuneai ca s-ar putea ca bucuriile adunate sa reprezinte o suma, pe care-o putem numi fericire. Mai precis, atunci cand traiesti din bucurie-n bucurie, se zice ca esti fericit, nu? Nu stiu cum de-am ajuns asa tarziu la concluzia asta. Poate pur si simplu nu ne-am gandit. Poate ca vorbim prea liber, poate-i de vina forma eseistica a dialogului, fara a ne propune sa epuizam subiecul. Cine stie?
Oricum, legat de ideea asta, eu cred ca acesta este primul pas spre fericire. De fapt, lucrul este si demonstrat fizic, sau na, bilogic daca vrei. Si stii si tu. Pentru cei care insa nu stiu, o sa incerc sa explic pe scurt cum este omul construit pentru a fi fericit. Yep, it’s possible!
Omul gandeste, da? Bine, poate ca nu toti, dar in general gandim. Ii zice materie cenusie. E, acolo-n materia asta, avem noi niste chestii mici-mici, carora le zice neuroni. Astia se leaga intre ei formand alte chestii mici-mici, dar ceva mai mari carora le zice sinapse. In sinapse e stocat impulsul nervos sau sa zicem, informatia. N-o sa intru acum in detalii care ma depasesc, dar sper sa aiba sens ceea ce voi explica (in liceu profa’ de biologie imi zicea, din motive de ea stiute – probabil pentru ca purtam par lung si cercel- “cocota masculina”; deci chiar nu pot sa intru in detalii). Asa, sa trecem peste si sa spunem ca acolo avem noi amintirile, in sistemul asta nervos al nostru. E, amintirile astea ale noastre, fac ele cum fac si ne influenteaza starile de spirit, nu? Ne gandim la ceva urat, plangem, ne gandim la ceva frumos, radem. Sau plangem, dupa caz. Asa… si cum se intampla asta? Pai atunci cand ne gandim la ceva urat, undeva in hipotalamus, este secretata o substanta chimica alcatuita din mai multi aminoacizi. Ii zice peptida, sau de fapt peptide, ca-s mai multe si ele ne dau starile de spirit. Altfel spuns, amintirile noastre decid daca suntem tristi sau fericit. Pare simplu, nu? Probabil pentru ca este.
Unii, mai pesimisti de felul lor, ar spune “bine bai, da’ cum sa fiu eu fericit daca am atatea amintiri neplacute”? Cum? Simplu. Nu te mai gandi la ele. Nu, chiar e simplu! Uita!
Atunci cand o sinapsa continand o amintire nu e activata (cand nu te gandesti la acel episod), legaturile dintre neuroni se rup, iar sinapsa dispare. Ceva de genu’. Deci putem sa ne inmultim amintirile placute, care prin hipotalamus si peptide sa ne dea stari placute (bucurii). Putem si sa uitam de cele mai putin placute. Chiar se poate, eu sunt un exemplu in cazul asta: mi s-a intamplat sa fiu intrebat despre un anume episod (mai tragic) din viata mea si sa observ ca-mi aduc aminte cu greu numai franturi, nimic concret. Asadar, in cazul in care fericirea ar fi o insiruire de cat mai multe bucurii cu putinta… eu zic sa incepeti de-acum sa vi le creati. Vedeti dupa ce iese… It’s all about the peptida baby! (chiar n-am gasit cum le zice in engleza la peptide)

Fericire prin arta?

Stii ce e ciudat? Eu iti preiau ideile si imi dau seama ca titlurile tale, fiind primele, sunt sub forma de enunt. Ale mele, precedandu-le, sunt sub forma de intrebare. Nu e ciudat? E ca si cum tu ai raspunde inainte ca eu sa te sa intreb. Dar asta e o problema de metafizica care momantan ma depaseste. Iar s-a facut 8.31 si in loc sa fiu la scoala, ascultandu-l pe profu’ vorbind chestii interesante despre Imperiul Otoman sau Cruciade, stau si scriu despre fericire. Ce norocos ma simt ca am de ales intre doua lucruri care ma fac fericit. Sau sa fie oare peptidele de vina?
Vorbeai despre gagici care dau din fundulet pe la televizor. Chiar nu ma deranjeaza asa tare. Ma gandeam acum doua-trei zile exact la chestia asta. Ziceam mai sus ca am sters toate paginile. Corect. Scrisesem si despre asta. Numai ca acum, concluzia este cu totul alta. Chiar nu ma deranjeaza! Atata timp cat sunt placute la vedere iar televizorul meu, la care si asa ma uit extrem de rar, are un buton care se numeste “mute”… Pot oricand sa ascult Dream Theatre, Mozart sau Led Zeppelin, B.B King sau U2, privind la fundulete rotunde ca merele ale divelor mioritice.
In general ma uit foarte devreme la TV, inainte sa plec la scoala, iar atunci Discovery Civilizations nu am. Ii dau astia drumu’ de la 10, de ca si cum prea multe lucruri interesante strica. Ma mai uit la emisiunea d-lui Patapievici si cand mai joaca Steaua. Nu sunt mandru ca-s microbist, dar daca m-au obligat de mic, am devenit dependent. Acum e mult prea tarziu, e o parte din mine si n-am auzit nicaieri de clinici de “dezmicrobism” sau “dezfotbalizare”. Si chiar dac-as fi auzit, tot degeaba.
Spuneam ca-mi place muzica. Mult de tot, sunt meloman cred. Nu cred, sigur sunt. Nu cred ca as putea trai fara muzica. Imi plac mult si cartile, dar in ultima vreme sunt prins intre Polybius si Appian, intre “Razboaiele punice” si “Razbiaoele siriene”. Nu ca mi-ar displacea. Numai ca nu mai am timp sa citesc si altceva. Imi mai fac din cand in cand timp pentru un Paler sau orice ma atrage si-mi pica in mana. Asta este. Oricum majoritatea lucrurilor pe care le fac imi aduc placeri, asa ca n-am de ce ma plange.
Imi plac si filmele. Numai sa fie pe cat posibil interesante. Bine, stiu ca-i un termen vag, dar ca sa zic altfel… imi plac filmele de la care-ti ramane ceva, cam cum se intampla atunci cand citesti o carte. Pacat ca-s din ce in ce mai putine.
Imi place arta in general, as putea spune sincer cel putin ca, daca nu ma face fericit, imi ofera bucurii. Cand eram ciutan desenam, chiar foarte bine. Vroiam sa devin pictor. Pe la zece-unsprazece ani desenam mai bine decat cei mai multi din clasa unui prieten care studia la scoala de arta. Sa nu zic toti, ca n-ar fi frumos. Asta prin comparatie, nu ca ma dau mare. Oricum foarte modest nu sunt si nici mai fericit nu cred c-as fi fost daca as fi avut mai multe motive de modestie.
In clasa a VIII-a am vrut sa dau si eu la liceul de arta. Maica-mea vroia sa ma faca economist cred. I-am spus, a zis ca se intereseaza, si cam asta a fost. Intr-o zi, inainte de examenul scris, am sunat eu la secretariat si tanti de-acolo mi-a spus ca proba de desen se daduse cu doua zile inainte… Asa am si ajuns la Traian, unul dintre liceele bune din Constanta, cam cel mai bun in perioada respectiva, in ceea ce priveste media de promovare la Bacalureat. Stiu ca ea in top10 in tara… nu ca ma interesa pe mine. Asa m-am trezit la inscriere la Traian. Maica-mea cred ca vroia sa fac mate-info, da’ m-am razbunat si am sabotat-o si eu. Ce daca aveam 10 la mate? Deloc nu-mi placea!
Pe lista de de preferinte am bifat prima optiune umanul, adica limbile moderne. Si am facut la limbi ca la un moment dat mi-au amortit. Nu ca as stii sa leg doua cuvinte in franceza astazi. Dar poate ca-i mai bine asa, poate ca as fi fost mai flamand si mai trist ca pictor. Cine stie? Oricum tot ceea ce-am vrut am facut, dovada ca dupa patru ani de plimbat prin facultati am renuntat si m-am apucat de istorie. Nu le repsosez absolut nimic alor mei, sa nu fiu inteles gresit, a fost beton. Nici nu cred ca as fi putut ajunge altceva. Sunt prea incapatanat sa fac ce-mi spun altii. In plus, nu cred ca e nevoie sa ne spuna altii ce vrem de la viata sau cine suntem. Asta-i o aberatie. Nu spunea frantuzu’ sa cautam in interior?
Uite-asa, in loc sa vorbesc despre fericire prin arta am ajuns sa-mi povestesc adolescenta haotica. Ma gandeam ca probabil unul dintre motivele din care suntem noi doi asa dezordonati in scris, nu ca asta ar fi neaparat ceva rau, ar fi ca am crescut intr-un sistem in care nimeni nu ne-a invatat cum sa gandim, de ce sa gandim, ce este bine si ce este rau. Asa cred ca se explica si rebutul social numit “generatia de sacrificiu”. Ne-a lovit in plin tranzitia asta de la rosu la albastru, ne-a lovit asa de tare, ca in cele din urma ne-a tampit profund. Noi nu mai citim cu o faceau parintii nostri, nu mai mergem la tratru pentru ca avem o mie de cluburi, nu mai ascultam opera pentru ca avem manele. Nu, poate noi doi. Noi suntem niste cazuri fericite in comparatie cu realitatea si totusi atat de triste…
Vorbind despre toate astea mi-a nascut iar mintea o idee… cine o sa-i ia locul lui Paler sau Tutea? Dar lui Cioran? Lui Sorescu? Intr-o zi n-o sa mai fie nici Liiceanu sau Plesu, nici Paunescu sau Patapievici… ma doare undeva care-i culoarea lor politica, pe mine ma intereseaza ca s-ar putea, asa imperfecti cum sunt ei, ca intr-o zi generatia noastra de cacao sa nu fie in stare sa produca altii ca ei. Si atunci s-ar putea ca ai nostri copii sa nu poate sa fie fericiti prin arta. S-ar putea sa aiba de ales intre putin si foarte putin.
Wagner, compozitorul german, spunea ca “viata are nevoie de arta”. Ma intreb cum se va schimba viata in viitor, in lipsa artei. Sau se va schimba poate arta? Poate ca-s eu un soi de mosulet care nu mai e in pas cu moda si care nu mai e in stare sa distinga intre aparente si realitate? Sa fie oare ce spuneai tu ca vezi la TV arta? Hmm…
Auguste Rodin, scultor impresionist francez, spunea ca “arta viabila nu reproduce trecutul, il continua”. Eu nu vad nicio continuitate pe MTV. Vad numai pauze. Stati ca a colaborat cu Brancus al nostru? S-au certat ei mi se pare, citeam pe Wikipedia… interesant ca mi-am adus acum aminte de el. A fost respins la Academia de arta din Paris parca… stai sa vad daca e asa… da, ii zice Ecole des Baux-Arts. De trei ori respins. Si ghici ce a facut? Literatura si istorie. Bine, pana la urma a ajus el ce-a vrut. Ce ciudat ca mi-am adus aminte de el tocmai cand povesteam cum n-am ajuns eu la liceul de arta. Norocu’ meu ca am ajuns si eu ce-am vrut, in cele din urma.
Interesant personaj Rodin asta, da’ n-o sa mai zabovesc a mai povesti despre el prea mult. O sa mai dau un citat din el, si inchei – zice asa… “arta noastra consta in a sti sa facem din boala o incantare”. Ironic nu? Eu vad pe la TV, sa nu mai dau nume ca poate se supara careva, si mult imi pasa, dar am pretentia ca am ceva bun simt, ca la noi aici, in contemporaneitate sa zicem, in general se face invers. Si anume din incantare, boala. De multe ori, nu mereu. Cum ziceam, inca mai avem optiuni. Norocosii de noi. Bine, pe astia pe care inca-i mai bucura cat de cat arta. Nu ca as avea cu cine sa merg la teatru sau ca m-as mai interesa de spectacole in ultima vreme. C’est la vie, mon ami!
Asadar, fericire prin arta? Poate ca da. Cel putin eu inca mai sper.

A gandi sau a nu gandi: iata-ntrebarea

Cum nu-i frumos sa comentez doar despre ce-ai scris tu, si cum mai am o gramada de ganduri care ma roaga frumos sa le dau drumul, voi continua cu inca una din marile mele, mici nedumeriri.
Stii ca multi spun, expresia impamantenindu-se si generalizandu-se in cele din urma, ca “daca gandesti prea mult, ajungi sa fii nefericit”. Nu stiu ce zici tu dar mie mi se pare o tampenie, cu tot respectul pentru cei care au adoptat-o. Am ajuns la concluzia asta si inainte, dar si astazi, reflectand rapid la tot ce am scris acum.
Bine, hai sa nu fiu radical, poate nu e o tampenie, doar ca, in cazul meu nu se aplica de nicio culoare. Nici rosu, nici verde si nici portocaliu. Eu sunt, cum ziceam, fericit cand gandesc. Pur si simplu. Cu cat stiu mai multe, cu atat inteleg mai multe. Cu cat inteleg mai multe, cu atat ma apropii mai mult de intelepciune. Iar pentru mine, intelepciunea este unul dintre pasii spre fericire.
Asa se face ca iar imi aduc aminte de Iona. A taiat saracul de el la burti, pana ce si-a dat seama ca trebuia sa caute in alta parte. Pur si simplu, singurul argument pe care-l am la indemana, daca-l pot numi asa, si iata ca pot, este urmatorul: intelepciunea si fericirea sunt undeva inlauntru, una langa cealalta. Amandoua stau intr-o casa. Are si un nume, casa. Ii zice Pacea Interioara. Si cu asta inchei, asa ca… noape buna, buna dimineata, whatever.