Arta poetica

Ma simt copil din nou. Imi pun in playlist, ca niciodata in ultimii cativa ani, numai metallica. Simt fluturasi in stomac – ca niciodata in ultimul timp – si vad molii dand tarcoale felinarului chior de pe terasa... Poate are legatura cu faptul ca imi plac filmele cu Morgan Freeman, sau poate e asteptarea concertului de maine. Daca stau sa ma gandesc rational, poate e inghetata cu piersici... Sau poate ca vine marte si ne viziteaza peste o luna, si eu simt ca se deschid noi lumi. Nu ca as pleca urechea prea mult la astrologi, dar poate ma influenteaza si faptul ca se apropie ziua mea... sunt la mine acasa in verile cu nopti in care... nu ca nu pot sa dorm, dar ... ma intreb de ce sa dorm?

De ce sa dorm cand pot sa fac dragoste/sex animalic, sa citesc a scanner darkly, sau sa creez eu insumi?

Ei bine, sunt bun. Atat de bun, incat am pus asa niste intrebari cheie mai sus, incat ... scuzati-ma, e whiskey in borcan. Nu ma pot concentra asa bine cand ... cunoscatorii stiu ca e vorba de performanta incredibila a lu hetfield si compania cand au cantat efectele binefacatoare ale lui... whiskey in the jar...

Ma rog... vorbeam de intrebari cheie. Cuvantul cheie fiind aici verbul a crea. Si motivatia oamenilor pt creatie... in ultimele zile m-am tot uitat la filme. Unele faine, unele ieftine, unele captivante, unele si faine, si ieftine, si captivante. Cand v-a venit sa plangeti ultima data la un film? Cand v-a emotionat ultima data o carte? Si daca v-a emotionat intr-o seara un film, ati mai facut ceva cu acel film? L-ati mai vazut poate de cateva ori? Cate filme pot fi ca fight club, sa se uite fred durst si victor la ele de 28 de ori?!?!?

Chiar cand credeati ca nu mai pot zamisli si alte intrebari – a se observa aici formularea pretentios-arhaica, care nu vine din snobism intelectual, ci mai degraba dintr-o auto-ironie – ma intreb de ce ma chinui sa dau o forma elaborata sentimentelor mele, cand poate cel mai simplu ar fi sa le scriu direct pe hartia asta formata din multi pixeli?... de ce nu spun direct ca ma intreb daca merita sa fac filmul pe care planuiam sa il fac in vacanta care tocmai mi s-a terminat?... ei bine, cine a vazut hotul de orhidee cu nicholas cage cred ca intelege ce simt. as scrie, dar nu inteleg de ce sa o iau pe ocolite? de ce sa nu spun direct ce simt. punct.

Bine, lenea si timpul prea scurt ar fi primele motive pt care am cautat pretexte... sa nu ma apuc serios de film. fara texte, pretexte, te vad prea des, oricum acum m-asculti fara interes... pretextele mele erau legate de sentimentul pe care l-am incercat vazand filmele de care am inceput sa povestesc mai sus... si as continua sa povestesc, dar imi dau seama ca nu mai tin minte nimic despre primele filme... nu erau asa grozave, dar... cine stie daca maine voi mai simti ce am simtit in seara asta de la 10 items or less... ei bine, imi dau seama ca tot ce am simtit pana acu juma’ de ora cand s-a terminat filmu’, nu mai conteaza? Stii de ce? Pentru ca sentimentele fug... poate mai repede ca gandurile, se transforma, se aduna toate intr-un bulgare care creste necontenit, alunecand spre raiul sentimentelor, si starneste avalanse adevarate, amplificate de basii muzicii date mult prea tare in casti...

Si atunci care ramane rolul creatiei? E doar primul strigat pe un munte plictisitor, unde toata lumea se uita la stiri si vorbeste in soapta?... restul e in noi?

Imi dau seama ca devin un pic biblic cu primul strigat al creatiei, si renunt la metafora.

Ba nu. Revin. Imi dau seama ca in muntele asta cu 6 miliarde de ... posibile suflete cu sentimente, se scriu sute de mii de carti pe an, se fac mii de filme in aceiasi perioada, si se scriu milioane de bloguri... iti dai seama ce galagie e de la atatea strigate? Si chiar daca unu dintre strigate e auzite, se mai tine cont de ce spune el? Poate strigatul ala vroia sa transmita un mesaj, si tu intelegi (exact ca in citatul ala a lu Cezar care era preferatul lui Tibi) exact ce vrei tu... exact ce ai intelege daca ai auzi oricare dintre milioanele de strigate...

In ciuda tuturor intrebarilor, daca nu as munci maine, acum m-as apuca sa termin scenariul la filmul MEU, despre care am inceput sa vorbesc. M-as gandi cum gasesc un finantator. Un director de marketing. Sau poate doar mi-e usor sa spun asta acum, ca stiu ca am pretextul muncii, si al noptii albe se se anunta in cotroceni... apropos, poate nu canta si whiskey in the jar... sau poate canta memory remains, si imi aduc aminte de ce am crezut prima data ca arta e singurul lucru care ramane...

Despre ziua de azi

Despre ziua de azi poate ca n-ar fi multe de zis… si totusi...

Azi suntem in 18 iulie. Este vineri, asa a cazut anul asta. La anul o sa fie sambata. Ma rog, eu nu asta vroiam sa zic…

Azi o zi de vara ca multe altele, torida, cu soarele asta arzator de-i bate pe unii dintre noi fix in cap si-si pierd mintile, fara a le mai gasi vreodata, cu un cer senin, fara pata, pe care pasarici bezmetice (cantatoare sau nu) il strabat cu voiosie. Greierii canta si ei manati parca de o bizara buna dispozitie, izvorata de undeva din adancurile Gaiei, iar alte insecte danseaza frenetic pe muzica lor, printre firicele de verzi de iarba. Astazi este o zi tocmai buna de plaja, sa te scalzi si sa stai la soare, sa te bronzezi, sa razi cu prietenii, sa uiti de griji si de necazuri… sa uiti de tot! Este o zi perfecta pentru a te indragosti: de fete, de baieti, de natura, de Irinel Columbeanu… de cine vrea fiecare sa se indragosteasca. E o zi tocmai buna pentru a face dragoste, cu picaturi de transpiratie prelingandu-se pe corpuri infierbantate, cu sarutari fierbinti… cu ce vrea fiecare! Astazi este intradevar o zi minunata! Dar nu… eu nu asta vroiam sa zic… altceva vroiam sa zic.

Astazi este 18 iulie. E vara. Acum 2396 de ani, galii ii bateau pe romani la Allia. Romanii n-au fost ca-n filme. De fapt, romanii au invatat sa se bata, mancand bataie. Erau ciudatei ei asa… ma gandesc ca noi tot mancam bataie de cateva secole si parca nu mai invatam odata sa ne batem. Dar ma rog… romanii nu-s romani… oricat de ciudat ar suna. Adica noi nu suntem ei – pentru cei ce n-au inteles datorita lipsei diacriticelor. Nontheless cum ar zice englezul si noi suntem ciudati. Si bravo noua! A da, si ca tot suntem la romani (la ei, nu la noi), in anul 64 e.n, Nero a dat foc Romei. Asa a vrut el. Era imparat, putea sa faca ce vroia muschii lui. Dar destul cu romanii! In plus, a dat vina pe evrei. Asta vroiam sa zic?

Acum 297 de ani, in Moldova, Cantemir Dimitrie l-a chemat pe prietenul sau mai puternic si mai rus, Intai Petru, sa-l ajute sa se bata cu turcii. Dupa ce-a fondat un oras in graba, punandu-i numele sau si facandu-l capitala Rusiei, Petru a dat fuga la Prut sa-si ajute tovarasul. Trebuie precizat aici ca, in ciuda faptului ca turcii ne tot batusera, noi nu invatasem inca nimic din aceste experiente. Asa ca ne-au mai batut odata, la Stanilesti, poate-poate om invata si noi ceva. Nimic! Anyhow, vorba englezului, Dimitrie va fugi in Mama Rusie (adica mama rusilor, nu a lui) unde va si muri ceva mai tarziu.
Pe 18 iulie 1889, Marioara Curie descopera poloniu – un nou element chimic. Eu credeam ca radium, dar m-am inselat. E poloniu.
Ceva mai spre tipurile noastre, un neamt muscacios cu erectii in momente inoportune, tot pe 18 iunie, va publica o carte. Ii zicea Mein Kampf. De fapt, inca ii mai zice, da’ sa n-o cititi ca e aberanta.
A, da! Si Nadia a luat notele alea multe de 10 tot astazi… nu azi-azi, pe 18 iulie. Pe 18 atunci.
Dar bine-bine, eu nu vroiam sa zic toate astea. Eu, de fapt… vroiam sa zic altceva! Trebuie sa continuati sa cititi… o sa zic acuma.



As fi putut sa zic asa, dar ar fi inteles cineva ceva?



Este 18 iulie. E o zi minunata de vara, tocmai buna sa faci dragoste, dar in care un neamt ciudat, cu erectii inoportune a scris o carte, o femeie a descoperit ceva, galii i-au batut pe romani, turcii pe noi si pe Petru, sarbii au omorat albanezi, iar pasarelele, in ciuda tuturor acestor lucruri importante, continua sa zburde pe cerul senin ca bezmeticele. Si greierii canta! E o zi minunata, buna de plaja, buna de plimbari romantice, mai pe seara, de jucat fotbal, de vazut prieteni si spus bancuri… azi e o zi misto! Da… dar eu nu asta vroiam sa zic! Eu vroiam sa zic ca…



Sa n-o mai lungim…



Astazi, vineri, 18 iulie 2008, a fost cea mai importanta zi din viata mea de pana acum. A fost totodata, in mod bizar, cea mai fericita si cea mai trista zi din viata mea. O sa incerc sa fiu scurt. Stiu ca traim in era roboteilor teleghidati si nu vreau sa va retin din importantele voastre treburi pe care la faceti in loc sa mergeti la plaja, sa faceti dragoste, sa contemplati natura, sa ascultati pasarelele sau greierasii.
Azi eu n-am dormit. Am scris. Despre moarte, sange, amnezie… irelevant. Niste porcarii! De dimineata, pe la 6, mi-am facut o cafea. N-am baut-o. Eram concentrat. Contrentat si injurand am si plecat catre facultate. Mai putin concentrat si mai mult injurand, am si ajuns. Imi pierdusem portofelu’!
Mare necaz, mare… Buletin, carnet de student, bani, card, cartela de telefon, abonament la sala si cine stie ce mai aveam eu pe acolo… Nu ma prea interesa, sincer. In sfarsit, aveam un singur lucru de pret in portofelul meu. Un numar de telefon….hmm… al cui? Dar nu este relevant.
Sun la taxi, gandindu-ma ca poate mi-a cazut in masina cu care-am venit spre facultate… nimic. Suparat, continuand sirul de injuraturi inceput mai devreme, ma apuc de inventariat carti, de lipit etichete, de treburile mele. Cand, de-odata, aud un zdranganit de chitara de pe coloana sonora de la “August Rush” – soneria telefonului meu. Ghici ciuperca… sau para, sau de ce nu Cireasa P. (hahahaha) cine era? Era el, taximetristul roman, mereu corect, vigilent, mereu pe faza, mereu… imi gasise portofelu’.
Bineinteles, ca un baiat inteligent ce ma consider, ma gandisem ca eu pusesem acolo propriul numar de telefon, tocmai pentru stfel de situatii. Dar nu… sa vezi si sa nu crezi. Nu-s pe cat de inteligent ma consider… uneori!
Vine taximetristu’ la facultate. Baiat de nota 9 (eu nu dau niciodata 10), imi da portofelu’, ii dau banii (ca e taximetrist, nu Maica Tereza) si-mi zice ca daca nu era acolo numarul fetei, n-ar fi dat de mine. El a sunat-o pe fata… si ea i-a dat numarul meu si m-a salvat. Printesa a salvat zmeul. Oricum, stiti… nu asta vroiam eu sa zic. Ca nu spunem basme acum!



Asta vroiam eu sa zic!



Eu vroiam sa zic ca astazi am invatat ca pot avea orice, cu o singura exceptie. Absolut orice, dar cu o exceptie care ma obsedeaza zi si noapte. O exceptie de care imi aduc aminte din cand in cand, din cauza careia nu pot uneori sa dorm… si are legatura cu numarul ala de telefon pe care n-am reusit sa-l arunc dupa atata timp. Este atat de trist sa poti avea orice dar sa stii ca exista totusi in lume un lucru pe care n-o sa-l obtii niciodata orice-ai face… Si am stiut asta din prima zi cand am vazut-o… exceptia… Doar m-am incapatanat… Iar astazi, 18 iulie 2008, viata mi-a adus aminte, mie, vesnicului sceptic, omului mai necredincios decat Toma, ca exista cate o exceptie pentru fiecare dintre noi. Totodata astazi, 18 iulie 2008, este o zi minunata pentru a face dragoste, in care un neamt cu mustata si erectii inoportune a scris o carte. Dar sa n-o cititi. E aberanta…



P.S. Scuze pentru greseli, dar corectez cu alta ocazie.