Dupa nustiucate iesiri la suc cu nustiucate cunostinte, dupa nustiucate evenimente sociale, dupa n certuri cu tz oameni, dupa x nopti in care rumeg ce au zis altii, si ce au facut de fapt, nu pot decat sa ma minunez. Da, te uiti la mine si vezi o gura tampa, cascata. E cascata pentru ca nu mai stiu ce sa zic.
Simona zicea zilele trecute ca vai, ce psihologie am in mine... dupa un eveniment banal, in care am pus la punct pe cineva, obtinand in acelasi timp ce am vrut de la el. Eu nu pot decat sa ma gandesc la refrenul acela de vara... „na na na na na na na na... uuu the games people play now, every night and every day now, never meaning what they say, never saying what they mean”...
No, in lumea asta incare fiecare intelege ce ii convine sa inteleaga, in lumea asta in care fiecare plaseaza vina pentru ce se intampla in locurile in care ii convin, in lumea asta in care mi se pare ca ma descurc din ce in ce mai bine, ma mir cum de am timp sa ma gandesc la vinovatie. Vinovatie nu in sensul penal al cuvantului, ci in sensul de... guilt... de sentiment de vinovatie.
Cred ca de asta nu pot sa dorm. Nu de vinovatie in sine, caci nu am mai lasat sentimentul sa ma cuprinda de mult.... ci pentru ca ma gandesc la conceptul de vinovatie. Si ma gandesc ca cine dracu’ are nevoie de vinovatie?!?! Ca atunci cand il intrebam pe bunica-miu daca noi avem bau-bau. Mi se raspundea ca nu, si atunci, triumfator, enuntam verdictul – „bineinteles! Doar ce ne trebuie noua bau-bau?”
Nu pot sa nu il citez aici pe marele al pacino/avocatul diavolului... „guilt, is like a fucking bag of bricks... you just have to let it go...”
De fapt, ma gandesc la vinovatie pentru ca m-am certat cu taica-miu azi. Ma rog, certat e mult spus... si nu va grabiti sa credeti ca imi pare rau ca ... nu m-am inteles bine cu el, si ma simt vinovat. Deloc. Practic, mi-am adus aminte cata influenta a avut asupra mea – si cata mai are inca – si mi-am dat seama ca vinovatia e un sentiment pe care l-am avut din cauza lui. El mi l-a insuflat de fiecare data cand imi spunea ca nu e suficient de bun ceea ce faceam. Imi dau seama ca vinovatia e un sentiment complet nenatural. Are e-uri cancerigene, chiar. Unii specialisti vorbesc despre studii – neconfirmate inca – care confirma aparitia unei forme de cancer la suflet care poate apare in urma unor sentimente accentuate si repetate de vinovatie...
Si totusi imi aduc aminte cum printre primele mele „idei filosofice” se invarteau in jurul acestui sentiment de vinovatie. De fapt, daca stau sa ma gandesc, erau niste idei pre-filosofice. Intotdeauna cand mi se intampla ceva rau/incomod/neplacut, incercam sa gasesc ce am gresit, si eram chiar bun la asta. Adica tot timpul gaseam o chestie sau alta de care sa ma simt vinovat. Si incercam sa repar. Si functiona o vreme, pana cand iar se strica... si asta m-a condus catre caile filosofiei. Acum, dupa aceasta incursiune in epoca de piatra a gandirii mele – gandire care, precum societatea din epoca de piatra, nu s-a imbunatatit ci doar s-a schimbat de mai multe ori – sa ne intoarcem la intrebarea de baza. Are vreun rost sentimentul de vinovatie? Si cand intreb asta, ma refer la orice alt rol decat acela de ai face mai slabi pe cei care au acest sentiment si mai puternici pe cei care nu-l au...
