Campanie electorala

Ma tot uit la televiziuni de stiri in perioada asta, si acumulez frustrare dupa frustrare. Ma simt precum un fir de nisip care vrea sa fie auzit de toate celelalte fire de nisip cu drept de vot.
Si imi dau seama ca, oricat de bine documentat as fi in legatura cu fenomenul politic, si oricat de multa elocinta as poseda, tot nu as fi auzit decat de cateva alte fire de nisip, in timp ce afirmatiile nedovedite strigate in megafoanele televiziunilor cantaresc cat niste bolovani adevarati...
Si ma ingrozesc cand ma gandesc ca poate si eu – desi ma cred bine documentat si independent in manuirea stampilei – sunt doar un fir de nisip care face parte dintr-o clepsidra, si in virtutea gravitatiei nu fac altceva decat sa imi arunc votul in partea de jos a clepsidrei, daca trece suficient timp, si daca sunt suficient de “inaintat” intre celelalte fire de nisip. Ideea e sa ajung jos inainte ca, evreii, bancherii, bechtelu’, arbitrii de fotbal, casele de pariuri si alti asemenea papusari sa intoarca clepsidra la orizontala, si sa numere firele de nisip dintr-o parte si din cealalta.

Lasand metafora la o parte, chiar ma simt mic. Si nu ar fi o problema, daca nu as simti ca pot sa fac mult mai mult. Departe de mine sa nu merg la vot duminica, in ciuda tuturor firelor de nisip care cad pe unde apuca, si voteaza nume de care poate nici nu au auzit, sau pur si simplu voteaza oameni care vorbesc frumos. Imi permit o alta analogie intre un vers din parazitii („cartile educa spiritul, in prima faza”) si felul cum vad eu actiunea civica intr-o democratie in devenire: Votul e primul pas, dupa care drumul e lung...

bisnitza si arta

O prietena mi-a facut un cadou, o carticica de poezie usoara, cu imprumut. Dupa primele 14 pagini am crezut ca era un „cadou otravit”. Nu puteam sa concep ca un restaurant patronat de un tip care a facut bani din case de schimb valutar (aka bisnitza) poate deveni subiect de poezie. Mi s-a parut o reclama ... nu pot sa-i zic ordinara, dar cel putin ipocrita. Ce sa mai vorbim de pretentiile autorului respectiv, care vorbea de parca a descoperit sangele divin intr-un pahar de cognac si trupul mesianic intr-o farfurie cu ficat de vitel.
Am tras aer in piept, m-am dus pana la baie, am ascultat „Noi vrem respect” a lu parazitii, si m-am gandit sa-i mai dau o sansa. Eram deci in prezenta unui bisnitar care accede in lumea artei, nu doar a poeziei. Intamplarea face ca am si fost la restaurantul ala, si nu am putut sa zic decat „jos palaria” (apropos, e ok sa folosesti „decat” dupa o negatie...). Cu alte cuvinte, m-am simtit ca un abonat la mcdonald’s, in blugi, la un restaurant cu pretentii in care chelnerul, dupa un lung sir de discutii, ma pune sa aleg intre doua feluri de mancare, ambele in franceza, ambele complet straine mie, cu vaga exceptie a unui cuvant din categoria furculisioane.
Chiar am stat de vorba cu tipul, si m-a impresionat. Stia cu ce se mananca bucataria... dar de la asta pana la arta, mi se parea nu doar ca mai e de mers, dar trebuia schimbat si macazul.
Reluand citirea am ajuns la discutia autorului cu „hangiul”, si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Si cel mai important, mi-a dat suficient avant sa citesc cu atentie poeziile, din care mi-a placut una:
„Pe sub arcul de triumf
O maree de trandafiri
Si un reflux de ciorapi fini

Asa se termina dimineata
Cu spadasini si copii din flori

Palariile muschetarilor si metresele marchizului de sade
Sunt colectionate in secret de republicani

Cronicarul orb langa cronicarul de beaux-arts
Trimite cu grabire la telegraf:
„unde sunt executiile de altadat?”

In concluzie, multumesc prietenei mele. Nu neaparat pentru poezia de mai sus, ci mai degraba pt gandul ca omul se schimba in permanenta. Nu o fi el un gand nou si inedit, dar e unul pe care nu ar trebui sa-l uitam. In special in ceea ce ne priveste pe noi insine.

si te-ai dus dulce minune

Si te-ai dus dulce minune…

Mai am jumate de ora de vacanta. Imi dau seama ca nu-mi dau seama cand au trecut cele 3 saptamani de presupusa eliberare din sclavia zilnica. Si mai imi dau seama de faptul ca nu mi-am pus deloc ordine in ganduri, asa cum speram ca voi face in vacanta asta. Si in loc sa imi folosesc aceasta jumatate de ora pentru a ma gandi cum sa incep sa fac aceasta ordine, prefer sa deschid calculatorul. Sa gandeasca el pentru mine. Daca tot e vacanta, de ce naiba trebuie eu sa gandesc???
Ma tot macina in ultimele zile o analogie. De fapt, cred ca m-a macinat chestia asta pe intreaga durata a vacantei. Analogia nu urmareste cele mai stricte reguli de logica, dimpotriva, e total stupida si subiectiva, si de aia nu voi vorbi foarte mult despre ea. Doar ca, citind o povestioara de Sartre, in care eroul principal este atat de dezgustat de ce i se intampla (era un revolutionar capturat, condamnat la moarte), si de cum se schimba omul cand e pus fata in fata cu iminenta mortii sale, incat nici nu isi mai doreste sa traiasca. Paradoxal, el nu isi mai dorea sa traiasca nici cele 12 ore ramase pana la executia programata. Ceilalti condamnati, aflati in aceiasi oala cu el, evident ca isi doreau sa o amane cat mai mult, daca se putea. Se agatau de viata cu orice pret, chiar si cel al nebuniei, sau al negarii.
Subiectiv fiind, apare si analogia cu vacanta (care poate fi comparata cu viata, serviciul insemnand moartea, sau cel putin somnul spiritual). Si dezgustul personajului lui Sartre fata de viata poate fi comparat cu incapacitatea mea de a ma bucura cu adevarat de vacanta, pentru ca stiu ca se va termina... prea curand. Practic, singura vacanta adevarata e aia care stii ca nu se termina niciodata... sau aia care dureaza trei luni. Traiasca vremea facultatii...
Imagineaza-ti ca eu nu imi imaginez cum am reusit sa tin ideea asta intr-un colt atat de mic si indepartat al mintii mele incat sa ma pot distra totusi in vacanta mea minunata. Bine, a ajutat marea, soarele, si prietenii veseli. Si totusi, acum, uitandu-ma inapoi, stiu ca o parte mica din mine a fost in permanenta constienta de treaba asta. Poate de aia nici nu am inceput sa imi fac ordine in ganduri, pentru ca stiam ca nu aveam un raft potrivit pentru partea asta. Doar un colt indepartat si intunecat.

Si a trecut si ultima jumate de ora, fara sa fiu nevoit sa fac cu adevarat ordine, sau sa gandesc ceva nou. Pur si simplu, am povestit ceva. E adevarat ca e posibil ca intentia mea ascunsa era sa sterg cu buretele aceasta idee stupida, doar povestind despre ea. Dar nu cred ca a functionat. Ramane acolo, ca o panza de paianjen la care nu poti ajunge, si in mod normal nu ar trebui sa te deranjeze, ca nu o vede nimeni. Dar totusi te deranjeaza, pt ai vrea ca totul sa fie perfect.
Dar cand te gandesti ca vrei ca totul sa fie perfect, uiti ca perfectiunea e o notiune creata de om, care in general defineste acea stare mai buna decat cea actuala, si care pentru oamenii cu suficienta imaginatie nu poate fi atinsa niciodata. De ce? Pentru ca daca ai suficienta imaginatie, intotdeauna te gandesti ca situatia ta poate fi imbunatatita, chiar daca esti pe o insula tropicala cu pamela anderson. Spre exemplu, poate o vrei pe pamela anderson in “starea” de acu vreo 20 de ani.

Precizare: mie nu imi place asa mult pamela anderson, dar bancul cu insula tropicala era cu pamela anderson (sau bancul cu pamela anderson era cu insula tropicala, whatever), si imi place sa fac referinte la bancuri, ca atunci folosesc cuvinte mai putine sa exprim ce vreau sa exprim.

Gata, s-a sunat. Trebuie sa ma culc, ca maine ma duc la munca, si suna telefonul prea de dimineata, bata-l virusii sa-l bata!

filosofam urban despre cupluri I

I was looking at the medieval castle up on the hill, enjoying nature for the first time since… forever, it seemed. With the wind coming down from the snowed mountains, the lovely raw green leaves of the trees beneath the castle seemed like one single organism, one living creature that was so restlessly trying to change something that was against its nature. So I decided to get out of the house and climb the hill, and hear what the leaves have to say.

I wasn’t always like this, so deep into the nesting instinct. I used to love long walks after a long day at the office. The fresh air of our mountain city helped me to clear my head after hours of listening to couples that pretended to want to save their relationships, when all they did was argue, if not fight in front of me. Or sometimes with me.

“Dan”, the girl told me, “I get the feeling that you are taking his side on this”…

“I’m sorry you feel that way, Roxanne” I took a long breath, and continued: “I believe that you are not happy about your life, and I believe that it has nothing to do with him. Actually, I recommend couples not to see their personal happiness as something related to the relationship they’re in at the moment.” Sometimes, for the younger and more progressive couples, I even quoted faithless. “No one can be the source of your content. It lies within”

I have never thought that type of thinking might mean the loss of my job. My father, who’s always so rigorous about words, would say it did not lead to the loss of my job, but rather to the death of it. Ever since the solitaire movement caught so many adepts, my job started to die. Don’t get me wrong, I had enough clients to survive, but they were older and older. Like an extinction endangered species. It all was official when the “Solitaire Act” was voted by the United Nations Parliament, which not only outlawed marriage, but, because the cultural heritage regarding the idea of the couple was so great, they had to eliminate everything.

After closing the office down, I started realizing what the insane psychiatrists were probably feeling. The lonely couples therapist. The barefoot shoe maker. The empty heart. Who knows, maybe that’s why I was so good at solving other couples’ problems, because I was so goddamn rational about everything.

What difference does it make now? Now, all the remaining couples are couples because they get along so nicely. And, of course, they don’t need a couple therapist.

Thinking about this – which I seem to be doing a lot these days – made me forget about myself on the couch. So I decided to shake those thoughts off, and look to the future. To the green leaves and what their restlessness might bring. I climb the hill with my heart pounding, filled with some sort of hope for new things. The kind of hope you feel when you are young and foolish, and think that the best is still to come.

I pass by an old house, with a beautiful garden. The metal plated sign by the main entrance says “The Family Association”. It made me wonder why do they care about their right to marriage? Like in my college days, when all the gay community was fighting for it. I never understood them either. They can live together, share all their possessions, why would they need a piece of paper? Who would have thought that the solution to the gay problem was the abolishment of marriage? Seems like an evil genius idea…

I shake those thoughts off as I get out of the residential area and enter the woods beneath the castle. I feel glad that after 30 years, these woods were not touched by the expansion plans of the city. It seems society evolved in different directions…

I arrive at the castle gate, and sit on one of the benches. On the bench next to mine, sits a pretty woman, in her late thirty’s. She looks at me and smiles. I smile back at her. She comes over and asks for a light. As I grab for my lighter, I wonder how many couples told me that’s how they met, and why did the Solitaire Act did not forbid this too. Oh yes, they did not ask me about that… I smile about that thought. I actually start laughing, and she asks me what is so funny?

When I tell her my idea, she starts into a sort of sad laughter, then says “oh well, you’d better not give them any ideas.” She lights her own cigarette, holds the smoke in for a while, with her head back, and then says: “so you’re actually pro couples?”

Believe it or not, that’s the first time somebody ever asked me that. In stead of trying to say yes or no, I remembered an article I’ve read in a government controlled paper. It said that 10 years after the Solitaire Act was passed, the percentage of happy people in the world went up 15%.

“If you actually think about it, the number of happy couples has not changed. The only difference is that, back then, they were the ideals of the whole society. Everybody wanted that. Now, they are freaks!”

She laughs from the heart this time, and I wonder how she laughs in her sleep…

Facing the loaded gun

As fi vrut sa raspund comentariilor la postarea de dinainte... dar nu am putut. Mi se pareau din alta lume. Nu neaparat ca nu ma fac inteles, dar cred ca din cauza glumelor, accentele cad altundeva decat acolo unde le pun sentimentele mele. Mi se aprecia stilul relaxat, detasat... cand de fapt eu cred sunt speriat tare. Speriat de faptul ca simt lumea la o cotitura, si ca orice e posibil. Trebuie doar sa alegem ce vrem sa facem cu viata noastra... si vorbesc aici de noi ca un colectiv. Vom face alegerea asta impreuna. Din pacate.

Poate intr-adevar nu criza ar trebui sa fie scuza a tot ce se intampla in jur. Poate ca toate corporatiile astea mari dau vina pe criza cand se justifica fata de inspectoratele de munca pentru concedieri. Concedieri care oricum erau planificate, si al caror scop este doar sa le creasca lor puterea. Pentru ca in conditii de somaj mare, forta de munca e mai ieftina. Poate clasa de mijloc ajunsese la un asa nivel de dezvoltare (mai degraba acumulare de bogatii) incat deja era in pericol sistemul sclaviei ascunse pe care o traim astazi.

Vreau sa va vorbesc aici de oamenii periculosi pentru societatea sclaviei de azi. Ei sunt cei care au pus deoparte suficienti bani incat sa zica, GATA! Nu mai tre sa muncesc nicio zi in viata mea!!! Si ma uit in jur, si e plin de astfel de oameni...sau ma rog, de oameni care isi doresc sa zica asta... unii vor sa joace poker toata viata, unii vor sa vada lumea, unii vor sa stea linistiti... nu sunt crestin, dar trebuie sa exclam un mare „JESUS”! Nu de altceva, dar trebuie sa va spun cat de mult ma sperie chestia asta. Cat de mult ma gandesc unde o sa ajungem, ce revolutie o sa mai coacem acum, cand toti ne dorim altceva decat ce avem? Si apoi ma linistesc, si imi dau seama ca oricat de mult urasc munca, tot o fac... si intervine demonul obisnuintei, si lenea de revolutie, care e mai mare decat lenea de munca...

Nu lasati incoerenta scrisului meu sa va pacaleasca. Chiar aveam niste ganduri coerente. Si plecau de la ideea ca nu imi place lumea in care traim. Nu imi place ca suntem fortati sa platim din ce in ce mai mult pentru petrol, mancare, gaz si electricitate. Din nou un mare JESUS!!! Nu suntem chiar atat de prosti sa nu vedem ca pretul petrolului ar trebui sa scada un pic mai mult, conform noilor cotatii de la burse. Hello people, is anybody out there?!?!

Sau nu imi place ca democratia este furata pe fata zilele astea. Fie de Bush in 2004, fie de coalitii surprinzatoare in Romania de acum, fie de seful de clasa impus de profesor...

Nici despre razboaie nu pot sa zic ca am o parere grozava... si nu-mi spune ca sunt necesare... chiar daca au fost vreodata, asta impotriva terorii nu e. Punct. Violenta aduce dupa sine mai multa violenta. Punct. Ar trebui sa punem punct violentei. Punct.

Mai aveti un pic de rabdare, toate subiectele astea mari se vor lega imediat si vor da nastere unei...ceva.

Acum cativa ani, eram oripilat de felul in care se privatiza petrom, precum si alte minunatii ale guvernarii psd. Si tanar si revolutionar cum eram, ma tot gandeam la solutii. Stiam cu totii ca nimeni nu va sta in inchisoare pt asta. Si felul in care a platit nastase – lipsa aparitii publice un an jumate – desi e un inceput, nu e nici pe departe suficient pentru a forta oamenii sa nu mai fure. Si ma gandeam sa devin un sniper razbunator... cum se privatizeaza cate un petrom, cum PAC! – cade un cap. Poate nu capul respectiv era tata lor, dar daca semnatura lui e pe acte, PAC! Sa vezi atunci responsabilitatea guvernarii...

Asa gandeam atunci. Ideea aia e undeva ingropata in cufarul prafuit al ideilor mele marete si nepuse in practica niciodata. De ce mi-am adus aminte de ideea asta? Pentru ca, pe scurt, nu imi place lumea in care traiesc, si vreau sa o fac mai buna. Si nu vreau sa ma folosesc de scopul asta ca sa imi ating mijloacele – adica puterea. Singura intrebare e CUM? A! Si nu o sa ma multumesc cu „a-mi face particica mea”, a imparti iubire in coltul meu de planeta, sperand ca vor fi mai multi care raspandesc filosofia iubirii decat cea a armelor.

Ma tot gandesc zilele astea la o schimbare radicala a societatii. Daca tot timpul ajunem in aceeiasi criza de supraproductie, inseamna ca poate ceva nu e bine. Inseamna ca suntem ca o musca ce vrea sa ajunga la lumina/soare/aer, si se tot loveste de geam. O doare cand se loveste, dar merge cu elan din nou, si din nou, si din nou... oare nu tine minte ca acum jumate de secunda s-a lovit de geam? Poate nu a durut-o asa de tare...

Ma mai gandesc si la faptul ca o schimbare radicala – dupa cum s-a vazut in istorie – nu inseamna nimic. De fapt, lucrurile se schimba incet, si societatea evolueaza putin cate putin. Si motorul este in gandurile noastre, ganduri care controleaza vorbele, vorbele care cauzeaza actiunile, actiunile care au consecinte. Iar consecintele ne dau din nou ganduri. Ce-ar fi sa lucram cu totii la ciclul asta? Poate ne folosim si de o mica descoperire numita subconstientul colectiv, si sa lucram mai asiduu la evolutia rasei noastre. Imi plac caricaturile legate de evolutia maimutei catre om, om care odata ridicat in picioare se cocoseaza peste calculator, sau se transforma in porc. Parerea mea e ca ne putem transforma in orice. Ideea e sa stim ce vrem de fapt.

Daca vi se pare in continuare ca nu sunt coerent, este pentru ca e adevarat. Nu aveam ganduri coerente, ci doar dorinta de a pune mai multe intrebari, care „puse in cor” vor putea struni evolutia noastra catre.... fuck knows what!!

Daca am fost suficient de clar, ati inteles pana acum ca eu as da destul de mult credit liberului arbitru. Si totusi am intitulat prezenta pastila filosofica „facing the loaded gun”. Motivul ar putea sa fie faptul ca mi-a placut Jack Nicholson in The departed... intr-adevar, when ur facing the loaded gun, what difference does it make? Intr-adevar exista situatii in care daca ajungem nu avem de ales. Si vom face orice sa ne salvam pielea. Dar daca stim asta despre noi, daca ne cunoastem suficient, vom putea sa... limitam situatiile limita. Si sa ne pastram cat mai mult din libertatea cugetului, claritatea viziunii si alegerea inteleapta.

Asa ca fara sa ma gandesc ca voi deveni vreodata pedofil, sau negru, va cant „heal the world, make it a better place”...

Ha-ha-ha! Chiar v-ati imaginat ca va cant eu asta? Ei, prostii... cum naiba? Eu nu stiu sa cant, asa ca va zic doar viva la revolucion!!!

filosofii urbane de criza, I - Kill Bill, vol. II

Crizat fiind de criza celor din jur, in criza de timp si de bani, imi dau seama ca acum e momentul. Ce alta ocazie mai buna sa ma reapuc de scris, decat o criza de sorginte materiala?... ne umplem golul buzunarelor cu preaplinul sufletesc care ti-l da un gand nou, o idee creata, salvatoare pentru oamenii care risca tot mai mult sa se transforme in cartitze care sapa orbeste dupa aur de la 40 de ore pe saptamana in sus...

Si din mormanul de subiecte pe care criza ni le scoate la lumina, prin minunatul ei efect creator, alegem urmatoarea intrebare sub-existentiala – „de ce dracu am vrut sa vad a doua oare Kill Bill – vol. II?”

Nu. Stop. Nu e bine ce fac. Nu sunt destul de clar. Ne intoarcem in timp acum vreo 4 ani, cand am vazut prima data Kill Bill II la cinema. Am fost entuziasmat, extaziat, uluit, iluminat, toate intr-una. Ce mai incolo si-ncoace, de-a dreptul orgasmic. Imi veneau idei minunate, si ma ofticam ca nu pot pune pe pauza sa le scriu. Am iesit din sala de cinema pe cele 7 carari ale betiei cinematografice, vrand in acelasi timp sa ii imbat si pe cei din jurul meu. Mi-am jurat ca tre’ sa mai vad neaparat, si imediat, inca o data filmul. Totodata, mi s-a parut ca ar fi existat niste replici atat de tari, incat puteau fi ridicate la rangul de revelatie filosofica. Eram convins ca inteleg ce stiu eu ce mister ascuns al existentei. In caz ca ati uitat, sau ca vi se pare ca nu tineti pasul, vorbesc in continuare despre Kill Bill. Volumul II. Si daca inca nu va par un ciudat desavarsit, va mai spun un lucru – eu am plans la Terminator II!!!!

Revenind in epoca cea crizata, am reusit sa ma tin de promisiune/juramant/dorinta autoimpusa... si mi-am inchirat Kill Bill – vol. II. Si acum sunt iar pe mai multe carari. Dar ce sa vezi? Nu pentru aceleasi motive. Revelatia de acum mi se pare mai degraba legata de metafora folosita in film pentru relatiile conjugale, si fatalismul inerent lor. Si fatalism in general...

Intrebarea care se pune acum este nu atat de ce am vrut sa revad un film anume, ci mai degraba de ce vrem sa „stocam” sentimentele (caci e mai degraba un sentiment decat o idee ce am avut eu in urma filmului) pe hartie, sau de ce vrem sa le transformam in arta? Ok, poate nu sunt cel mai tare in descrierea sentimentelor, dar mie nu mi-a prea reusit sa retraiesc un anume sentiment doar prin recitirea „constatarilor scrise de mine in stari de euforie”... revelatiile sunt de moment, si ar trebui sa ne bucuram de ele in momentul respectiv, ar zice o parte din mine, daca as lasa-o. Dar nu o las, pentru ca nu mi-am facut inca o parere ferma despre asta.

Ar mai zice sa nu incercam sa pastram paradisul pentru mai mult... si totusi, eu acum ce fac? In loc sa raman prostit de film, si sa ma uit pe fereastra la... „portal of glory” – pentru asta nu e suficient sa fii cunoscator de engleza, tre sa stii si heroes III, dar si cum se vede bellevue residence de pe canapeaua care ma tine pe mine si pe acest laptop plin cu ... sentimente, idei, revelatii si muzica de la the doors – ma apuc si imi ridic nivelul de atentie pentru a putea pune in cuvinte ceea ce simt. Si facand asta, ma pierd in lupta cu vocabularul meu limitat si cu dorinta insuficient de puternica de a ma face inteles.

Insa in lupta asta, imi dau seama de un lucru. Nu mai conteaza asa mult ca maine merg la serviciu. Fuckitall se cheama medicamentul gasit. Poate reusesc sa fac din chestia asta cel mai important lucru din viata mea. Ma rog, cel putin unul mai important decat serviciul.

Nu, Victor. Esti prea personal, din nou. incearca sa iti aduci aminte ce te-ai gandit la inceput. Legat de criza. Legat de oamenii care fiind scosi cu forta din goana dupa aur, vor fi nevoiti sa se apuce de citit carti, de vizionat filme, de facut dragoste si nutrit sperante profunde si imateriale. A, da! Asta vroiam sa spun, dar am uitat, intentionat cred. Pentru ca poate inca nu sunt convins ca asa se va intampla. Totusi, ce sansa mai buna pentru a ne dezrobi de sclavia banului, decat o criza financiara?!!? Think about it!!! Daca merele sunt intangibile, cel mai probabil sunt acre! Cine stie? Poate chiar aceasta acreala a merelor este chiar originea tuturor filosofiiilor!!!