si te-ai dus dulce minune

Si te-ai dus dulce minune…

Mai am jumate de ora de vacanta. Imi dau seama ca nu-mi dau seama cand au trecut cele 3 saptamani de presupusa eliberare din sclavia zilnica. Si mai imi dau seama de faptul ca nu mi-am pus deloc ordine in ganduri, asa cum speram ca voi face in vacanta asta. Si in loc sa imi folosesc aceasta jumatate de ora pentru a ma gandi cum sa incep sa fac aceasta ordine, prefer sa deschid calculatorul. Sa gandeasca el pentru mine. Daca tot e vacanta, de ce naiba trebuie eu sa gandesc???
Ma tot macina in ultimele zile o analogie. De fapt, cred ca m-a macinat chestia asta pe intreaga durata a vacantei. Analogia nu urmareste cele mai stricte reguli de logica, dimpotriva, e total stupida si subiectiva, si de aia nu voi vorbi foarte mult despre ea. Doar ca, citind o povestioara de Sartre, in care eroul principal este atat de dezgustat de ce i se intampla (era un revolutionar capturat, condamnat la moarte), si de cum se schimba omul cand e pus fata in fata cu iminenta mortii sale, incat nici nu isi mai doreste sa traiasca. Paradoxal, el nu isi mai dorea sa traiasca nici cele 12 ore ramase pana la executia programata. Ceilalti condamnati, aflati in aceiasi oala cu el, evident ca isi doreau sa o amane cat mai mult, daca se putea. Se agatau de viata cu orice pret, chiar si cel al nebuniei, sau al negarii.
Subiectiv fiind, apare si analogia cu vacanta (care poate fi comparata cu viata, serviciul insemnand moartea, sau cel putin somnul spiritual). Si dezgustul personajului lui Sartre fata de viata poate fi comparat cu incapacitatea mea de a ma bucura cu adevarat de vacanta, pentru ca stiu ca se va termina... prea curand. Practic, singura vacanta adevarata e aia care stii ca nu se termina niciodata... sau aia care dureaza trei luni. Traiasca vremea facultatii...
Imagineaza-ti ca eu nu imi imaginez cum am reusit sa tin ideea asta intr-un colt atat de mic si indepartat al mintii mele incat sa ma pot distra totusi in vacanta mea minunata. Bine, a ajutat marea, soarele, si prietenii veseli. Si totusi, acum, uitandu-ma inapoi, stiu ca o parte mica din mine a fost in permanenta constienta de treaba asta. Poate de aia nici nu am inceput sa imi fac ordine in ganduri, pentru ca stiam ca nu aveam un raft potrivit pentru partea asta. Doar un colt indepartat si intunecat.

Si a trecut si ultima jumate de ora, fara sa fiu nevoit sa fac cu adevarat ordine, sau sa gandesc ceva nou. Pur si simplu, am povestit ceva. E adevarat ca e posibil ca intentia mea ascunsa era sa sterg cu buretele aceasta idee stupida, doar povestind despre ea. Dar nu cred ca a functionat. Ramane acolo, ca o panza de paianjen la care nu poti ajunge, si in mod normal nu ar trebui sa te deranjeze, ca nu o vede nimeni. Dar totusi te deranjeaza, pt ai vrea ca totul sa fie perfect.
Dar cand te gandesti ca vrei ca totul sa fie perfect, uiti ca perfectiunea e o notiune creata de om, care in general defineste acea stare mai buna decat cea actuala, si care pentru oamenii cu suficienta imaginatie nu poate fi atinsa niciodata. De ce? Pentru ca daca ai suficienta imaginatie, intotdeauna te gandesti ca situatia ta poate fi imbunatatita, chiar daca esti pe o insula tropicala cu pamela anderson. Spre exemplu, poate o vrei pe pamela anderson in “starea” de acu vreo 20 de ani.

Precizare: mie nu imi place asa mult pamela anderson, dar bancul cu insula tropicala era cu pamela anderson (sau bancul cu pamela anderson era cu insula tropicala, whatever), si imi place sa fac referinte la bancuri, ca atunci folosesc cuvinte mai putine sa exprim ce vreau sa exprim.

Gata, s-a sunat. Trebuie sa ma culc, ca maine ma duc la munca, si suna telefonul prea de dimineata, bata-l virusii sa-l bata!