filosofii urbane

NU spuneti NU ACTA, inainte sa-l cititi

2012-02-10T15:57:00.002+02:00

NU spuneti NU la ACTA, inainte sa-l cititi. Iata ce concluzii am eu, dupa ce am citit acest document controversat:
- el nu produce niciun efect imediat. tarile semnatare trebuie sa adopte legislatia in materie conform principiilor agreate in ACTA;
- in el se repeta in mod obsesiv faptul ca niciuna din prevederile legislative ce urmeaza a fi adoptate nu vor incalca prevederile privind protectia dreptului la libera exprimare, sau viata privata;
- art. 6.3. zice ca legislatia ce va fi adoptata va tine seama de o proportionalitate intre pagubele cauzate prin nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuala si sanctiuni;
- (art. 8.1.) legislatia va trebui sa prevada ca autoritatile judiciare civile, cu ocazia unui proces civil, vor putea emite un ordin prin care sa se blocheze anumite produse de la intrarea in “canalele comertului”;
- (art. 12.2.) singura chestie cu adevarat incisiva (dar deloc iesita din comun) este faptul ca vor putea fi luate masuri de prevenire a incalcarii drepturilor de proprietate intelectuala (atentie, tot de o autoritate judecatoreasca, si sub conditia prezentarii de dovezi rezonabile) in mod provizoriu, fara citare;
- (art. 9.3.) se vor prestabili daunele civile ce pot fi cerute de partile vatamate (dupa un anumit algoritm);
- (art. 10.1., 12.3, 16.1. a) vor putea fi confiscate, si apoi distruse bunurile contrafacute; transporturile comerciale vor putea fi suspendate (prevederi de acest gen asta exista deja in Legea nr. 344/2005);
- (art. 12.5.) daca vor fi confiscate astfel de bunuri si ulterior se dovedeste ca nu erau contrafacute, persoana care le detinea initial (presupusul “contrabandist”) va putea cere despagubiri;
- (art. 11) vor putea fi solicitate anumite informatii, in urma unei decizii judecatoresti;
- (art 14.2.) statele semnatare pot exclude de la investigarea autoritatilor vamale bunurile din bagajele personale sau care nu sunt destinate comertului;
- (art. 23) infractiuni privind marfuri contrafacute vor fi absolut necesar a fi introduse in legislatie doar atunci cand incalcarile se fac cu scop comercial;
- conform legislatiei romanesti (Legea 11/1991 – art. 5, Legea nr. 8/1996 – art, 139 indice 6 si 8) contrafacerea marfurilor, punerea la dispozitie (inclusiv pe internet) a operelor ce sunt subiectul drepturilor de autor erau de muuuult infractiuni, pedepsibile cu inchisoare pana la 5 ani, in variantele simple. In variante agravate se poate ajunge la 15 ani.
- (art. 27) toate mijloacele tehnice pe care autoritatile competente le vor avea la indemana vor fi arondate prevederilor de mai sus.

Eu nu pot sa inteleg de ce s-a nascut aceasta campanie virulenta. Am constatat ca ea a capatat amploare in urma postarii de catre moldovenii (sa nu zic rachetzii) cu robotzii... Motorul pentru promovarea ACTA au fost asociatii ale producatorilor de filme si ... atentie!!! produse farmaceutice!!! Si ma gandesc ca, printre cei cu interes direct in aceasta campanie anti-ACTA, se afla si spam-erii aia cu vicodin, viagra, cialis si alte magarii...

De fapt, ideea ar fi sa nu mai fim ignoranti in nimic din ceea ce facem. A fi activ in viata sociala nu inseamna sa dai like pe facebook fara sa te informezi corect inainte.

Tara lui NU

2012-01-24T19:22:00.000+02:00

Departe de a incerca sa fac misto de sloganul politic din 2004, daca e sa crezi ca Romania e exprimata prin manifestantii din zilele astea, si cum se regasesc ei la stiri, constat urmatoarele trasaturi:
- Jos Boc si Basescu e un fel de “doamne-ajuta”; e raspuns valabil si la intrebarea: “Cine vreti sa vina in locul lor?”.
- In preziua micii uniri, desi erau doar 500 de participanti la demonstratia din Bucuresti, ei au reusit sa se bata intre ei din cauza unui banner cu care o parte din demonstranti nu erau de acord; bannerul spunea: “Iliescu = Constantinescu = Basescu”. Se pare ca dreptul la libera exprimare il au doar cei care striga “doamne-ajuta”.
- Orice politician se duce in mijlocul multimii este huiduit (a se vedea Orban, Oprisan);
- De la regula de mai sus exista o exceptie: daca dai de mancare, bautura si petrecere, scapi de huiduieli (a se vedea antonescu si ponta la Iasi)
- Zilele trecute, la coada la magazinul de etnobotanice erau niste copii care strigau “jos basescu”, vrand sa dea jos chiar regimul care a adus initial drogurile serilor lor de craciun;
- Pensionarii din imaginile de pe televiziuni s-au mobilizat prin intermediul retelelor de socializare;
In rest nu mai stiu ce sa zic decat jos josul, sus anarhia, si ca imi doresc sa dispara statul cu totul, sa fim condusi de banci, firme de medicamente si alte corporatii…

logic sau...?

2011-09-27T23:02:00.000+03:00

Asemanari si diferente intre true blood si a game of thrones. Ma rog, intre the southern vampire mysteries si a song of ice and fire.
Ambele au “sarea si piperul” vietii. Conflicte, putere, sex. Ambele sunt captivante. Ambele au magie si creaturi mitologice. Dar… destul cu asemanarile.
True blood e scris de o femeie. A game of thrones e scris de un barbat. That’s where it all falls apart. Pe cat de crud si nemilos e George Martin, pe atat de ilogica si siropoasa e Charlaine Harris. Din ce am scris aici, s-ar deduce ca a fi crud si nemilos inseamna a fi logic. Si chiar asa aveam impresia. Mai mult, chiar eram convins ca logica e mai aproape de adevar. Si prin asta, Martin ar fi mai verosimil decat Harris.
Ati observant imperfectul verbelor, nu? Ei bine, nu mai sunt asa sigur. Orbit fiind de puterea pe care mi-o imaginam ca o are logica, am uitat toate datile in care ma plangeam ca ceea ce face unul sau alta nu e logic deloc.
Si, poate ca e mai frumos asa. Poate ca lumea e mai frumoasa la sfarsitul lui terminator II, cu niste lumini chioare care orbecaie in intuneric, decat in foundation, unde viitorul poate fi prezis cu niste calcule matematice, sau in dune, unde paul si leto vad viitorul pe urmatorii 3000 de ani… is it?

la furat de educatie

2011-07-04T20:50:00.001+03:00

Acum 21 de ani m-am confruntat pentru prima data cu furtul in scoala. Eram in clasa a doua, si in naivitatea mea nu imi inchipuiam de ce cineva ar vrea sa copieze la o amarata de lucrare. Instictul meu de copil nepatat de nicio discutie sociala despre chestia asta m-a indemnat sa ridic mana in secunda a doua, si sa ii spun invatatoarei, in ciuda privirilor pline de amenintari ale celui care urma sa devina un golan. Peste 5 ani, in clasa a saptea, il meditam pe acel golan sa treaca la matematica. Avea cap, si a inteles repede, nevoit fiind sa inteleaga…
Nu mai are rost sa spun ca in acea perioada din clasa a saptea imi era rusine de escapada din clasa a doua. Tin minte o lucrare la … relgie, cand jumatate din clasa avea caietele deschise sub banca… si asta vedeam eu, din ultima banca, cu caietul deschis…
Azi am avut o intalnire cu o jurista care m-a scos din minti. Cred ca mai aveam putin si o faceam proasta in fata. Bine, intr-un fel, cam asta am facut. I-am explicat ca e o lipsa totala de profesionalism in ceea ce face. Tot azi, stirile sunt pline de rezultatele socante de la bac.
Una peste alta, cred ca nu imi mai e rusine de escapada din clasa a doua…

Lost and found - Poveste din Ocean City, cu continuare in Brasov.

2011-07-03T22:34:00.000+03:00

Ce face facebook asta...
Tocmai radeam de postarea anei (http://www.facebook.com/home.php#!/notes/ana-alexandra/d/215834838455029?notif_t=note_reply), cand mi-am adus aminte de fericirea pe care am simtit-o cand am gasit acea bancnota de 100$ pe jos... Incercand sa ii povestesc intamplarea intr-un comment la postare, ca pe o chestie de bad-karma good-karma, imi dau seama ca e mai adanca problema, si nu pana acum nu facusem niciodata legatura.
Poate ca vara petrecuta in OC a fost un pic mistica. Acum ma uit inapoi la toata nebunia care a fost vara aia cu oarecare detasare, dar atunci chiar aveam trairi adanci.
Ca tot vorbim de adancime, se facea ca, dupa 2 joburi si nu-stiu-cate nopti nedormite, demoralizat, sfarsit de oboseala si satul de munca de jos, ma pregateam sa merg in sfarsit acasa. Intr-un cuvant, psihicul meu era adancit in mizerie. Ies din magazin, dau sa ma urc pe bicicleta, si imi trece brusc prin cap top five-ul de injuraturi cand vad ca am pana...
A doua zi ar fi fost ziua mea libera. Dar nu, va trebui sa merg sa imi repar bicicleta... nu ca as fi stiut unde sa fac asta... Asa ca il vedem noi pe Victor cum merge in ziua lui libera si intreaba pe la toate magazinele obscure de hardware daca nu stiu de un bike-repair shop. Pe jos, tarandu-si bicicleta schioapa dupa el. Trecand printr-o benzinarie similara cu cea in care cu 2 luni inainte isi alimentase taietoarea de iarba direct de la pompa, vede acea „mancare pentru suflet” de care avea nevoie. O bancnota de 100$ indoita la un colt.
Isi da omu’ seama ca e o chestie de karma rasturnata, si zice ca nu vrea sa tina banii aia (desi venise in America sa faca bani), si ca vrea sa isi faca orice alt moft. Si isi aduce aminte ca prin zona era o librarie, care avea pe rafturi 3 carti d-ale lui Chuck Palahniuck, prea scumpe pentru niste romani veniti la munca in state.
Povestea s-ar fi terminat aici, cu un Victor multumit de noile sale carti, daca nu citeam postarea Anei din seara asta.
Mi-am adus aminte ca una dintre acele carti – Survivor – a avut si ea partea ei de good karma/bad karma. Se facea ca eram la teatru, la „Veronica se hotaraste sa moara”. Asa de mult ne-a placut cartea, ca am stat in picioare a doua oara sa vedem piesa, la Dramatic. Si a meritat. Chiar daca dupa ce am iesit, am vazut ca cineva s-a bucurat ca nu ne-am dus lucrurile la garderoba si le-am lasat in masina. Eu, Anca, Maria si Simona, ne-am trezit dupa piesa respectiva bogati spiritual, dar mai saraci cu geci, portmonee, rucsac, si cartea Survivor.
Adanciti din nou in mizeria psihica a celor ce tocmai au pierdut o gramada de chestii, dezamagiti de lehamitea politistilor, optimismul nostru – ciudat lucru – a prins aripi cand ne-au spus politistii ca ar trebui sa ne cautam actele in tomberoanele din jurul „locului faptei”, ca „asa fac astia”... si mai ciudat a fost ca in primul tomberon am gasit actele Mariei si, ati ghicit, cartea cu titlul nu intamplator ales, „Survivor”...
Recunoscand astfel puterea karmica a acelei pene de bicicleta, care s-a transformat in 100$, care s-au transformat in carte, care a fost data cu praf de amprente, citita de multi si apreciata de tot atatia, sunt tentat sa ma gandesc la ce au patit oamenii aia care au furat lucrurile noastre. Sigur i-a ajuns si pe ei intr-un fel sau altul, sunt convins de asta.
Dar, mai important, poate ca ar trebui sa multumesc cuiului care mi-a gaurit cauciucul. Bine, stiu cum suna asta de la un tip care se pregateste sa fie tata, dar – nu radeti – chiar ii multumesc.
Si ca sa va dovedesc ca lucrurile – oricat de banale ar parea – nu se intampla degeaba, in biblioteca noastra cele doua carti – survivor si veronika sunt una langa alta.

Fighting the good fight

2011-05-29T23:29:00.001+03:00

Azi m-am uitat la The international. Departe de a fi un film grozav, mie totusi mi-a dat de gandit. Bine, a avut niste replici (probabil citate de altundeva…) foarte interesante. Spre exemplu, “you might meet your destiny on the road you took to avoid it”…
Cred ca singurul lucru de care mi-a fost frica vreodata a fost sa nu regret alegerile facute. Sau, cu alte cuvinte, sa nu ma trezesc aproape de varsta pensionarii gandindu-ma ca mi-am irosit viata. De-asta am incercat sa imi pastrez cat mai multe optiuni deschise. Lucru care imi aduce aminte de alta replica din film: “sometimes, you have to know which bridges to cross, and which to burn”…
Pe autostrada, spre exemplu, daca ratezi o iesire, e destul de nasol. Mergi pe jumate adormit in rutina lui 130, subconstientul tau imediat vede sageata catre iesire, dar nu iti dai seama ca ai ratat iesirea decat dupa ce treci de bifurcatie. Iti dai seama imediat ca vei pierde ceva timp pana sa te intorci pe drumul cel bun. Problema e ca in viata reala, nu iti dai seama imediat ca ai ratat o iesire.
Totusi, ce se intampla pe autostrada, cand nu stii unde vrei sa ajungi exact? Si sa facem lucrurile si mai interesante, sa presupunem ca ai un singur plin de benzina. Just the one trip. THE TRIP of YOUR LIFE.
Nu mai ratezi iesirile, ci pur si simplu treci pe langa ele. Sigur ai ratat ceva frumos, dar poate vei gasi ceva frumos daca mergi inainte. Nu te vei intoarce niciodata in locul ala. Nu mai ai benzina. Sau timp. Iti pare un pic rau dupa fiecare iesire, nu?
V-as da o tona de exemple din viata mea, sau mai degraba din mintea mea. Alegeri pe care simt ca trebuie sa le fac. De la unul aparent banal: “o sa vreau vreodata sa imi iau un Porsche?” pana la chestii decisive de genul raspunsurilor pe care o sa vreau sa le dau Antoniei, la intrebari decisive de genul… “tati, ce e aia o pitzipoanca?”… dar sunt convins ca aveti si voi alegerile voastre de facut. Ok, mai am una: ce e mai bine? Sa alegi sa iti amani alegerile, sau sa “get it over with fast?”…

razbunarea timpului

2011-05-22T23:36:00.001+03:00

Daca acum ceva vreme timpul nu mai avea rabdare cu noi, acum mi se pare ca noi nu mai avem rabdare cu timpul. Totul trebuie sa se intample acum. Probabil ca treaba asta e valabila pentru toti oamenii, dar ma refer in primul rand la romani.
Saptamana trecuta veneam cu trenul de la bucuresti. Trenul avea intarziere vreo 10 minute. Tot atatea minute a trebuit sa ascult o pensionara cum se plangea (probabil unei alte pensionare, la telefon) ca ce o enerveaza trenurile astea care tot timpul intarzie… acuma, desi la inceput mi s-a parut hilar, daca stai sa te gandesti, pensionarii mai au foarte putin timp de trait. Doar n-o sa si-l petreaca intr-un tren…
Acum cateva zile, cineva a scris pe peretele cuiva un mesaj… cu tenta politica. Nu, nu era pe facebook. Peretele era al unei case de pe strada lunga, dar putem spune ca era peretele cuiva. Acel proprietar de perete si-a pus o tablita cu numarul casei, 20. Sub tablita era o completare: “de ani de la revolutie, degeaba”. Nici “artistul” nu mai avea rabdare. Vroia paradisul promis cand am iesit din comunism… Chiar credem ca in 20 de ani putem sterge cu buretele 50 de ani de comunism? Si oare, nu s-a schimbat nimic de atunci?
De ieri, genunchiul meu stang nu vrea sa mai munceasca. Zice ca vrea la pensie. Serios?!?! La 28 de ani????
Acum, Anca nu mai are rabdare sa vin dracului odata la culcare….
La inceput, m-am gandit ca suntem – noi romanii, si mai ales genunchiul meu roman – niste rasfatati. Ca nu stim sa apreciem lucrurile bune pe care le avem. Nu zic ca nu e loc de mai bine. Adica, oricat de multumit as fi de intarzierea minima a trenului de saptamana trecuta, nu as merge asa departe – cum au facut astia de la “Capital” – incat sa acord premii companiei care se lupta cu calea ferata Campina-Predeal de cativa ani buni, si tot nu da semn ca o sa termine prea curand.
Dar o zi pe saptamana, propun sa ne si bucuram de lucrurile care merg mai bine decat in trecut. Adica sa avem rabdare cu timpul. Caci altfel, se va razbuna din nou, si nu o sa mai aiba el rabdare cu noi…

the devil in the detail

2011-04-04T22:49:00.001+03:00

La scara mare: Lumea nu mai are respect pentru detalii. Lumea nu mai are creier pentru logica. Lumea nu mai are timp pentru istorie. Lumea premiaza reclamele. Lumea aplauda politicienii.
La scara mica: lumea nu stie ca daca un gel de dus costa 9,99 lei, si acum costa 12,00 lei (tot 250 de grame), stickerul mare pe care scrie “-25%” se refera la cantitate, nu la pret…
sau daca esti urmarit de zombies, nu te duci prin tunel, unde e intuneric si le place astora. U take the long way round. Ei bine, lumea nu isi da seama ca daca se intampla asta, filmul nu mai e … verosimil.
Lumea nu mai stie care e diferenta dintre adevarat si verosimil.
Judecatorii nu mai pot sa calculeze, au nevoie de expertize contabile pentru asta.
Lumea nu stie exact in ce constau modificarile din codul muncii, dar in mod sigur ele ne transforma pe toti in niste sclavi…

under pressure

2011-03-31T21:26:00.001+03:00

It never rains, but it pours...
Cred ca cifra 2012 m-a atras si pe mine in vartejul discutiilor apocaliptice. Pana acum m-am detasat ironic de orice mileniu aducator de sfarsituri, insa acum cred ca am cazut in plasa. Sa fi fost de vina si faptul ca oamenii din jurul meu fie se imbolnavesc, fie o iau razna, fie pur si simplu nu mai au pic de compasiune si iubire in ei? Sa fi fost de vina revoltele, criza, si lipsa de bun simt a liderilor politici?
Probabil ca totul a pornit de la „cainirea” oamenilor din jurul meu. Banul, acest scop suprem a inceput sa transforme oamenii in sacali, sacali care bineinteles au doar colti, gheare si alte chestii ascutite drept mijloace...
Evident ca am inceput sa ma gandesc ca lumea se poarta de parca ar veni sfarsitul lumii, si prin urmare – ce concluzie puteau oamenii sa traga in asemenea circumstante? – uita de orice simt al responsabilitatii.
Noroc cu Ancuta, care mi-a zis sa pun niste muzica. Queen, mai exact. M-a lasat pe mine sa aleg melodia. Noroc ca am dat peste under pressure. Pai, imi zic eu, daca in 1981 – cand eu nu eram decat o sclipire in ochii unor tinerei – omul asta avea aceeasi senzatie de oameni care nu mai au timp si loc in lumea asta, poate ceea ce simt eu in legatura cu acest 2012 nu e chiar asa de nou si autentic.
Just a fact: in 1981, nu eram nici 5 miliarde.
Oricum, raspunsul se gaseste tot la freddy: ori „the show must go on”, ori „who wants to live forever?”
In schimb, ar fi interesant sa stiu ce ar face prietenii mei daca ar stii sigur ca in 2012 lumea s-ar termina. Ati manca in fiecare zi cartofi prajiti? V-at face un credit si ati merge in Bahamas? Sau Hawaii?

happy end?

2010-11-12T00:09:00.000+02:00

Desi inca am glezna un pic umflata, si inca ma doare, ma simt ca la sfarsitul unui film american bun… unul cu happy end, cu iz politic, si cu farmec de basm…
Daca va spun ca am fost la un “vraci local”, o sa intelegeti referirea la basm, si la happy end... dar n-o sa va vina sa credeti cum ajungem la politic... bine, nu ajungem chiar la politic, dar in domeniul administrativ in mod cert.
Dupa cum stiu toti prietenii de pe facebook, eu am avut piciorul in ghips, de la o glezna umflata la fotbal... Foarte increzator in fortele proprii de auto-vindecare – la inceput – am ajuns la doctor doar in a treia zi dupa fericitul eveniment. Vizita la doctor nu m-a ajutat deloc sa imi imbunatatesc parerea despre sistemul roman de sanatate. Doctorul, fara sa puna mana pe picior, cu o simpla privire aruncata in scarba pe radiografie, da verdictul: entorsa = ghips 2 saptamani. “Dar stiti, poate gasim alta solutie...” “NU, ghips”.
Si ghips a ramas... pana a treia zi, cand in lipsa oricarui semn de imbunatatire a situatiei, si cu niste degete innegrite (va reamintesc ca problema era la glezna, nu la degete), am decis sa dau jos ghipsu’. Am abandonat atunci orice speranta in auto-vindecare si medicina conventionala, si am cedat insistentelor din jurul meu, acceptand vizita unui fizioterapeut. Bineinteles ca eu atunci nu stiam diferenta intre un fizioterapeut competent, si altul mai putin competent... sau chiar masochist.
Si asa a urlat Victor vreo 10 minute in continuu, in timp ce acel fizioterapeut il apasa pe glezna umflata de parca exorciza un demon... Victor a rezistat tentatiei de a-si extinde violent piciorul intr-un spasm de durere care s-ar fi terminat in gura fizioterapeutului aplecat spre glezna sa, sperand ca se va vindeca miraculos dupa acest mic purgatoriu...
Dar, pentru ca nici in filmele americane nu se rezolva totul asa de usor, au mai urmat inca vreo 3 zile de durere continua, acutizata in urma exorcismului. Intre timp, un client foarte amabil mi-a povestit de un batranel la vreo 80 de km de Brasov, care stie sa “repare” ligamente sucite... Hop in masina (de fapt, a fost un fel de hop-hop, caci nu puteam sa calc pe piciorul drept) si tzusti la batranel, intr-un sat uitat complet de lume, dar in care inca mai gaseam mentosane... in acel sat, pe intuneric, era coada la magazinul cu mentosane, si bineinteles, la batranel.
Lumea iesea de la el schiopatand mai putin decat la intrare, si cu zambetul pe buze. Trebuie ca am nimerit unde trebuie, imi ziceam eu, visand ca voi putea merge cat de curand. Dupa ce ne-a certat nevasta-sa ca de ce am venit asa tarziu, intru, ma descalt, imi pun piciorul “sus pe cric”, si astept “magia...”
Batranelul ma unge cu ceva, si incepe sa imi maseze glezna usor, finut. Ma intreaba ce lucrez. Cand aude ca sunt avocat, imi da un plic, sa imi dau cu parerea... preocupat sa vad ce a primit omul, simt, si dup-aia aud, o trosnitura sanatoasa in glezna, picior, pe undeva pe acolo... imi zice ca “pe asta l-am facut”, si arata spre degetul mare...
Bine, sa nu intram in prea multe detalii, va spun ca in total au fost vreo 5 trosnituri... timp in care urlam, si citeam titlul executoriu pe care tocmai il primise batranelul... cred ca povestea asta trebuie pusa in dictionar, la definitia sintagmei “ironia sortii”... omul urma sa fie executat silit de Casa de Asigurari de SANATATE!!!... Da, adica de aia care ne iau o carca de bani in fiecare an (eu platesc vreo 2.000 de lei pe an) si nu prea reusesc sa ne vindece nici cand racim. 2000 de lei ii cereau si astia batranelului. Cred ca daca primea banii care i se ofereau de la toti oamenii pe care i-am vazut eu in acea jumatate de ora – hai o ora – cat am stat pe acolo, tot cam 2000 de lei facea batranelul. Dar nu, el nu primea mai mult de 20 de lei de la fiecare om vindecat.
As trage o gramada de concluzii de aici, dar nu vreau. Vreau sa raman cu mirajul acelui om rupt complet de lumea in care traim noi, si sa savurez farmecul lui amestecat cu amarul constrangerilor pe care le are, si gandul ca peste cativa ani nu va avea cine sa ne mai repare...

Romania cu mana intinsa

2010-10-27T18:24:00.001+03:00

Eram curios sa vad ce s-a intamplat cu motiunea. Si am indurat felul in care o reporterita hiper-ventilata a “agatat” o protestatara sa ii ceara parerea despre... viata si toate cele. Ca doar ce altceva sa o intrebe...
Bine am facut ca am indurat, ca m-a impresionat claritatea in exprimare a femeii respective. Desi ii tremura vocea, si a recunoscut ca este foarte enervata, a vorbit exemplar. Si spunea ca se simte “cu mana intinsa”... ca s-a saturat de conducatori, ca nu ea a votat cu actualii... Nu a zis cum ziceau parazitii, “noi ca prostii plangem dupa fostii”... dar mie mi se pare ca a subliniat perfect starea noastra a romanilor din ziua de azi. Romania e, in zilele astea, cu mana intinsa. Degeaba ne ofuscam cand vedem ce bascalie fac francezii despre noi. Poate ca si Shakira are dreptate cand ii zice lui Sarkozy ca toti suntem tigani... dar noi parca si mai mult decat altii...
Mai devreme, era un tip care se plangea ca are doar 850 de lei salariu. Era arheolog la nush ce institut din Oltenia. Reporterita l-a intrebat “ce salariu v-ar trebui sa traiti decent?”. Nicidecum nu i-a trecut prin cap sa il intrebe “cat meritati pentru munca pe care o prestati?”.
Ma intorc la tipa de mai sus, si zic jos palaria pentru felul in care spunea ca ne meritam soarta, pentru ca nu votam, sau cand votam o facem ca pe o obligatie, ca pe spalatul pe dinti. Nici nu gandim cand facem chestia asta.
Din nou, este exemplara tipa. Si reprezentativa pentru romani. Nu suntem prosti. Suntem chiar inteligenti. Dar, desi ne dam seama ca suntem cu mana intinsa, nu ne trece prin cap sa zicem “mea culpa, nu sunt destul de bun sa traiesc decent”... “sunt un ratat, am copiat in scoala, si acum nu sunt in stare sa imi tin un job intr-o companie performanta”... Si chiar daca zicem “mea culpa”, ne permitem totusi sa fim indignati pe conducatori, caci ei sunt datori sa ne faca sa traim decent. Nu noi, noi suntem datori sa stam cu mana intinsa.
Apropos de copiat. Merg azi in deane’s, la pub quiz. N-am fost niciodata, dar am auzit ca e plin de “destepti” care cauta raspunsurile pe net. Where there’s internet, there’s a way. Din nou, astia suntem noi romanii. Ne place sa fim primii, si facem orice (daca e foarte usor, evident) pentru a fi primii.

Timpul nu mai are rabdare cu noi…

2010-10-02T15:27:00.001+03:00

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma simt prins in vartejul timpului, si al banilor. Si asta nu ar fi atat de rau daca nu as avea senzatia ca toti din jurul meu sunt lafel. Sa nu mai vorbim despre ce vad la televizor...
Incerc sa-mi dau seama daca asa a fost dintotdeauna, sau pur si simplu exista momente in istorie – ca in Morometii – in care timpul isi pierde rabdarea.
Daca stai sa te gandesti, e destul de trist sa fii sclavul timpului si al banilor... sau al principiului amar care le stapaneste pe amandoua.
Aveam un prieten care spunea ca timpul nu exista. In Zeitgeist ziceau ca nici banii nu mai exista de cand s-a renuntat la “gold standard”... departe de-a judeca cele doua afirmatii, eu sunt de parere ca ele exista datorita creatorilor lor : noi, oamenii.
Oare e lafel si pentru dumnezeu? A ajuns el sclavul oamenilor? Sa depinda existenta creatorului doar de creatiile sale esuate?
Gimme your thoughts on this...

Another bullshitter bites the dust

2010-02-10T18:59:00.001+02:00

Dupa cum frumos spunea Dustin Hoffman in nu-stiu-ce film pe care l-am vazut acum 15 de ani, lumea asta e facuta din mai multe straturi de cacat. Unul peste altul, de la fund pana la varf.
Si azi – zi de gratie dealtfel – mi-am dat seama ca el se referea la orice, in afara de oameni. Oamenii nu sunt sub nicio forma straturi de cacat. No way...
Ei de fapt sunt doar niste bullshitteri. Inclusiv eu. Le iese din gura un bullshit dupa altul. Inclusiv mie. Si cele mai multe bulshitturi le auzi atunci cand ii auzi pe oameni vorbind despre prioritati si principii, despre ceea ce vor ei cu adevarat de la viata.
Exemplul meu incepe cu o pasiune pentru snowboard, si o oroare de multimea din week-enduri din poiana brasov. Continua cu un job care imi permite un program cat-de-cat flexibil, si o jumatate de iarna in care nu am fost deloc cu placa in timpul saptamanii. De ce nu am fost? Pentru ca sunt un bullshitter atunci cand spun ca pentru mine, snowboard-ul e o prioritate. Azi mi-am luat inima in dinti, si am fost. Dar asta nu inseamna ca sunt mai putin bullshitter.
Am un prieten pentru care familia este foarte importanta, si care in ultimii 5 ani a stat la serviciu in jur de 70% din timpul „de veghe”. Recent, isi cam da seama ca ii creste copilul fara el, si se sperie. Incepe sa scada din acel procent. Dar asta nu il face mai putin bullshitter.
Mai stiu pe cineva, care chiar face doar lucrurile care il intereseaza. Dar el e cel mai mare bullshitter dintre toti. Exceptia care confirma regula, so to speak. Practic, pentru a face doar ce ii place, trebuie sa bullshituiasca in continuu pe cei care ii aduc bani, direct sau indirect, prefacandu-se ca face lucruri care nu ii plac, cand de fapt doar le evita. And he’s so good at it.
Mai vreau sa vorbesc despre o anumita specie de bullshitteri, in care ma incadrez si eu. E vorba de revoltatii-pasivi ai acestei lumi plina de straturi. Practic, la tot pasul vezi oameni care sunt nemultumiti de „sistem”, si de felul in care merg lucrurile in diferite colturi ale birocratiei sau ale lumii... dar nimeni nu prea face nimic concret. Aaa... pentru cei care isi pun un tricou cu peace, fumeaza iarba, si vorbesc despre a better place to live in, aia nu inseamna ca faceti ceva concret!
Si ca tot am vorbit de goddamn hippies (vorba lu’ Cartman), ma gandesc si la muzica. Muzica anti-sistem mi se pare cel mai mare cadou otravit, cel mai mare bullshit din toate timpurile. E-adevarat, nu este intotdeauna unul intentionat, dar mi se pare ca genul asta de muzica nu face decat sa elibereze un pic din presiunea maselor, care dupa ce o asculta li se pare ca au facut deja ceva impotriva sistemului si a stratului de cacat, si se culca linistiti. Si uite asa, muzica anti sistem nu face altceva decat sa tina razvratitii intr-o stare latenta, inofensiva pentru sistem...
Morala mea de bullshitter ar fi, deci, „don’t speak, act!”...

mai prosti sau mai destepti?

2010-02-05T17:17:00.002+02:00

In pana de inspiratie de cateva zile, in ciuda unei dorinte reinnascute de a scrie, nici nu ma gandeam ca o sa ma apuc de scris datorita unui coleg de munca. Si nu e cliseul bine obisnuit in care ma enerveaza cineva si atunci ma pun sa imi vars nervii in scris. Colegul meu chiar a venit cu o intrebare inrebare interesanta, care merita discutata in cadrul unor filosofii urbane...
„Oamenii devin mai destepti, sau mai prosti, de la generatie la generatie?”
Evident ca mi-a captat atentia intrebarea, si au inceput sa imi flashuiasca in cap doua chestii:
pozele de la articolul lui Asimov despre „The marching morons”, in care povestea el cum ne indobitocim cu totii din cauza faptului ca doar cei mai putin inteligenti decid sa faca copii, si, la polul opus,
harta Pakistanului si a Indiei, case ale saraciei si capetelor luminate in ale calculatoarelor. Precum si casa celei mai interesante si destepte filosofii religioase din cate cunosc eu... ma refer la India acum.
De ce oare se spune despre americani ca sunt cei mai prosti din lume? Oare faptul ca au de toate ii face sa fie mai idioti? Nu au nevoie sa stie nimic, pentru ca au bani? Ce a fost oare mai intai? Prostia americanilor, sau reclamele mega-idioate de pe radiourile lor? Adica sunt prosti din cauza reclamelor, sau reclamele trebuie facute pe masura potentialului lor?
M-am gandit totusi ca nu putem da un raspuns, si ca in general, inteligenta se adapteaza la nevoi, si nevoile depind de la o societate la alta.
Asa ca i-am dat urmatorul exemplu. Un american cu iq 75,5 nu stie unde este Australia pe harta, dar isi permite sa ia un bilet de avion si ajunge acolo. Un roman are 140, si deseneaza harta lumii fara niciun sablon, dar nu are bani, si nu va vedea Australia decat daca isi pune inteligenta in scopul obtinerii unor resurse financiare. Amandoi vor sa ajunga in Australia.
Din punctul meu de vedere, inteligenta este o aptitudine care ne ajuta sa obtinem ce vrem. Inteligenta nu va fi pentru mine niciodata un scop in sine. Asa ca, cine e mai destept? Americanul sau romanul? Atentie, nu toti americanii isi permit sa zboare in Australia. Si el a trebuit sa-si foloseasca inteligenta sa obtina banii pentru zborul respectiv...
Ok, ok, i-ar fi mult mai greu romanului, din cauza salariului mediu. Si din cauza vizelor greu de obtinut pentru state. Dar...
Lasand Australia deoparte, pentru ca probabil e prea cald acolo pentru noi romanii, ma gandesc ca daca as castiga la loto, as fi dispus sa-mi donez majoritatea inteligentei si as vrea sa-mi folosesc restul pentru a face doar ce-mi doresc tot restul vietii...

2010-01-29T03:20:00.002+02:00

Am fost si eu student o data…

Probabil ca si eu faceam tampenii cand eram student. Probabil ca am suparat multa lume cand pur si simplu vroiam sa ma distrez. De dragul fun-ului, nu conta ca se supara un om, de care 5 faceau misto. Probabil ca daca as fi baut destul, m-as fi simtit suficient de bine incat sa urlu de fericire, pana cand simteam ca imi plesnesc plamanii. Poate ca as fi dansat pe muzica de laptop, noaptea la ora 3, in camin.
Dar la minus 12 grade afara, sa stau cu geamul larg deschis la camera mea de camin, si sa urlu ca descreieratu’, de parca ar fi sfarsitul lumii, si sa trezesc oamenii din jur pe o raza de cel putin 500 de metri (cei cu termopane, ca cei fara aud si mai departe, cred...), nu cred ca as fi facut-o... sau cel putin nu cred ca s-a inventat substanta asta. Nu pentru mine.
Si mai incerc o data sa ii inteleg. Aveau accent de moldoveni. Poate sunt atat de departe de casa, incat nu mai conteaza nimic. Poate sunt extrem de tristi, sau dezamagiti, si nu mai conteaza pentru ei nicio regula sociala. Pur si simplu, pe astia nu i-ar deranja daca s-ar pisa pe 100 de oameni deodata. Sau poate nici nu stiu ce e aia o regula sociala.

Dar cum dracu’ sa-i inteleg pe politisti, care de mai bine de jumate de ora imi spun ca se duc acolo... sau cum naiba sa ii intelegi pe paznicii cu simtul raspunderii de la camin, care probabil in timpul zilei nu te lasa sa urci cu o floare in caminul respectiv de fete... nu ca as vrea sa le duc flori la maimutele alea in calduri, nu ma-ntelege gresit.
Dupa toate astea, nu pot sa-mi scot din cap un gand. in ce cacat de lume traim? Era oare idiocracy un film facut de un vizionar? Is Mike Judge the new Jules Verne?
E, pe langa gandul asta, recunosc ca ar mai fi si ala in care imi iau o pusca cu gloante de cauciuc si ii pisc un pic pe urangutanii aia... si gloantele de cauciuc sunt pentru ca m-am linistit intre timp, pana s-a deschis calculatoru’...

De fapt, cred ca asta e filosofarea pe care o propun. Conteaza daca omori o familie de urangutani? aaa... poate aia sunt pe cale de disparitie... dar urangutanii de care vorbesc eu sunt chiar in boom demografic... ii pasa cuiva?
Daca citesti a doua zi in ziar "studenti moldoveni galagiosi, impuscati de un pensionar cu tulburari de somn, si fara bani de somnifere", oare la ce te gandesti? Zici oare "ce bine, pot sa dorm linistit", sau "sa mor eu daca mai fac vreodata scandal in camin"...

Campanie electorala

2009-12-02T00:32:00.001+02:00

Ma tot uit la televiziuni de stiri in perioada asta, si acumulez frustrare dupa frustrare. Ma simt precum un fir de nisip care vrea sa fie auzit de toate celelalte fire de nisip cu drept de vot.
Si imi dau seama ca, oricat de bine documentat as fi in legatura cu fenomenul politic, si oricat de multa elocinta as poseda, tot nu as fi auzit decat de cateva alte fire de nisip, in timp ce afirmatiile nedovedite strigate in megafoanele televiziunilor cantaresc cat niste bolovani adevarati...
Si ma ingrozesc cand ma gandesc ca poate si eu – desi ma cred bine documentat si independent in manuirea stampilei – sunt doar un fir de nisip care face parte dintr-o clepsidra, si in virtutea gravitatiei nu fac altceva decat sa imi arunc votul in partea de jos a clepsidrei, daca trece suficient timp, si daca sunt suficient de “inaintat” intre celelalte fire de nisip. Ideea e sa ajung jos inainte ca, evreii, bancherii, bechtelu’, arbitrii de fotbal, casele de pariuri si alti asemenea papusari sa intoarca clepsidra la orizontala, si sa numere firele de nisip dintr-o parte si din cealalta.

Lasand metafora la o parte, chiar ma simt mic. Si nu ar fi o problema, daca nu as simti ca pot sa fac mult mai mult. Departe de mine sa nu merg la vot duminica, in ciuda tuturor firelor de nisip care cad pe unde apuca, si voteaza nume de care poate nici nu au auzit, sau pur si simplu voteaza oameni care vorbesc frumos. Imi permit o alta analogie intre un vers din parazitii („cartile educa spiritul, in prima faza”) si felul cum vad eu actiunea civica intr-o democratie in devenire: Votul e primul pas, dupa care drumul e lung...

bisnitza si arta

2009-10-18T12:48:00.000+03:00

O prietena mi-a facut un cadou, o carticica de poezie usoara, cu imprumut. Dupa primele 14 pagini am crezut ca era un „cadou otravit”. Nu puteam sa concep ca un restaurant patronat de un tip care a facut bani din case de schimb valutar (aka bisnitza) poate deveni subiect de poezie. Mi s-a parut o reclama ... nu pot sa-i zic ordinara, dar cel putin ipocrita. Ce sa mai vorbim de pretentiile autorului respectiv, care vorbea de parca a descoperit sangele divin intr-un pahar de cognac si trupul mesianic intr-o farfurie cu ficat de vitel.
Am tras aer in piept, m-am dus pana la baie, am ascultat „Noi vrem respect” a lu parazitii, si m-am gandit sa-i mai dau o sansa. Eram deci in prezenta unui bisnitar care accede in lumea artei, nu doar a poeziei. Intamplarea face ca am si fost la restaurantul ala, si nu am putut sa zic decat „jos palaria” (apropos, e ok sa folosesti „decat” dupa o negatie...). Cu alte cuvinte, m-am simtit ca un abonat la mcdonald’s, in blugi, la un restaurant cu pretentii in care chelnerul, dupa un lung sir de discutii, ma pune sa aleg intre doua feluri de mancare, ambele in franceza, ambele complet straine mie, cu vaga exceptie a unui cuvant din categoria furculisioane.
Chiar am stat de vorba cu tipul, si m-a impresionat. Stia cu ce se mananca bucataria... dar de la asta pana la arta, mi se parea nu doar ca mai e de mers, dar trebuia schimbat si macazul.
Reluand citirea am ajuns la discutia autorului cu „hangiul”, si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Si cel mai important, mi-a dat suficient avant sa citesc cu atentie poeziile, din care mi-a placut una:
„Pe sub arcul de triumf
O maree de trandafiri
Si un reflux de ciorapi fini

Asa se termina dimineata
Cu spadasini si copii din flori

Palariile muschetarilor si metresele marchizului de sade
Sunt colectionate in secret de republicani

Cronicarul orb langa cronicarul de beaux-arts
Trimite cu grabire la telegraf:
„unde sunt executiile de altadat?”

In concluzie, multumesc prietenei mele. Nu neaparat pentru poezia de mai sus, ci mai degraba pt gandul ca omul se schimba in permanenta. Nu o fi el un gand nou si inedit, dar e unul pe care nu ar trebui sa-l uitam. In special in ceea ce ne priveste pe noi insine.

si te-ai dus dulce minune

2009-07-26T22:54:00.001+03:00

Si te-ai dus dulce minune…

Mai am jumate de ora de vacanta. Imi dau seama ca nu-mi dau seama cand au trecut cele 3 saptamani de presupusa eliberare din sclavia zilnica. Si mai imi dau seama de faptul ca nu mi-am pus deloc ordine in ganduri, asa cum speram ca voi face in vacanta asta. Si in loc sa imi folosesc aceasta jumatate de ora pentru a ma gandi cum sa incep sa fac aceasta ordine, prefer sa deschid calculatorul. Sa gandeasca el pentru mine. Daca tot e vacanta, de ce naiba trebuie eu sa gandesc???
Ma tot macina in ultimele zile o analogie. De fapt, cred ca m-a macinat chestia asta pe intreaga durata a vacantei. Analogia nu urmareste cele mai stricte reguli de logica, dimpotriva, e total stupida si subiectiva, si de aia nu voi vorbi foarte mult despre ea. Doar ca, citind o povestioara de Sartre, in care eroul principal este atat de dezgustat de ce i se intampla (era un revolutionar capturat, condamnat la moarte), si de cum se schimba omul cand e pus fata in fata cu iminenta mortii sale, incat nici nu isi mai doreste sa traiasca. Paradoxal, el nu isi mai dorea sa traiasca nici cele 12 ore ramase pana la executia programata. Ceilalti condamnati, aflati in aceiasi oala cu el, evident ca isi doreau sa o amane cat mai mult, daca se putea. Se agatau de viata cu orice pret, chiar si cel al nebuniei, sau al negarii.
Subiectiv fiind, apare si analogia cu vacanta (care poate fi comparata cu viata, serviciul insemnand moartea, sau cel putin somnul spiritual). Si dezgustul personajului lui Sartre fata de viata poate fi comparat cu incapacitatea mea de a ma bucura cu adevarat de vacanta, pentru ca stiu ca se va termina... prea curand. Practic, singura vacanta adevarata e aia care stii ca nu se termina niciodata... sau aia care dureaza trei luni. Traiasca vremea facultatii...
Imagineaza-ti ca eu nu imi imaginez cum am reusit sa tin ideea asta intr-un colt atat de mic si indepartat al mintii mele incat sa ma pot distra totusi in vacanta mea minunata. Bine, a ajutat marea, soarele, si prietenii veseli. Si totusi, acum, uitandu-ma inapoi, stiu ca o parte mica din mine a fost in permanenta constienta de treaba asta. Poate de aia nici nu am inceput sa imi fac ordine in ganduri, pentru ca stiam ca nu aveam un raft potrivit pentru partea asta. Doar un colt indepartat si intunecat.

Si a trecut si ultima jumate de ora, fara sa fiu nevoit sa fac cu adevarat ordine, sau sa gandesc ceva nou. Pur si simplu, am povestit ceva. E adevarat ca e posibil ca intentia mea ascunsa era sa sterg cu buretele aceasta idee stupida, doar povestind despre ea. Dar nu cred ca a functionat. Ramane acolo, ca o panza de paianjen la care nu poti ajunge, si in mod normal nu ar trebui sa te deranjeze, ca nu o vede nimeni. Dar totusi te deranjeaza, pt ai vrea ca totul sa fie perfect.
Dar cand te gandesti ca vrei ca totul sa fie perfect, uiti ca perfectiunea e o notiune creata de om, care in general defineste acea stare mai buna decat cea actuala, si care pentru oamenii cu suficienta imaginatie nu poate fi atinsa niciodata. De ce? Pentru ca daca ai suficienta imaginatie, intotdeauna te gandesti ca situatia ta poate fi imbunatatita, chiar daca esti pe o insula tropicala cu pamela anderson. Spre exemplu, poate o vrei pe pamela anderson in “starea” de acu vreo 20 de ani.

Precizare: mie nu imi place asa mult pamela anderson, dar bancul cu insula tropicala era cu pamela anderson (sau bancul cu pamela anderson era cu insula tropicala, whatever), si imi place sa fac referinte la bancuri, ca atunci folosesc cuvinte mai putine sa exprim ce vreau sa exprim.

Gata, s-a sunat. Trebuie sa ma culc, ca maine ma duc la munca, si suna telefonul prea de dimineata, bata-l virusii sa-l bata!

filosofam urban despre cupluri I

2009-05-25T15:16:00.000+03:00

I was looking at the medieval castle up on the hill, enjoying nature for the first time since… forever, it seemed. With the wind coming down from the snowed mountains, the lovely raw green leaves of the trees beneath the castle seemed like one single organism, one living creature that was so restlessly trying to change something that was against its nature. So I decided to get out of the house and climb the hill, and hear what the leaves have to say.

I wasn’t always like this, so deep into the nesting instinct. I used to love long walks after a long day at the office. The fresh air of our mountain city helped me to clear my head after hours of listening to couples that pretended to want to save their relationships, when all they did was argue, if not fight in front of me. Or sometimes with me.

“Dan”, the girl told me, “I get the feeling that you are taking his side on this”…

“I’m sorry you feel that way, Roxanne” I took a long breath, and continued: “I believe that you are not happy about your life, and I believe that it has nothing to do with him. Actually, I recommend couples not to see their personal happiness as something related to the relationship they’re in at the moment.” Sometimes, for the younger and more progressive couples, I even quoted faithless. “No one can be the source of your content. It lies within”

I have never thought that type of thinking might mean the loss of my job. My father, who’s always so rigorous about words, would say it did not lead to the loss of my job, but rather to the death of it. Ever since the solitaire movement caught so many adepts, my job started to die. Don’t get me wrong, I had enough clients to survive, but they were older and older. Like an extinction endangered species. It all was official when the “Solitaire Act” was voted by the United Nations Parliament, which not only outlawed marriage, but, because the cultural heritage regarding the idea of the couple was so great, they had to eliminate everything.

After closing the office down, I started realizing what the insane psychiatrists were probably feeling. The lonely couples therapist. The barefoot shoe maker. The empty heart. Who knows, maybe that’s why I was so good at solving other couples’ problems, because I was so goddamn rational about everything.

What difference does it make now? Now, all the remaining couples are couples because they get along so nicely. And, of course, they don’t need a couple therapist.

Thinking about this – which I seem to be doing a lot these days – made me forget about myself on the couch. So I decided to shake those thoughts off, and look to the future. To the green leaves and what their restlessness might bring. I climb the hill with my heart pounding, filled with some sort of hope for new things. The kind of hope you feel when you are young and foolish, and think that the best is still to come.

I pass by an old house, with a beautiful garden. The metal plated sign by the main entrance says “The Family Association”. It made me wonder why do they care about their right to marriage? Like in my college days, when all the gay community was fighting for it. I never understood them either. They can live together, share all their possessions, why would they need a piece of paper? Who would have thought that the solution to the gay problem was the abolishment of marriage? Seems like an evil genius idea…

I shake those thoughts off as I get out of the residential area and enter the woods beneath the castle. I feel glad that after 30 years, these woods were not touched by the expansion plans of the city. It seems society evolved in different directions…

I arrive at the castle gate, and sit on one of the benches. On the bench next to mine, sits a pretty woman, in her late thirty’s. She looks at me and smiles. I smile back at her. She comes over and asks for a light. As I grab for my lighter, I wonder how many couples told me that’s how they met, and why did the Solitaire Act did not forbid this too. Oh yes, they did not ask me about that… I smile about that thought. I actually start laughing, and she asks me what is so funny?

When I tell her my idea, she starts into a sort of sad laughter, then says “oh well, you’d better not give them any ideas.” She lights her own cigarette, holds the smoke in for a while, with her head back, and then says: “so you’re actually pro couples?”

Believe it or not, that’s the first time somebody ever asked me that. In stead of trying to say yes or no, I remembered an article I’ve read in a government controlled paper. It said that 10 years after the Solitaire Act was passed, the percentage of happy people in the world went up 15%.

“If you actually think about it, the number of happy couples has not changed. The only difference is that, back then, they were the ideals of the whole society. Everybody wanted that. Now, they are freaks!”

She laughs from the heart this time, and I wonder how she laughs in her sleep…

Facing the loaded gun

2009-02-05T21:39:00.001+02:00

As fi vrut sa raspund comentariilor la postarea de dinainte... dar nu am putut. Mi se pareau din alta lume. Nu neaparat ca nu ma fac inteles, dar cred ca din cauza glumelor, accentele cad altundeva decat acolo unde le pun sentimentele mele. Mi se aprecia stilul relaxat, detasat... cand de fapt eu cred sunt speriat tare. Speriat de faptul ca simt lumea la o cotitura, si ca orice e posibil. Trebuie doar sa alegem ce vrem sa facem cu viata noastra... si vorbesc aici de noi ca un colectiv. Vom face alegerea asta impreuna. Din pacate.

Poate intr-adevar nu criza ar trebui sa fie scuza a tot ce se intampla in jur. Poate ca toate corporatiile astea mari dau vina pe criza cand se justifica fata de inspectoratele de munca pentru concedieri. Concedieri care oricum erau planificate, si al caror scop este doar sa le creasca lor puterea. Pentru ca in conditii de somaj mare, forta de munca e mai ieftina. Poate clasa de mijloc ajunsese la un asa nivel de dezvoltare (mai degraba acumulare de bogatii) incat deja era in pericol sistemul sclaviei ascunse pe care o traim astazi.

Vreau sa va vorbesc aici de oamenii periculosi pentru societatea sclaviei de azi. Ei sunt cei care au pus deoparte suficienti bani incat sa zica, GATA! Nu mai tre sa muncesc nicio zi in viata mea!!! Si ma uit in jur, si e plin de astfel de oameni...sau ma rog, de oameni care isi doresc sa zica asta... unii vor sa joace poker toata viata, unii vor sa vada lumea, unii vor sa stea linistiti... nu sunt crestin, dar trebuie sa exclam un mare „JESUS”! Nu de altceva, dar trebuie sa va spun cat de mult ma sperie chestia asta. Cat de mult ma gandesc unde o sa ajungem, ce revolutie o sa mai coacem acum, cand toti ne dorim altceva decat ce avem? Si apoi ma linistesc, si imi dau seama ca oricat de mult urasc munca, tot o fac... si intervine demonul obisnuintei, si lenea de revolutie, care e mai mare decat lenea de munca...

Nu lasati incoerenta scrisului meu sa va pacaleasca. Chiar aveam niste ganduri coerente. Si plecau de la ideea ca nu imi place lumea in care traim. Nu imi place ca suntem fortati sa platim din ce in ce mai mult pentru petrol, mancare, gaz si electricitate. Din nou un mare JESUS!!! Nu suntem chiar atat de prosti sa nu vedem ca pretul petrolului ar trebui sa scada un pic mai mult, conform noilor cotatii de la burse. Hello people, is anybody out there?!?!

Sau nu imi place ca democratia este furata pe fata zilele astea. Fie de Bush in 2004, fie de coalitii surprinzatoare in Romania de acum, fie de seful de clasa impus de profesor...

Nici despre razboaie nu pot sa zic ca am o parere grozava... si nu-mi spune ca sunt necesare... chiar daca au fost vreodata, asta impotriva terorii nu e. Punct. Violenta aduce dupa sine mai multa violenta. Punct. Ar trebui sa punem punct violentei. Punct.

Mai aveti un pic de rabdare, toate subiectele astea mari se vor lega imediat si vor da nastere unei...ceva.

Acum cativa ani, eram oripilat de felul in care se privatiza petrom, precum si alte minunatii ale guvernarii psd. Si tanar si revolutionar cum eram, ma tot gandeam la solutii. Stiam cu totii ca nimeni nu va sta in inchisoare pt asta. Si felul in care a platit nastase – lipsa aparitii publice un an jumate – desi e un inceput, nu e nici pe departe suficient pentru a forta oamenii sa nu mai fure. Si ma gandeam sa devin un sniper razbunator... cum se privatizeaza cate un petrom, cum PAC! – cade un cap. Poate nu capul respectiv era tata lor, dar daca semnatura lui e pe acte, PAC! Sa vezi atunci responsabilitatea guvernarii...

Asa gandeam atunci. Ideea aia e undeva ingropata in cufarul prafuit al ideilor mele marete si nepuse in practica niciodata. De ce mi-am adus aminte de ideea asta? Pentru ca, pe scurt, nu imi place lumea in care traiesc, si vreau sa o fac mai buna. Si nu vreau sa ma folosesc de scopul asta ca sa imi ating mijloacele – adica puterea. Singura intrebare e CUM? A! Si nu o sa ma multumesc cu „a-mi face particica mea”, a imparti iubire in coltul meu de planeta, sperand ca vor fi mai multi care raspandesc filosofia iubirii decat cea a armelor.

Ma tot gandesc zilele astea la o schimbare radicala a societatii. Daca tot timpul ajunem in aceeiasi criza de supraproductie, inseamna ca poate ceva nu e bine. Inseamna ca suntem ca o musca ce vrea sa ajunga la lumina/soare/aer, si se tot loveste de geam. O doare cand se loveste, dar merge cu elan din nou, si din nou, si din nou... oare nu tine minte ca acum jumate de secunda s-a lovit de geam? Poate nu a durut-o asa de tare...

Ma mai gandesc si la faptul ca o schimbare radicala – dupa cum s-a vazut in istorie – nu inseamna nimic. De fapt, lucrurile se schimba incet, si societatea evolueaza putin cate putin. Si motorul este in gandurile noastre, ganduri care controleaza vorbele, vorbele care cauzeaza actiunile, actiunile care au consecinte. Iar consecintele ne dau din nou ganduri. Ce-ar fi sa lucram cu totii la ciclul asta? Poate ne folosim si de o mica descoperire numita subconstientul colectiv, si sa lucram mai asiduu la evolutia rasei noastre. Imi plac caricaturile legate de evolutia maimutei catre om, om care odata ridicat in picioare se cocoseaza peste calculator, sau se transforma in porc. Parerea mea e ca ne putem transforma in orice. Ideea e sa stim ce vrem de fapt.

Daca vi se pare in continuare ca nu sunt coerent, este pentru ca e adevarat. Nu aveam ganduri coerente, ci doar dorinta de a pune mai multe intrebari, care „puse in cor” vor putea struni evolutia noastra catre.... fuck knows what!!

Daca am fost suficient de clar, ati inteles pana acum ca eu as da destul de mult credit liberului arbitru. Si totusi am intitulat prezenta pastila filosofica „facing the loaded gun”. Motivul ar putea sa fie faptul ca mi-a placut Jack Nicholson in The departed... intr-adevar, when ur facing the loaded gun, what difference does it make? Intr-adevar exista situatii in care daca ajungem nu avem de ales. Si vom face orice sa ne salvam pielea. Dar daca stim asta despre noi, daca ne cunoastem suficient, vom putea sa... limitam situatiile limita. Si sa ne pastram cat mai mult din libertatea cugetului, claritatea viziunii si alegerea inteleapta.

Asa ca fara sa ma gandesc ca voi deveni vreodata pedofil, sau negru, va cant „heal the world, make it a better place”...

Ha-ha-ha! Chiar v-ati imaginat ca va cant eu asta? Ei, prostii... cum naiba? Eu nu stiu sa cant, asa ca va zic doar viva la revolucion!!!

filosofii urbane de criza, I - Kill Bill, vol. II

2009-01-29T00:43:00.001+02:00

Crizat fiind de criza celor din jur, in criza de timp si de bani, imi dau seama ca acum e momentul. Ce alta ocazie mai buna sa ma reapuc de scris, decat o criza de sorginte materiala?... ne umplem golul buzunarelor cu preaplinul sufletesc care ti-l da un gand nou, o idee creata, salvatoare pentru oamenii care risca tot mai mult sa se transforme in cartitze care sapa orbeste dupa aur de la 40 de ore pe saptamana in sus...

Si din mormanul de subiecte pe care criza ni le scoate la lumina, prin minunatul ei efect creator, alegem urmatoarea intrebare sub-existentiala – „de ce dracu am vrut sa vad a doua oare Kill Bill – vol. II?”

Nu. Stop. Nu e bine ce fac. Nu sunt destul de clar. Ne intoarcem in timp acum vreo 4 ani, cand am vazut prima data Kill Bill II la cinema. Am fost entuziasmat, extaziat, uluit, iluminat, toate intr-una. Ce mai incolo si-ncoace, de-a dreptul orgasmic. Imi veneau idei minunate, si ma ofticam ca nu pot pune pe pauza sa le scriu. Am iesit din sala de cinema pe cele 7 carari ale betiei cinematografice, vrand in acelasi timp sa ii imbat si pe cei din jurul meu. Mi-am jurat ca tre’ sa mai vad neaparat, si imediat, inca o data filmul. Totodata, mi s-a parut ca ar fi existat niste replici atat de tari, incat puteau fi ridicate la rangul de revelatie filosofica. Eram convins ca inteleg ce stiu eu ce mister ascuns al existentei. In caz ca ati uitat, sau ca vi se pare ca nu tineti pasul, vorbesc in continuare despre Kill Bill. Volumul II. Si daca inca nu va par un ciudat desavarsit, va mai spun un lucru – eu am plans la Terminator II!!!!

Revenind in epoca cea crizata, am reusit sa ma tin de promisiune/juramant/dorinta autoimpusa... si mi-am inchirat Kill Bill – vol. II. Si acum sunt iar pe mai multe carari. Dar ce sa vezi? Nu pentru aceleasi motive. Revelatia de acum mi se pare mai degraba legata de metafora folosita in film pentru relatiile conjugale, si fatalismul inerent lor. Si fatalism in general...

Intrebarea care se pune acum este nu atat de ce am vrut sa revad un film anume, ci mai degraba de ce vrem sa „stocam” sentimentele (caci e mai degraba un sentiment decat o idee ce am avut eu in urma filmului) pe hartie, sau de ce vrem sa le transformam in arta? Ok, poate nu sunt cel mai tare in descrierea sentimentelor, dar mie nu mi-a prea reusit sa retraiesc un anume sentiment doar prin recitirea „constatarilor scrise de mine in stari de euforie”... revelatiile sunt de moment, si ar trebui sa ne bucuram de ele in momentul respectiv, ar zice o parte din mine, daca as lasa-o. Dar nu o las, pentru ca nu mi-am facut inca o parere ferma despre asta.

Ar mai zice sa nu incercam sa pastram paradisul pentru mai mult... si totusi, eu acum ce fac? In loc sa raman prostit de film, si sa ma uit pe fereastra la... „portal of glory” – pentru asta nu e suficient sa fii cunoscator de engleza, tre sa stii si heroes III, dar si cum se vede bellevue residence de pe canapeaua care ma tine pe mine si pe acest laptop plin cu ... sentimente, idei, revelatii si muzica de la the doors – ma apuc si imi ridic nivelul de atentie pentru a putea pune in cuvinte ceea ce simt. Si facand asta, ma pierd in lupta cu vocabularul meu limitat si cu dorinta insuficient de puternica de a ma face inteles.

Insa in lupta asta, imi dau seama de un lucru. Nu mai conteaza asa mult ca maine merg la serviciu. Fuckitall se cheama medicamentul gasit. Poate reusesc sa fac din chestia asta cel mai important lucru din viata mea. Ma rog, cel putin unul mai important decat serviciul.

Nu, Victor. Esti prea personal, din nou. incearca sa iti aduci aminte ce te-ai gandit la inceput. Legat de criza. Legat de oamenii care fiind scosi cu forta din goana dupa aur, vor fi nevoiti sa se apuce de citit carti, de vizionat filme, de facut dragoste si nutrit sperante profunde si imateriale. A, da! Asta vroiam sa spun, dar am uitat, intentionat cred. Pentru ca poate inca nu sunt convins ca asa se va intampla. Totusi, ce sansa mai buna pentru a ne dezrobi de sclavia banului, decat o criza financiara?!!? Think about it!!! Daca merele sunt intangibile, cel mai probabil sunt acre! Cine stie? Poate chiar aceasta acreala a merelor este chiar originea tuturor filosofiiilor!!!

Din Capote

2008-10-19T21:38:00.000+03:00

Satul de a ma zbate sa fiu original, week-endul asta am citit o carte. O vara de rascruce, de Truman Capote. Nimic extraordinar, decat un stil excelent de a povesti. Dar, ca sa completez descrierea sentimentului lipsei originalitatii, o sa citez din carte. Asa ca iata fraza care mi-a placut cel mai mult.

„Cea mai mare parte a vietii e atat de monotona, incat nici nu merita sa o discuti, si monotonia se face simtita la toate varstele. Cand schimbam marca tigarilor pe care le fumam, cand ne mutam in alt cartier, cand ne abonam la un alt ziar, cand ne indragostim sau punem punct unei legaturi, nu facem decat sa protestam, in felurite chipuri, usuratice sau profunde, impotriva monotoniei, cu neputinta de diluat, a vietii de zi cu zi”

O copie a unei copii…

2008-10-15T00:23:00.002+03:00

Ma gandeam la cum asteptam noi vara... si cand zic noi, nu il includ si pe Mihai!!! tradatorul!!! si ma intrebam, oare verile seamana intre ele? daca da, de ce vrem sa se repete?
S-o iau altfel - De ce ne uitam la acelasi film de doua ori? Ok, nu luam in seama filmele tare complicate sau alea vazute fara traducere. Ok, nici fight club. Acum ma uit la tentatia seductiei. Nu orice tentatie a seductiei, ci chiar Tentatia seductiei 2. oribil film. Mai mult de jumate din replicile astea stupide ma duc cu gandul la not another teen movie. A fost insa o singura replica – a lui Sebastian, cand zice ca se simte ca intr-un episod pilot dintr-un eventual serial siropos care nu a fost preluat de nimeni – care a mai salvat un pic din rusinea filmului...

Si totusi, m-am simtit bine uitandu-ma la el. N-am invatat nimic, nu sunt mai inteligent, nu mi-a crescut averea... poate doar barba.

La fel, azi, dupa fotbal, am inceput sa spunem tot felul de bancuri. Toate auzite mai de mult, si spuse deja de 1000 de ori. De ce le mai spunem, daca si-asa le-am trimis pe mail la toata lumea? Mint, nu le-am trimis la toata lumea. De fapt, eu trimit „spam-uri” din-astea doar cand sunt cu adevarat faine. Altfel sunt egoist si le tin pentru mine. Dar ziceam ca le-am trimis la toata lumea pentru ca stiu ca multi fac asta, si de dragul ratingului apelez la sentimente/amintiri/actiuni comune majoritatii. Aaa, am uitat de fapt ca eu nu scriu pentru majoritate. Dar trebuia sa fac si eu – sau sa zic ca fac si eu – ceva atat de comun si banal incat reuseste sa se intoarca la tine in aceiasi zi. Mailul cu bancurile, adica.

Cum ar fi ca atunci cand cineva, la o discutie, are de comunicat o idee hazlie/interesanta si zice Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: „idee hazlie/interesanta”. Si cel mai misto moment e cand tipul care a venit cu ideea o aude de la altcineva - RE: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: „idee hazlie/interesanta”. Si atunci se simte excelent. Ca in Solaris, unde bine zicea tipul ala ca nu dorim sa cunoastem alte civilizatii, vrem doar sa gasim oglinzi ale civilizatiei noastre. Avem acel sentiment de foame sufleteasca inainte sa cunoastem ceva nou, si in loc sa il studiem cu adevarat, incercam sa il bagam in sertarele inguste ale mintii noastre pline de categorii, subcategorii si prejudecati.

Suntem asa de legati de eficientizarea actiunilor, incat facem reguli pentru bancuri, ca regulile pentru mesajele din outlook. Bancurile porcoase nu le „trimitem” la parinti. Bancurile despre exploatarea sclavilor pe salarii minime le trimitem la sefi. Bancurile despre eternul feminin le trimitem jumatatii, poate intelge si ea ceva... Ce-ti e si cu tehnologia informatiei asteia... anca zice ca totusi, tehnologia e faina, atunci cand incerci sa te uiti la un film pe dvd, si te intrerupe ceva/cineva. Nu mai ai timp sa te uiti, trebuie sa duci dvd-ul inapoi de unde l-ai inchiriat. Il duci, si dup-aia te razgandesti. Il mai iei o data, si il bagi din nou in aparat. Dai play, si vezi cu stupoare ca pleaca exact de la minutul 51, acolo unde l-ai lasat dinainte.

Cu toate astea nu incerc sa imi dau seama daca sa ma mai uit o data la fight club, caci l-am inchiriat si pe el. Nici sa elimin „copiile” din viata mea, si sa fiu original. Nu as putea, pentru ca sunt convins ca ce gandesc eu a mai fost gandit de altcineva, cu cel putin 100 de ani inainte. Daca nu in aceiasi forma (electronica adica, si cu referiri la outlook express si filme din mileniul III), pe-aproape macar. Si eminescu avea dreptatea lui. Si profa de retorica, probabil, cand imi spunea ca gandurile mele (pe care eu le credeam iesite din insasi supa primordiala) erau de fapt foarte asemanatoare cu ale lui nietzsche. Ce incerc sa fac e sa nu seman cu un fotocopiator, cu butonul de copy blocat sub presiunea unei telecomenzi de teve, care copiaza aceiasi pagina, aceiasi pagina, aceiasi pagina...

Mama ei de vara - Tiberiu

2008-10-09T09:24:00.000+03:00

“Da frate Victor, a trecut vara”, iti raspundeam eu abatial, in gand, citind ce-ai scris tu pe minunatul nostru blog ultima data. De ce ma adresam asa, habar nu am. Frati nu suntem, calugari nu suntem, fumat nu eram… Dar ma rog, trecuse vara. Iar eu inca nu realizasem treaba asta, care-i de fapt una din marile tragedii ale fiintei mele. Si tare-i trist, caci se si intampla in fiecare an! N-ar putea sa se termina vara macar la doi ani? Sau trei? De ce trebuie sa vina toamna in fiecare an? Si nu, nu imi pun astfel de intrebari asteptand raspunsuri astronomico-meteorologice. Nu astept raspunsuri de niciun fel. Sa nu-mi raspunda nimeni! Raspunsurile voastre nu vor fi luate in seama!

Asadar, a venit toamna. Pasarelele isi fac bagajele, pleaca-n cine stie ce tari calde la care si eu jinduiesc ca un caine la un os mare si gustos, pasaricile si ele isi fac bagajele, pleaca la facultate sau cine stie unde – destinatia difera de la pasarica la pasarica, natura se pregateste parca de culcare, soarele e din ce in ce mai obosit, e din ce in ce mai frig, din ce in ce mai innorat, cerul devine pe zi ce trece din ce in ce mai gri. E nasol frate Victor (iar ti-am zis asa, ciudat). In cele din urma va veni iarna. Iar mie nu prea-mi place iarna. Si cand au stabilit astia zonele de clima, nu m-a intrebat nimeni pe mine cum mi-ar placea sa fie asta temperat-continentala. Ma simt inselat!

Or sa vina sarbatorile, asta e ok. Dar dupa ele, in ianuarie-februarie eu ating apogeul depresiei. Daca ar fi dupa mine, eu as interzice luna februarie! Iti zic, e ceva in neregula cu luna asta! Zapada se transforma in noroi, devine gri, cerul e si el mai gri ca niciodata, uneori chiar cenusiu. Unde mai pui ca pe la noi pe-aici, pe taramuri mioritice, si blocurile-s gri. S-au gandit unii, oameni inteligenti in mod evident, sa le faca ei gri. Ma gandesc… s-or fi gandit sa asorteze blocurile cu luna februarie? Probabil ca nu, dar daca da, le-a iesit frate! Oricum ar fi, acum ii inteleg pe ursi de ce hiberneaza.

A trecut vara… Stii ce fac eu cand se termina vara? Astept sa vina vara! As putea deci sa zic ca eu, asa mai ciudat cum sunt, imi petrec trei sferturi din viata asteptand. Si incepe sa-mi devina din ce in ce mai clar ca trebuie sa fac ceva! Trebuie sa scriu cartea aia din care tot sterg la fel de mult cat scriu si sa ma mut in p…ula mea intr-o tara unde nu se termina vara. Zicea bine Mihai cu Aruba si Trinidad. Sa fie soare frate! Sa fie cald, sa te scalzi in mare, sa inoti, sa citesti la lumina zilei, sa faci dragoste, sa mai si scrii, sa… Trebuie sa ma apuc de scris. Dar e licenta asta… dupa ea o sa fie masteru’, dupa master o sa fie doctoratu’… mereu o sa fie ceva! Mama ei de viata, mama lui de sistem sufocant in care traim, mama ei de vina pe care-o dam pe toate cacaturile nu mai ca se ne gasim scuze si sa nu ne implinim visele! Mama ei de economie de piata, de crize financiare si de robotei teleghidati in care ne transformam pe zi ce trece. Mama lor de bani si mama lu’ ala care i-a inventat, grec sau chinez, sau ce mama lui o fi fost. “Mama noastra, de noi toti, tara de tampiti si hoti”, cum zicea Ada Milea.

Ma gandesc ca Ada Milea stia ea ceva cand zicea asta cu “hotii si tampitii”. Eu nu pot sa zic nimic sigur. Imi dau seama ca incerc sa invat multe. Incerc sa aflu multe, dar am impresia ca nu invat nimic. Cu cat incerc mai tare, cu atat mai putin cunosc. Ma seaca la inima chestia asta. Deja nu mai am nicio certitudine. In schimb, dubiile mele sunt din ce in ce mai adanci, din ce in ce mai numeroase. Sunt plin de dimele. La mine-n cap numai semne de intrebare… Dar acum trebuie sa plec la scoala, sa mai aflu niste incertitudini. Oare Transilvania o fi a noastra pe bune? Ma intreb si eu… De ce nu m-as intreba? Doar n-am fost acolo sa vad daca aia acum o mie de ani mancau branza cu ceapa sau gulas. Doar Benedetto Croce zicea ca noi nu stim mai nimic din ceea ce credem ca stim (si nu se referea numai la istoria cand zicea asta). Si nu numai el, multi altii, doar ca mi-am adus eu aminte de el acum. Dar oare astia stiau ce ziceau? Dar oare noi stim ceva din ceea ce credem ca stim?

Numai intrebari frate. In asteptarea verii eu imi pun intrebari. Ce altceva sa fac? Doar nu-s urs sa hibernez! Sa vina odata vara sa pot sa nu-mi mai pun intrebari! O fi avut dreptate ala cand facea retrospectiva si zicea ca daca nu ti-e nasol, nu faci nimic bun. Nu inveti nimic, nu creezi nimic. Totu-i sufrinta si revolta! Hai ca plec la scoala sa nu se faca prea tarziu. Bine ne-am regasit pe minunatul nostru blog! Mama noastra!

Deprimat sau ratacit?

2008-09-28T23:12:00.001+03:00

Tocmai a trecut vara… chiar acu cateva minute. Ma rog, cel putin in Brasov a trecut. Nu stiu cum e la tine in constanta, dar poate o sa aflu pe miercuri, cand vin acolo. Si imi dau seama ca nu prea am mai scris multe. Am trecut peste vinovatie si m-am bucurat de vara…

Dar scaderea temperaturii nu vine niciodata singura. Vine cu cresterea gandurilor negre, a semintelor deprimarii... drept dovada e si comentariul anonim din 26 septembrie de pe blogul tau... cand lumea nu mai are soare, termometre si asfalt umflate de caldura, vrea sa citeasca ganduri „profunde”...

Ma pierd in cuvinte pompoase... cand ce ar trebui sa fac este sa ma gandesc mai mult la mine. La alegerile mele. Am vazut „Lions for lambs”. Si ma intreb eu ce vreau sa fiu? Bine, la urechile mele ar trebui sa aleg intre iepure, magar sau elefant... dar totusi, vreau un venit stabil pentru care sa nu fac nimic, sa ma gandesc ca larry david la asemanarea intre homar si iisus, sau vreau sa lupt pentru vreun ideal stupid insuflat de vreun filosof sau de vreun film idiot vazut in adolescenta?!?

In prima varianta as putea sa ma duc de craciun in Caraibe si sa beau un cocktail cu fructe, sa ma joc pe calculator martea si sa beau whiskey joia... si sambata sa ma apuc sa fac ceva construciv „just for the fun of it”...

In a doua varianta stiu ca ma voi alege cu lauri, dar si cu un ulcer... cu alte cuvinte, alt fel de fericire...

Poate fac doar greseala pe care o face profa de engleza cand ne spune ca ce cacat de motiv am avea noi sa ne punem intrebari, sa fim deprimati!?! Poate mi se pare ca in spatele usii numarul unu se afla doar relaxare si fericire, cand de fapt intrebarile cauzatoare de ulcer nu se vor opri niciodata... si ceea ce ei i se pare ei usa numarul unu, „the american dream” pe care noi se pare ca il traim, nu este decat aceiasi marie, cu alta palarie.

Poate mie chestia asta cu caraibele de craciun imi pare atat de faina incat imi uit propria-mi natura de ... cercetas in ale gandurilor razvratite... asa si profa de engleza. Numai ca ea poate nu uita, ci n-a stiut niciodata ca in mine e sadit ... „principiul amar”...

31 iulie - Vinovatia lui Victor

2008-08-01T02:19:00.000+03:00

Dupa nustiucate iesiri la suc cu nustiucate cunostinte, dupa nustiucate evenimente sociale, dupa n certuri cu tz oameni, dupa x nopti in care rumeg ce au zis altii, si ce au facut de fapt, nu pot decat sa ma minunez. Da, te uiti la mine si vezi o gura tampa, cascata. E cascata pentru ca nu mai stiu ce sa zic.

Simona zicea zilele trecute ca vai, ce psihologie am in mine... dupa un eveniment banal, in care am pus la punct pe cineva, obtinand in acelasi timp ce am vrut de la el. Eu nu pot decat sa ma gandesc la refrenul acela de vara... „na na na na na na na na... uuu the games people play now, every night and every day now, never meaning what they say, never saying what they mean”...

No, in lumea asta incare fiecare intelege ce ii convine sa inteleaga, in lumea asta in care fiecare plaseaza vina pentru ce se intampla in locurile in care ii convin, in lumea asta in care mi se pare ca ma descurc din ce in ce mai bine, ma mir cum de am timp sa ma gandesc la vinovatie. Vinovatie nu in sensul penal al cuvantului, ci in sensul de... guilt... de sentiment de vinovatie.

Cred ca de asta nu pot sa dorm. Nu de vinovatie in sine, caci nu am mai lasat sentimentul sa ma cuprinda de mult.... ci pentru ca ma gandesc la conceptul de vinovatie. Si ma gandesc ca cine dracu’ are nevoie de vinovatie?!?! Ca atunci cand il intrebam pe bunica-miu daca noi avem bau-bau. Mi se raspundea ca nu, si atunci, triumfator, enuntam verdictul – „bineinteles! Doar ce ne trebuie noua bau-bau?”

Nu pot sa nu il citez aici pe marele al pacino/avocatul diavolului... „guilt, is like a fucking bag of bricks... you just have to let it go...”

De fapt, ma gandesc la vinovatie pentru ca m-am certat cu taica-miu azi. Ma rog, certat e mult spus... si nu va grabiti sa credeti ca imi pare rau ca ... nu m-am inteles bine cu el, si ma simt vinovat. Deloc. Practic, mi-am adus aminte cata influenta a avut asupra mea – si cata mai are inca – si mi-am dat seama ca vinovatia e un sentiment pe care l-am avut din cauza lui. El mi l-a insuflat de fiecare data cand imi spunea ca nu e suficient de bun ceea ce faceam. Imi dau seama ca vinovatia e un sentiment complet nenatural. Are e-uri cancerigene, chiar. Unii specialisti vorbesc despre studii – neconfirmate inca – care confirma aparitia unei forme de cancer la suflet care poate apare in urma unor sentimente accentuate si repetate de vinovatie...

Si totusi imi aduc aminte cum printre primele mele „idei filosofice” se invarteau in jurul acestui sentiment de vinovatie. De fapt, daca stau sa ma gandesc, erau niste idei pre-filosofice. Intotdeauna cand mi se intampla ceva rau/incomod/neplacut, incercam sa gasesc ce am gresit, si eram chiar bun la asta. Adica tot timpul gaseam o chestie sau alta de care sa ma simt vinovat. Si incercam sa repar. Si functiona o vreme, pana cand iar se strica... si asta m-a condus catre caile filosofiei. Acum, dupa aceasta incursiune in epoca de piatra a gandirii mele – gandire care, precum societatea din epoca de piatra, nu s-a imbunatatit ci doar s-a schimbat de mai multe ori – sa ne intoarcem la intrebarea de baza. Are vreun rost sentimentul de vinovatie? Si cand intreb asta, ma refer la orice alt rol decat acela de ai face mai slabi pe cei care au acest sentiment si mai puternici pe cei care nu-l au...

Arta poetica

2008-07-22T23:40:00.002+03:00

Ma simt copil din nou. Imi pun in playlist, ca niciodata in ultimii cativa ani, numai metallica. Simt fluturasi in stomac – ca niciodata in ultimul timp – si vad molii dand tarcoale felinarului chior de pe terasa... Poate are legatura cu faptul ca imi plac filmele cu Morgan Freeman, sau poate e asteptarea concertului de maine. Daca stau sa ma gandesc rational, poate e inghetata cu piersici... Sau poate ca vine marte si ne viziteaza peste o luna, si eu simt ca se deschid noi lumi. Nu ca as pleca urechea prea mult la astrologi, dar poate ma influenteaza si faptul ca se apropie ziua mea... sunt la mine acasa in verile cu nopti in care... nu ca nu pot sa dorm, dar ... ma intreb de ce sa dorm?

De ce sa dorm cand pot sa fac dragoste/sex animalic, sa citesc a scanner darkly, sau sa creez eu insumi?

Ei bine, sunt bun. Atat de bun, incat am pus asa niste intrebari cheie mai sus, incat ... scuzati-ma, e whiskey in borcan. Nu ma pot concentra asa bine cand ... cunoscatorii stiu ca e vorba de performanta incredibila a lu hetfield si compania cand au cantat efectele binefacatoare ale lui... whiskey in the jar...

Ma rog... vorbeam de intrebari cheie. Cuvantul cheie fiind aici verbul a crea. Si motivatia oamenilor pt creatie... in ultimele zile m-am tot uitat la filme. Unele faine, unele ieftine, unele captivante, unele si faine, si ieftine, si captivante. Cand v-a venit sa plangeti ultima data la un film? Cand v-a emotionat ultima data o carte? Si daca v-a emotionat intr-o seara un film, ati mai facut ceva cu acel film? L-ati mai vazut poate de cateva ori? Cate filme pot fi ca fight club, sa se uite fred durst si victor la ele de 28 de ori?!?!?

Chiar cand credeati ca nu mai pot zamisli si alte intrebari – a se observa aici formularea pretentios-arhaica, care nu vine din snobism intelectual, ci mai degraba dintr-o auto-ironie – ma intreb de ce ma chinui sa dau o forma elaborata sentimentelor mele, cand poate cel mai simplu ar fi sa le scriu direct pe hartia asta formata din multi pixeli?... de ce nu spun direct ca ma intreb daca merita sa fac filmul pe care planuiam sa il fac in vacanta care tocmai mi s-a terminat?... ei bine, cine a vazut hotul de orhidee cu nicholas cage cred ca intelege ce simt. as scrie, dar nu inteleg de ce sa o iau pe ocolite? de ce sa nu spun direct ce simt. punct.

Bine, lenea si timpul prea scurt ar fi primele motive pt care am cautat pretexte... sa nu ma apuc serios de film. fara texte, pretexte, te vad prea des, oricum acum m-asculti fara interes... pretextele mele erau legate de sentimentul pe care l-am incercat vazand filmele de care am inceput sa povestesc mai sus... si as continua sa povestesc, dar imi dau seama ca nu mai tin minte nimic despre primele filme... nu erau asa grozave, dar... cine stie daca maine voi mai simti ce am simtit in seara asta de la 10 items or less... ei bine, imi dau seama ca tot ce am simtit pana acu juma’ de ora cand s-a terminat filmu’, nu mai conteaza? Stii de ce? Pentru ca sentimentele fug... poate mai repede ca gandurile, se transforma, se aduna toate intr-un bulgare care creste necontenit, alunecand spre raiul sentimentelor, si starneste avalanse adevarate, amplificate de basii muzicii date mult prea tare in casti...

Si atunci care ramane rolul creatiei? E doar primul strigat pe un munte plictisitor, unde toata lumea se uita la stiri si vorbeste in soapta?... restul e in noi?

Imi dau seama ca devin un pic biblic cu primul strigat al creatiei, si renunt la metafora.

Ba nu. Revin. Imi dau seama ca in muntele asta cu 6 miliarde de ... posibile suflete cu sentimente, se scriu sute de mii de carti pe an, se fac mii de filme in aceiasi perioada, si se scriu milioane de bloguri... iti dai seama ce galagie e de la atatea strigate? Si chiar daca unu dintre strigate e auzite, se mai tine cont de ce spune el? Poate strigatul ala vroia sa transmita un mesaj, si tu intelegi (exact ca in citatul ala a lu Cezar care era preferatul lui Tibi) exact ce vrei tu... exact ce ai intelege daca ai auzi oricare dintre milioanele de strigate...

In ciuda tuturor intrebarilor, daca nu as munci maine, acum m-as apuca sa termin scenariul la filmul MEU, despre care am inceput sa vorbesc. M-as gandi cum gasesc un finantator. Un director de marketing. Sau poate doar mi-e usor sa spun asta acum, ca stiu ca am pretextul muncii, si al noptii albe se se anunta in cotroceni... apropos, poate nu canta si whiskey in the jar... sau poate canta memory remains, si imi aduc aminte de ce am crezut prima data ca arta e singurul lucru care ramane...

Despre ziua de azi

2008-07-18T16:16:00.000+03:00

Despre ziua de azi poate ca n-ar fi multe de zis… si totusi...

Azi suntem in 18 iulie. Este vineri, asa a cazut anul asta. La anul o sa fie sambata. Ma rog, eu nu asta vroiam sa zic…

Azi o zi de vara ca multe altele, torida, cu soarele asta arzator de-i bate pe unii dintre noi fix in cap si-si pierd mintile, fara a le mai gasi vreodata, cu un cer senin, fara pata, pe care pasarici bezmetice (cantatoare sau nu) il strabat cu voiosie. Greierii canta si ei manati parca de o bizara buna dispozitie, izvorata de undeva din adancurile Gaiei, iar alte insecte danseaza frenetic pe muzica lor, printre firicele de verzi de iarba. Astazi este o zi tocmai buna de plaja, sa te scalzi si sa stai la soare, sa te bronzezi, sa razi cu prietenii, sa uiti de griji si de necazuri… sa uiti de tot! Este o zi perfecta pentru a te indragosti: de fete, de baieti, de natura, de Irinel Columbeanu… de cine vrea fiecare sa se indragosteasca. E o zi tocmai buna pentru a face dragoste, cu picaturi de transpiratie prelingandu-se pe corpuri infierbantate, cu sarutari fierbinti… cu ce vrea fiecare! Astazi este intradevar o zi minunata! Dar nu… eu nu asta vroiam sa zic… altceva vroiam sa zic.

Astazi este 18 iulie. E vara. Acum 2396 de ani, galii ii bateau pe romani la Allia. Romanii n-au fost ca-n filme. De fapt, romanii au invatat sa se bata, mancand bataie. Erau ciudatei ei asa… ma gandesc ca noi tot mancam bataie de cateva secole si parca nu mai invatam odata sa ne batem. Dar ma rog… romanii nu-s romani… oricat de ciudat ar suna. Adica noi nu suntem ei – pentru cei ce n-au inteles datorita lipsei diacriticelor. Nontheless cum ar zice englezul si noi suntem ciudati. Si bravo noua! A da, si ca tot suntem la romani (la ei, nu la noi), in anul 64 e.n, Nero a dat foc Romei. Asa a vrut el. Era imparat, putea sa faca ce vroia muschii lui. Dar destul cu romanii! In plus, a dat vina pe evrei. Asta vroiam sa zic?

Acum 297 de ani, in Moldova, Cantemir Dimitrie l-a chemat pe prietenul sau mai puternic si mai rus, Intai Petru, sa-l ajute sa se bata cu turcii. Dupa ce-a fondat un oras in graba, punandu-i numele sau si facandu-l capitala Rusiei, Petru a dat fuga la Prut sa-si ajute tovarasul. Trebuie precizat aici ca, in ciuda faptului ca turcii ne tot batusera, noi nu invatasem inca nimic din aceste experiente. Asa ca ne-au mai batut odata, la Stanilesti, poate-poate om invata si noi ceva. Nimic! Anyhow, vorba englezului, Dimitrie va fugi in Mama Rusie (adica mama rusilor, nu a lui) unde va si muri ceva mai tarziu.
Pe 18 iulie 1889, Marioara Curie descopera poloniu – un nou element chimic. Eu credeam ca radium, dar m-am inselat. E poloniu.
Ceva mai spre tipurile noastre, un neamt muscacios cu erectii in momente inoportune, tot pe 18 iunie, va publica o carte. Ii zicea Mein Kampf. De fapt, inca ii mai zice, da’ sa n-o cititi ca e aberanta.
A, da! Si Nadia a luat notele alea multe de 10 tot astazi… nu azi-azi, pe 18 iulie. Pe 18 atunci.
Dar bine-bine, eu nu vroiam sa zic toate astea. Eu, de fapt… vroiam sa zic altceva! Trebuie sa continuati sa cititi… o sa zic acuma.

As fi putut sa zic asa, dar ar fi inteles cineva ceva?

Este 18 iulie. E o zi minunata de vara, tocmai buna sa faci dragoste, dar in care un neamt ciudat, cu erectii inoportune a scris o carte, o femeie a descoperit ceva, galii i-au batut pe romani, turcii pe noi si pe Petru, sarbii au omorat albanezi, iar pasarelele, in ciuda tuturor acestor lucruri importante, continua sa zburde pe cerul senin ca bezmeticele. Si greierii canta! E o zi minunata, buna de plaja, buna de plimbari romantice, mai pe seara, de jucat fotbal, de vazut prieteni si spus bancuri… azi e o zi misto! Da… dar eu nu asta vroiam sa zic! Eu vroiam sa zic ca…

Sa n-o mai lungim…

Astazi, vineri, 18 iulie 2008, a fost cea mai importanta zi din viata mea de pana acum. A fost totodata, in mod bizar, cea mai fericita si cea mai trista zi din viata mea. O sa incerc sa fiu scurt. Stiu ca traim in era roboteilor teleghidati si nu vreau sa va retin din importantele voastre treburi pe care la faceti in loc sa mergeti la plaja, sa faceti dragoste, sa contemplati natura, sa ascultati pasarelele sau greierasii.
Azi eu n-am dormit. Am scris. Despre moarte, sange, amnezie… irelevant. Niste porcarii! De dimineata, pe la 6, mi-am facut o cafea. N-am baut-o. Eram concentrat. Contrentat si injurand am si plecat catre facultate. Mai putin concentrat si mai mult injurand, am si ajuns. Imi pierdusem portofelu’!
Mare necaz, mare… Buletin, carnet de student, bani, card, cartela de telefon, abonament la sala si cine stie ce mai aveam eu pe acolo… Nu ma prea interesa, sincer. In sfarsit, aveam un singur lucru de pret in portofelul meu. Un numar de telefon….hmm… al cui? Dar nu este relevant.
Sun la taxi, gandindu-ma ca poate mi-a cazut in masina cu care-am venit spre facultate… nimic. Suparat, continuand sirul de injuraturi inceput mai devreme, ma apuc de inventariat carti, de lipit etichete, de treburile mele. Cand, de-odata, aud un zdranganit de chitara de pe coloana sonora de la “August Rush” – soneria telefonului meu. Ghici ciuperca… sau para, sau de ce nu Cireasa P. (hahahaha) cine era? Era el, taximetristul roman, mereu corect, vigilent, mereu pe faza, mereu… imi gasise portofelu’.
Bineinteles, ca un baiat inteligent ce ma consider, ma gandisem ca eu pusesem acolo propriul numar de telefon, tocmai pentru stfel de situatii. Dar nu… sa vezi si sa nu crezi. Nu-s pe cat de inteligent ma consider… uneori!
Vine taximetristu’ la facultate. Baiat de nota 9 (eu nu dau niciodata 10), imi da portofelu’, ii dau banii (ca e taximetrist, nu Maica Tereza) si-mi zice ca daca nu era acolo numarul fetei, n-ar fi dat de mine. El a sunat-o pe fata… si ea i-a dat numarul meu si m-a salvat. Printesa a salvat zmeul. Oricum, stiti… nu asta vroiam eu sa zic. Ca nu spunem basme acum!

Asta vroiam eu sa zic!

Eu vroiam sa zic ca astazi am invatat ca pot avea orice, cu o singura exceptie. Absolut orice, dar cu o exceptie care ma obsedeaza zi si noapte. O exceptie de care imi aduc aminte din cand in cand, din cauza careia nu pot uneori sa dorm… si are legatura cu numarul ala de telefon pe care n-am reusit sa-l arunc dupa atata timp. Este atat de trist sa poti avea orice dar sa stii ca exista totusi in lume un lucru pe care n-o sa-l obtii niciodata orice-ai face… Si am stiut asta din prima zi cand am vazut-o… exceptia… Doar m-am incapatanat… Iar astazi, 18 iulie 2008, viata mi-a adus aminte, mie, vesnicului sceptic, omului mai necredincios decat Toma, ca exista cate o exceptie pentru fiecare dintre noi. Totodata astazi, 18 iulie 2008, este o zi minunata pentru a face dragoste, in care un neamt cu mustata si erectii inoportune a scris o carte. Dar sa n-o cititi. E aberanta…

P.S. Scuze pentru greseli, dar corectez cu alta ocazie.

Scrisa in 22 iunie.

2008-06-25T23:51:00.000+03:00

22 iunie. Cea mai lunga zi. Poate si cea mai frumoasa. Bine, e frumoasa in lumea pantalonilor scurti si a aerului conditionat. Sunt prins intre saptamana de lucru – care pentru mine a inceput deja duminica de la 15.50, - si rasfatul din Turcia care vine imediat dupa. Ascult Massive Attack si ma uit la background-uri de windows. Care de fapt sunt stejari singuratici adevarati, pe dealuri line, cu cer de solstitiu de vara, pe fereastra adevarata, de tren.

Sunt prins intre seminte de floarea-soarelui si declaratii de martori in dosare penale. A se observa ca declaratiile de martori – la fel ca semintele – nu sunt ale mele. Eu am terminat de ceva timp de citit obiectiunile la expertiza contabila din dosarul meu. Ciudat e ca mai e un avocat langa mine, nu ca se mananca seminte in tren...

Stau si ma gandesc daca imi place mai mult sa scriu pe hartie decat pe calculator. Nu imi pot raspunde. Laptop-ul are farmecul lui, caci poti sa scrii pe intuneric...

Oricum, imi dau seama ca imi place scrisul meu. Oricat de dezordonat ar fi, imi place. Sentimentul e grozav pentru mine, caci niciodata nu mi-a placut cum scriam, cand eram mic. Si acum sunt prins intre dezordinea scrisului meu si cea a gandurilor mele.

Ganduri care acum ratacesc catre icnetele bebelusilor din vagonul de clasa a 2-a. Si de la ele, la Faithless – To all new all arivals. Si evident ca acum ma gandesc cum noi toti suntem prinsi intre genetica si educatie. Revistele/tabloidele/ziarele de ... automultumire sexuala (ca sa nu zic laba) imi aduc aminte ca menghina sociala ne-a prins pe toti la mijloc. Ne-a spus ce sa ne placa la toti, ce sa vrem toti – evident, sa ajungem toti precum columbeanu si sa ne-o tragem cu toate bunaciunile.

Sunt prins intre a ma gandi ca asta e un lucru rau, sau bun. Ma simt atat de coplesit de complexitatea factorilor care ne influenteaza, incat nu mai stiu ce sa cred. Poate, pentru unii, un role-model (un model de role, pentru necunoscatorii de engleza) precum Columbeanu are efecte pozitive/bune. Poate ii face sa munceasca mai mult, sa se perfectioneze, doar ca sa poata ajunge ca „taticu” columbeanu. Dar aia nu stiu cate tunuri a dat columbeanu...

Sunt prins intre gandul ca stiu unde ma duce trenul asta, dar nu stiu unde ne duce menghina asta sociala. Oare mai are mult de strans? Ne putem comprima sufletul (a se observa aici referirea patetica, siropoasa la suflet, concept care pentru mine desemneaza totalitatea activitatilor materiei cenusii) si mai mult decat atat?

Sunt prins intre zi si noapte. Ma fascineaza vara, si in loc sa fiu cu adevarat un spirit varatec, azi, in ziua solstitiului ma gandesc ca de maine incepe sa se micsoreze ziua. Incepe sfarsitul verii mult iubite. Frica de sindromul greierului. Sunt prins intre optimism si pesimism.

Acum zambesc ca in casti incepe Muse cu Bliss. Si pentru ca imi dau seama (ceva ramasite din geniul fizician a lu’ Einstein au ramas si in mine – chiar daca eu nu sunt evreu ci doar am parul ciufulit) de cum functioneaza menghina. Strange ea ce strange, insa uneori materia nu mai poate fi comprimata, si iese din menghina. Scapa. Evadeaza deci din constrangerea sociala „esentele tari”. Cele care nu suporta a fi comprimate...

Visul unei nopti de vineri - Tiberiu

2008-06-07T18:43:00.000+03:00

E 3.47 si de-abia ce-am ajuns acasa, obosit, plictisit, un pic descurajat si iarasi un pic satul de orasul asta “trist, cu prea multe Mercedesuri”.

E 4.26 si de vreo 40 de minute… ba nu. E 4.32 acum… 4.54 si vad ca in lipsa mea de coerenta datorata unor circumstante obscure pe care nu reusesc sa le focalizez, ma incapatanez sa explic ceea ce este de explicat. Sincer sa fiu, cred ca de fapt incerc sa-mi explic mie ceva, doar ca nu-mi dau seama ce anume. Sau poate ca incerc sa gasesc un epitet potrivit pentru societatea noastra?

E 5.00, ma iubeste. Tot nu-mi dau seama ce am de zis, dar tot bajbaind si deruland filmul noptii de vineri, ajung la un cadru cu mine intr-un club. Mereu ma opresc la cadrul asta… hai sa vedem.

E muzica. Eu i-as zice simpla, prea simpla. De-ar fi sa critic i-as zice muzica proata, urata, nasoala, de prost gust... Si mai e si ceva fum, atmosfera e sufocanta, iar eu am impresia ca ma aflu intr-un loc in care nu ma integrez deloc. Ma simt ca o pata neagra pe-o panza roz.

In fine, merg cu baietii la bar sa luam cate ceva de baut, fiecare ce-i pofteste inima, iar eu ma asez la bar pe-un scaun parca prea inalt. Am o stare ciudata, parca ma strang hainele, parca n-am destul aer. Sa fie oare muzica? Sau ma rog, zgomotul, muzica e prea mult spus. Oare asta sa fie? Oare sa fie din cauza tipilor cu pantofi albi de lac cu varf ascutit? Sa fie din cauza fetelor prea… dar hai sa nu judec. Cine-s eu sa judec?

Derulez mai departe. Iau o gura de bere, imi aprind o tigara si cand dau sa ma uit in jur, observ ceva ciudat. Toata lumea priveste intr-o singura directie. Intorc si eu capul, mai mult din reflex decat din curiozitate si ce sa vezi? Sa vezi, dar sa nu crezi! La ce crezi ca se uitau? Surprize, surprize!

Ea dansa. Prima oara mi-au atras atentia sanii. Pesemne pentru ca erau goi si foarte frumosi. Doi sani rotunzi, ca doua pere, fermi si unduindu-se usor in tonul muzicii proaste. Dar cui ii mai pasa de muzica? Mai ales ca ea isi mangaie formele, pielea-i fina, ducandu-si usor mainile spre chiloteii roz pe care si-i da jos incet; poate nu destul de incet, insa cui ii mai pasa? Cholotii-s jos, ea este goala si se intoarcandu-se cu spatele la turma flamanda si salivand (ma refer la masculi), face o miscare lenta aplecandu-se si lasandu-ne sa privim cu jind la fofoloanca-i frumoasa, asemeni unei piersici roz, despartita in cele doua emisfere de o cuta dreapta, hotarata. N-am vazut lumina, dar aproape c-am vazut tunelul. Simpatica fata…

Tipul de la microfon, pe care sunt sigur ca numeni nu-l mai asculta de ceva vreme, se urca pe podium si-i intinde o sticla cu o eticheta frumoasa, caci fusese de fapt in concurs, iar acesta era premiul. Eu i-as zice inscenare, iar dansatoarei i-as zice… dar mai bine sa nu-i spun in niciun fel deocamdata.

Inainte de-a incasa recompensa, ea se intoarce spre marea de masculi excitati, imbracand parca intr-un mod bizar, haina admiratiei lor. Nu stiu totusi daca “amiratie” ar fi cuvantul potrivit…

In cele din urma ia sticla, i-o da cuiva din public, pesemne unuia cu branhii (din acelea din care au pestii) si-si trage incet chiloteii cei roz peste vulva-i ispititoare. La indemnul crainicului, lumea aplauda, chiar frenetic, unii urla, altii fluiera, fiecare se manifesta cum ii trece prin cap sau prin alte locuri prin care trec emotiile. Eu ma uit la ei, ma uit si la ea, trag un fum, iau o gura de bere si ma gandesc. Incerc sa inteleg ceva dar imaginea sanilor ei rotunzi si hotarati, ba chiar raspicati, ma inhiba in mod enervant. Iar incerc sa-mi dau seama si nimic. Derulez mai departe, pana la urma ajung acasa.

Cred ca de fapt, intr-o mare masura este vorba de mila. Si nu-mi dau seama exact de ce, dar acum, cand ma gandesc la ea, imi inspira mila. Sau mai bine zis, poate e compasiune. Pe de alta parte, e vorba si de tristete. E un cocteil ciudat in mine. Ma gandesc ca fata asta - cum sa zic eu ca sa nu fiu nici prea pudic, nici prea indecent… traieste din suptul acadelelor. Nu ca n-ar consuma alimente ca toata lumea: paine, banane, salam, castraveti, cartabosi… dar… intelegi.

Iar ce-am vazut eu n-a fost nici concurs, nici un numar de striptease moderat al unei fete oarecare din public, nici inconstienta de moment, nici tupeu. Eu am vazut o profesionista care s-a dezbracat pentru o sticla de ceva. Psemene ca nu foarte scumpa si poate ca nici macar nu i-a ramas ei. Cred ca in cele din urma o s-o bea tipu’ cu branhii caruia i-a dat-o. Dar ma rog, poate nu e treaba mea sa-i plang ei de mila. Sau este? Daca nu-i plang eu de mila, atunci cine? Mai ales ca-mi vine in minte o remarca a aluia cu microfonul… ceva legat de “miros de peste”, remarca venita in timp ce sarmana isi aduna chilotii roz de pe jos. Iar eu i-am observat expresia fetei exact in momentul ala. Cum sa zic, mi-a dat impresia ca a fost stanjenita cu intarziere. Adica mai intai a schitat un zambet, dupa care zambetul s-a transformat in grimasa, in rictus… ii era rusine. Asta doar pentru un moment, dar nu-i relevant. Intr-un moment poti sa si mori. Un moment conteaza.

E 6.20 si ma gandesc ca in noaptea asta am vazut o fata frumoasa, cu sani minunati, cu o pasarica splendida. O fata saraca, zic eu, care-a dansat goala in fata noastra pentru o sticla de bautura din care pesemne ca de-abia daca o sa guste; tocmai din cauza ca e saraca. Iar eu ii plang de mila, pentru ca asa simt. Nu-mi impun, doar o plang.

In alta ordine de idei, daca e sa ma-ntreb singur ce mi-a placut in seara asta mai mult, as zice cu mana pe inima ca cel mai mult mi-a placut secunda in care-am surprins-o ca i-a fost rusine. De ce? Pentru ca, dupa mine, cel mai atragator lucru la o curva este rusinea.

S-a facut 6.37 si eu ma pregatesc sa ma bag in pat. In continuare ma gandesc la un epitet potrivit pentru societatea in care traim. Dar nu-mi vine niciunul in mine. Psemene ca-s obosit si ca ma doare capul de la pescarusii astia care croncanesc ca apucatii, de parc-ar fi la striptease. Dar nu sunt, pentru ca ei sunt toti nuzi. Hai noapte buna, sau buna dimineata!

Snooze - sau cum sa nu mai muncim?!?

2008-05-29T22:29:00.000+03:00

Traffic, claxoane, praf pe geamul deschis, A/C-ul s-a stricat din nou. Caldura. Nu vreau sa transpir. Ceasul arata trecut de noua. Iar intarzii. Doua telefoane suna. Unul pe vibratii. Celalalt e moby, matrix theme.

Tresar, ma ridic la 90 de grade in pat… visasem. Intr-adevar se auzea moby matrix theme, dar e doar alarma recurenta… sunt sfarsit. Dau snooze, ma intandind la loc, pe spate. Stau un pic, dupa care ma intorc pe burta… si zambesc de placere… soarele imi aduce aminte de mare… pasarelele canta…

Ancutza se trezeste, da cu mana dupa mine, cautandu-ma prin pat. Ma gaseste, si imi zice “neatza pisic”… “mai dormim?” amandoi punem capu’ jos, si zambim…

La al doilea snooze ma trezesc in intotdeauna. Si vine si al doilea snooze… il opresc, si imi zambeste tot sufletul… sunt mai relaxat ca niciodata… ma duc in living, si paharele de sampanie imi aduc aminte de petrecerea de aseara… nu mai stiu ce am sarbatorit… ma scarpin in crestet incet, si incerc sa imi aduc aminte… ma ajuta biletul de loterie… dau drumu’ pe realitatea… stiri despre accidente. Politica… toate trec pe langa mine, eu ma uit la banda de jos, sa vad numerele de la loto… ma gandesc ca ce ciudat… eu nu joc niciodata la loto… oare ce m-a determinat sa joc de data asta… “u-ha” ma duc pe terasa… soarele este dement… frige deja la 7 si un sfert... exact cum imi place mie... ma pun cu picioarele in sus, ma las pe spate un pic... si imi canta muse, „feeling good” ..

Birds flying high, you know how i feel

Sun in the sky, you know how i feel

Drifting on by, you know how i feel

It’s a new day, it’s a new dawn, it’s a new life, and i’m feeling good...

Dar oricat de tare canta muse, eu parca nu pot sa scap de telefoane... unul vibreaza, altul flashuieste din ecran, si al treilea, bineinteles, suna a moby... pufnesc intr-un inceput de ras cand imi dau seama ce vis am avut... i-as spune ancutzei, dar vad ce dulce doarme, si mi-e mila de ea...

Pana una alta, mai dau un snooze. Al treilea. Si ma intind la loc, cu o mana pe coapsa ancutei. Ea imi intoarce favoarea, pe jumate adormita. Eu sunt intre somn si ... orice altceva, care nu poate fi mai fain decat somnul... si totusi, incep sa o mangai pe ancuta... si ea pe mine... maini din ce in ce mai indecente transporta sangele pe cai nebanuite si in locuri neobisnuite... soarele trece fin printre buzele noastre si ne face sa stralucim...

si din nou moby... e minunata piesa asta, dar nici chiar asa... al catelea vis curmat de melodia asta idioata? ma uit la ancutza, ea se ridica deja din pat... sau ma rog, incearca. Cade la loc in pat. eu ma intind zgomotos... opresc de tot telefonul, de data asta. Aleg turn off. La ericsson turn off e in dreapta, pe cand snooze e in stanga.

Ma ridic, si soarele ma inunda prin usa cu geam de la terasa. Si atunci ma loveste. Vrand sa verific agenda din telefon, cu procesele de azi, vad ca e 1 mai. Ziua muncii. Adica ziua a ceea ce ma sperie pe mine cel mai mult in ultima vreme. Ironic sau cum vrei tu, nu se munceste de ziua muncii... si atunci eu ma tarai pana pe terasa, dar nu inainte de a da drumul la combina... e timpul pentru „feeling good”. As good as nina simone did... let’s hear it for the real thing.

Si cu capul pe spate, picioarele in sus, (formula veche era si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa) va spun ca viata e frumoasa cand nu tre sa muncesti... if only we can find time to stop and listen to the music, smell the roses, make love to the other roses, lie in the sun and drink coca-cola... glumeam... nu beti coca-cola. Beti suc de portocale dimineata. Asa se obisnuieste in filmele americane.

Baba moarta - nonsens burakukucist - Tiberiu

2008-05-26T21:45:00.001+03:00

Nu stiu ce sa mai scriu. Serios. Adica ideile curg ca un fluviu, cu crocodili, cu balene, cu marinari si corabii – ambarcatiuni fluviale, nu maritime – cu pirati, cu gazele mancate de crocodili, cu funcionari indulgenti care se supara cand te superi tu ca nu-si fac treaba cum trebuie si din cauza lor iti pierzi timpul aiurea… dar stai. Uitasem ca timpul este un concept abstract. Dar si io-s abstract. Si funcionarii-s abstracti, balenele si ele, crocodilii insa nu. Ei sunt flamanzi, mananca si ei cand mai prind cate-o gazela setoasa, sau un copil de-ala mic de bou, parca vitel ii zice…

Ma rog, si fluviul asta de idei curge mereu prin capul meu, ma inunda si-mi plang neuronii ca le-a luat viitura casele. Asa ajung eu sa ma cert cu ei, cu neuronii, care-mi cer astfel despagubiri, imi cer sa le construiesc ei case noi, sinapse noi, maine-poimaine or sa-mi ceara si un creier nou, ca asa-i acum cu democratia asta si cu Uniunea Europeana. Toti avem drepturi si cerem ce ne trece prin cap, slobozi la minte si gura, slobozi in creiere, slobozi in general, indiferenti, imaturi dar cu pretentii de ombilicuri planetare – fiecare dintre noi stiindu-le pe toate, atotcunoscatori adica, intransigenti, plini de ura, de manie, mereu nervosi ca a luat campionatu’ cine nu trebuie, ca da manele la televizor, ca n-au gasit-o pe Elodia, ca e sefu’ idiot, ca nu ne-a picat la examen nu stiu ce subiect si din alte felurite motive, care mai de care. Ideea este sa fim nervosi si plini de ura. Asta ne dorim, asta este telul nostru. Sa traim in ura!

Si cum ziceam, nu prea mai stiu ce sa mai scriu. As scrie o carte de povesti, o carte cu cavaleri care lupta pentru idealuri nobile dar o dau in bara la sfarsit, o carte cu printese mai umane decat alea din povestile clasice, care se pupa cu mai multi printi in cautarea iubirii, trecand si ele prin mai multe etape de maturizare ca si Fat-Frumos, ca doar astazi suntem cu totii egali, o carte cu multe razboaie inutile si mult sange curs degeaba, as scrie multe. Dar uite ca nu stiu cu ce sa incep. Ca nu se opreste fluviul asta nenorocit si pana construiesc eu baraje… de unde bani de baraje cand ma usuca neuronii astia nenorociti si lacomi de fonduri? De unde baraje domne’!? De baraje-mi arde mie acum? Creierul arde si baba moare!

Dar ce baba? Ca in fluviul meu nu-i nicio baba. Nu de alta, dar ar manca-o crocodilii. Ca-s flamanzi saracii. De cand cu toate regulile astea noi, nu mai au voie sa manance nici gazele, nici zebre, nici vitei, nici oameni, nici neoameni, insa cu o exceptie - cu conditia ca aceste categorii de hrana enumerate mai sus sa fie de acord cu actul consumarii lor de catre crocodili. In concluzie, crocodilii or sa moara de foame saracii. Dar asa le si trebuie.

Dar de crocodili imi arde mie? Eu sunt in colaps, eu cum sunt falit, si-mi mor toti neuronii de ciuda; sau ii inec eu in fluviul meu, sa ma lase ai naibii in pace cu despagubirile lor si cu problemele lor si cu fondurile lor si cu ce-or mai vrea ei sa ma lase in pace. Sa ma lase in pace de tot si sa-si vada cuminti de treburile lor! Ai dracului neuroni!

Uite… ca ziceam ca nu am nimic se spus si uite cate-am zis. Imi si pare bine ca aproape nimeni n-o sa inteleaga. Sau chiar nimeni, poate nici macar eu (mint, eu inteleg). Sau sa inteleaga fiecare ce-o vrea, ca oricum asta facem cu totii. Intelegem doar ce vrem si modelam adevarul dupa cum ne convine noua. De ca si cum adevarul ar fi totuna cu noi si nu in afara noastra. De ca si cum am putea noi intelege complexitatea inventata a adevarului. Pana la urma si Caesar avea dreptate cand zicea ca “oamenii cred cu usurinta ceea ce isi doresc sa fie adevarat”, si Aristotel cand zicea ca “nu este adevarat ca ceea ce nu este, este, iar ceea ce este, nu este, ci adevarat este ca ceea ce este, este, iar ce nu este, nu este” domne’ (sau oricum ceva in sensul asta). Toti avem dreptate… in felul nostru. Dar nimeni nu are dreptatea aia buna. Pe bune ca n-o are. Nici eu, nici tu, nici X, nici Uniunea, nici crocodilii, nici baba moarta, nici… nimeni, ce sa mai… Pentru ca adevarul este dincolo de noi. Sau langa noi, dar totusi prea departe.

Gata, am scris destul. Acum a venit momentul sa tac. Pacat… ca vroiam sa scriu o poezie. Asa pesemne ca nimeni nu m-ar fi acuzat ca aberez. Doar e poezie, iar poezia e mai greu de inteles… Gata! Noapte buna! Sau potrivita… sau chiar rea. Cine-s eu sa le zic altora cum sa le fie noptile? Numai… cum vreti voi! Bine, potrivit, rau… Pa!

P.S. Baba moarta s-ar putea sa fi inteles totusi.

Reincarcarea, III. Victor

2008-05-18T01:51:00.001+03:00

Sex, drugs and rock and roll…

Acum ca v-am atras atentia, hai sa va plictisesc. Adica in primul rand nu stiu daca massive attack se califica drept rock and roll… e drept ca are ceva chitari faine, dar… lipseste rostogolirea. In al doilea rand, drogurile din seara asta se limiteaza la whiskey. Si plictiseala adevarata va veni din faptul ca voi vorbi doar despre sex, in seara asta. Da, da, voi incerca o mica filosofie a sexului.

Stiu ca iti vine sa sari si sa zici ca filosofia si sexul nu prea merg impreuna. Adevarul e ca si eu credeam ca filosofia s-a nascut din lipsa sexului. Daca americancele au inghetzata cu galonu’, frantzuzoaicele au ciocolata, noi avem filosofie. Pentru necunoscatori, toate astea sunt facute sa inlocuim sexul. Sau ma rog, asta credeam mai de mult. Si poate e in continuare valabil pt unii. Dar eu sunt dovada vie a contrariului. Asa ca iata-ma filosofand…

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sexul nu ar trebui facut asa, oricum... trebuie sa filosofezi un pic inainte pe tema asta. Si aici intervine paradoxul. Practic, eu vorbesc fara a fi un expert in asta. Si ca sa fie totul clar, nu vreau sa fiu un expert in sex. Mi se pare o tampenie. Daca esti expert, inseamna – in dexu’ meu personal – ca faci sex „la rece”. Stii ce si cum, din punct de vedere tehnic. Dar nu mi se pare ca asa ar trebui sa fie. Trebuie sa pui pasiune. Pardon. Trebuie sa fie pasiune, si restul vine de la sine. Nu va fi cea mai reusita partida din punct de vedere tehnic, adica al „miscarilor elaborate”, cum ziceai tu... dar va fi pasional. Si acolo sunt cele mai puternice energii...

Zambesc acum ca ... sambata noaptea, la ora 1, am avut impresia ca imi suna telefonul. Ciudat, pt ca l-am inchis deja. Dar asta e dezavantajul cand am massive attack sonerie la telefon...

Si vorbind de sambata noaptea, nu putem sa nu ne gandim din nou la sex. Vorbesc acum din amintiri... din amintirile mele de prin discoteci, despre oameni care se umfla in pene si cotcodacesc ca sa plece acasa cu gaina cea mai frumos colorata... inainte sa incep sa lucrez, sexul era mai mult o afacere din timpul saptamanii, decat de week-end. Si totusi parca asteptarea era mai mare in week-end. Si probabil tocmai d-aia week-endul era cel mai prost moment. Din cauza asteptarii. Si aici e o chestie interesanta. Asteptarea sexului. Dorinta de a „bifa” inca un numar. As vrea sa pot sa fiu dumnezeu si sa stiu de ce ne dorim asa mult chestia asta. Nu sexul in sine, ci dorinta de a „bifa”... punctul de pornire aici e bancul cu bula si pamela anderson. Ei doi, naufragiaza pe o insula pustie. De la caldura si plictiseala, evident ca incep sa si-o traga... 24/7, numa’ nebunii... dupa vreo saptamana, bula devine din ce in ce mai ganditor... (inca o dovada ca filosofia merge mana-n mana cu sexu’) pamela incearca sa-l consoleze... si ii zice ca face orice, numa’ sa-l stie fericit. El zice, stii, mi-e dor de prietenul meu strula... nu vrei sa te prefaci, macar un pic, ca esti el? Zis si facut. Iar bula, se uita la pamela si ii zice – „Ba strula, tu stii cu cine m-am futut eu in ultima saptaman?!!?”

Lasand gluma la o parte – doar pt putin, caci nu putem sa nu glumim cand filosofam, sa nu cada greu la stomac – chestia asta exista, si nu o inteleg pe deplin. De ce simtim nevoia sa ne laudam cu ale noastre cuceriri? Ce e mai important? Succesul social, perpetuarea speciei sau orgasmul?

Si acum vine intrebarea de baraj – doar pentru baieti, evident. O pereche de sani perfecti recupereaza o tipa care nu face nimic in pat? Raspunsul va depinde evident de raspunsul de la intrebarile de mai sus. Bine, e evident ce va raspunde lumea aici... si atunci totusi de ce dracu ne uitam dupa tipe cu sanii mari? Nu radeti, asta mi se pare cea mai serioasa intrebare filosfica din cate exista!!! E ca si cum ne-am intreba de ce dracu’ alergam dupa bani cand tot ce vrem e sa fim fericiti?!!?

Am un prieten care cred ca, din cauza aerului de tocilar din liceu, nu prea a „inscris”... si care acum cred ca incearca sa recupereze... si trece de la swing la... whatever, i’m no expert... dar ideea e ca se si lauda cu chestia asta. Sa fie oare lipsa de atentie in copilarie care te face sa nu te mai saturi de energie sexuala?

Hei, cine sunt eu oricum? Am zis doar ca nu sunt un expert. Asa ca doar pun intrebari, deocamdata.

Simt acum nevoia sa ma intorc la „sambata seara”. Si la nevoia ta de a tacea. Nush cum se leaga asta de sex, si daca nu as fi sub influenta sexului, drogurilor si a lu’ massive attack, probabil ca as gasi o legatura, si as face o trecere intre cele doua subiecte. Dar ce rost are? Si-asa, cine o sa citeasca ce scriem, o sa ne zica doar ca suntem niste ipocriti. Deci ce rost are sa am grija de coerenta gandurilor mele? Intr-adevar, ce rost are sa am grija de alegerea cuvintelor, daca oricum 90% din comunicare e non-verbala? Asa ca doar zambesc, si sper ca zambetul meu va spune celor care se uita la mine ca sunt absolut impacat cu ideea ca nimeni nu ma intelege, ca nu toata lumea imi impartaseste pasiunea, ca poate o sa existe momente in care chiar nu o sa mai am cu cine sa imi impartasesc pasiunea, ca nu ma intereseaza daca nu imi suna telefonul sambata seara, ca nu imi pare rau ca nu „am futut tot ce am prins”, ca nu umbla tipele cu salteaua dupa mine, si ca nu am bmw...

Se pare ca nu doar n-am facut o legatura intre sex si sambata seara, dar nici macar nu am ajuns sa vorbesc despre sambata seara. De fapt, mai mult ma interesa dorinta ta de a tacea. Si pentru mine asta e legata de faptul ca sambata seara nu prea mai sunt chemat de nimeni nicaieri. Oare pt ca am fost intodeauna slobod la gura si am zis ce am crezut? Vreau sa emit o parere despre asta dar nu pot. Ma vad si eu deseori in fata unei astfel de alegeri. Imi suport prietenii, chiar daca ma enerveaza? Dar ma blochez de fiecare data cand incerc sa zic ceva despre asta. Adica sa filosofez. Cred ca mi-e frica... zoon politikon din mine nu ma lasa sa fac pasul catre izolarea sociala... si totusi nu inteleg de ce mi-e frica, pt ca pus in fata alegerii si a „prietenilor” deopotriva, nu ezit sa spun ce am in cap. Intrebarea pt mine cred ca e alta. Ii iert pt greselile fata de mine, si incerc in continuare sa ma simt bine cu ei, ignorand ce nu imi convine?

Stii ce? Fuck it!

Mai bine ascult rabbit in your headlights si visez la o tigara de foi... de cannabis...si la o discutie cu george... aaa... le complic. Si george e printre cei care dezamageste in continuu, chiar daca nu m-am mai vazut cu el de 5 ani...

Stii ce? Fuck it din nou!

Filosofii urbane, reincarcate II – Burakuku

2008-05-12T23:18:00.000+03:00

12 mai 2008

Am citit ce-ai scris tu si am incercat sa inteleg. Mai intai mi-ai dat impresia unei impacari, dupa care, mi-ai dat impresia unei revolte. Cand am crezut ca am inteles, am inceput sa scriu. Am crezut ca am scris bine, ca am inteles, dupa care mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu fi inteles nimic. Am sters. M-am gandit. Am recitit. Iarasi am crezut ca am inteles. Iarasi m-am apucat sa scriu si bineinteles, iar am sters. De ce? Am crezut ca n-am inteles. Dar intelesesem. Pentru a treia oara m-am apucat sa citesc. Era clar ca intelesesem. Iarasi am scris, dar iarasi am sters. Nu mi-a placut ce am scris de data asta. Poate ca-s prea pretentios, poate ca-s satul sa aberez, poate ca iarasi o sa sterg. Nu ca ar conta. Vezi… asta este de fapt ideea… nu cred ca mai conteaza. Si nu e vorba de lehamite la mine, asa am crezut initial, dupa care am realizat ca mie, de fapt, nu-mi mai este scarba de impocrizia din jurul meu (doar de cea din mine). Cum sa imi fie scarba? Toti oamenii pe care-i cunosc eu sunt ipocriti, vezi ca asta te include si pe tine (acuma rad). Dar nu glumesc. Toti oamenii pe care ii cunosc eu sunt ipocriti. Sincer zic asta! Iar eu sunt cel mai ipocrit! Fie si numai pentru faptul ca pe mine ma cunosc cel mai bine, pe cand pe altii, fara a-i cunoaste indeajuns, nu-i pot aprecia la maxima impocrizie.

Ne plangem incontinuu. Ba ca traim intr-o tara corupta (dar dam cu totii spaga), ba ca e poluare (dar cu totii contribuim sub o forma sau alta), ba ca nu stiu cine e de cacat (iar eu nu, pentru ca eu sunt perfect), ba ca… Par revoltat? Ei bine, nu-s. Chiar deloc. Si nu e vorba de faptul ca nu-mi mai pasa, sau ca m-as fi adaptat la mediu… nici macar nu stiu despre ce este vorba. De fapt, eu agnostic fiind, nici macar nu-mi permit sa-mi dau seama ca este intr-un fel sau in alt fel. Ipocriti suntem cu totii. Si ipocriti au fost si cei dinaintea noastra, iar copiii nostri vor fi si ei ipocriti. Si stii de ce? Pentru ca ipocrizia este o trasatura importanta a omului civilizat. Poate chiar o trasatura umana generala. Sau majora… nu stiu exact.

Hai sa luam ca exemplu un caine. Face o tampenie, mananca bataie si a doua zi te iubeste. Ba chiar te iubeste si cand il bati, daca-l bati. Sau cand il certi, asta depinzand de stapan. De ce? Pentru ca el stie ca-i caine, si stie ca daca face o tampenie, si-o ia pe coaja. Daca bati un om, o sa te urasca. De ce? Pentru ca e om, iar oamenii urasc. Pentru ca oamenii-s ipocriti.

Nu incerc sa argumentez nimic, nici sa enervez pe cineva. Incerc doar sa nu ma mint. Sau sa fiu sincer, chiar daca, datorita franchetii mele stupide (caci dupa unii franchetea e stupida prin natura ei), toti cunoscutii mei s-ar supara pe mine… dar stii ce-i amuzant? Sa zicem ca X se supara pe mine ca l-am facut ipocrit. Asta e amuzant. X nu se va supara pe mine ca am zis ca impocrizia este o trasatura sau o caracteristica umana. Nu. X se va supara pe mine ca am zis ca el, X, este ipocrit. Este amuzant… sau trist… Este cumva, oricum.

Si totusi, eu nu asta vroiam sa spun. Eu vroiam sa spun ca mie, de la o vreme imi vine sa tac. Nu mereu, dar des. Din ce in ce mai des, imi vine sa tac. Simt asa, o pofta ciudata de tacere. Si nu ca n-as avea multe de zis, dar am ajuns la aceeasi concluzie cu Caesar: “in general, oamenii cred cu usurinta ceea ce vor sa fie adevarat”. Pai si atunci, la ce bun cuvintele? Chiar asa, de ce scriu eu acum? Cum de ce? De ipocrit ce sunt! Sau poate ca tacerea mi-a facut pofta de scris… cine stie? Dar nici asta nu conteaza.

Hai sa spun ce am inteles eu din ce-ai scris tu. Eu am inteles ca esti revoltat de ipocrizie, rautate, egoism, desi initial mi-ai dat impresia unei impacari cu cele ce se petrec in jurul nostru. Sau si cu cele ce se petrec in noi insine. Mi-a placut si cand ai spus de egoism si rautate, dupa care ai facut referire la oglinda. Chiar mi-a placut mult! Mi-a placut si cand ai zis ca ti-ai dori ca ea sa te placa pentru penibilul din tine, iar atunci cand am citit asta, undeva, intr-un cotlon umbrit al capatanii mele goale, un pitic alcoolic s-a trezit din somn (sau din betie, depinde cum se culcase), si speriat de mesajul tau, a murit. A murit de nervi de fapt. Si de sperietura, dar mai ales de nervi. Dumnezeu sa-l ierte. Si pe pitic, si pe mine, mai ales pe cei ce cred ca exista Iad, pe cei pacatosi, pe cei care injura la volan, pe cei care consuma stupefiante, pe prostituate si pe soldati. De ce si pe soldati? Pentru ca soldatii omoara oameni. Si sa-i ierte si pe ipocriti. Asta daca El exista, caci eu, care-s agnostic, nu-mi permit sa afirm ca Dumnezeu exista. Si nici sa infirm asta. Eu nu-mi permit domne’… ce chestie… Si nu este aici vorba de scepticism, ci de agnosticism. Ca sa vezi!

As mai avea eu cate ceva de spus, doar ca mi-a venit iarasi pofta sa tac. Si in plus, mi-am adus aminte o zicala araba, care ar spune mai bine decat mine si in mai putin cuvinte, multe dintre cele pe care vroiam sa le zic.

Proverb arab: Exista pantru feluri de oameni: acei ce stiu si stiu ca stiu (acestia-s intelepti, asculta-i), acei ce stiu, dar nu stiu ca stiu (acestia-s adormiti, trezeste-i), acei ce nu stiu, si stiu ca nu stiu (acestia-s ignoranti, ajuta-i) si acei ce nu stiu, dar cred ca stiu (acestia-s prostii, fereste-te de ei).

Noapte buna! Sau cum vrea fiecare.

P.S. Nu sunt din prima categorie, dar sigur nici din ultima (doar rar).

Filosofii urbane, reincarcate

2008-05-11T12:34:00.001+03:00

Intr-o lume in care coca-cola si fotbalistii ii unesc pe italieni si germani, intr-o lume in care zeul ban ne pune sa facem lucruri ciudate, si unde copacii sunt mai inteligenti decat noi, si d-aia ne enervam si ii taiem pe toti, eu incerc sa … nu ma adaptez. E interesanta puterea omului de a se adapta la mediul inconjurator. Aproape ca nu ma mai ingrijoreaza lipsa ozonului sau… a aerului. Daca eu m-am obisnuit cu meschinariile din jur, si ba mai mult, am si inceput sa ma folosesc de ele, in propriul meu folos, de ce nu ne-am obisnui si cu cea mai acida si devastatoare poluare?

Noroc cu ada milea. Ca mai respir si eu... „aer curat”... bine, recunosc ca intr-o duminica frumoasa ca asta in care stau si ma bronzez pe terasa poate ar trebui sa nu ma gandesc la nimic si sa imi incarc bateriile pentru saptamana ce vine. Saptamana in care sa ma gandesc cum sa ma ... adaptez mai bine la mediul inconjurator, sa vad cum o sa fiu cel mai adaptat dintre adaptati...

Cred ca intrebarea care se pune – in capul meu, bineinteles – este „a te adapta, sau a te revolta?” „to adapt (unii ziceau live) or to revolt (tot aia ziceau not to live)? That is the question”

Stiu! Acum imi dau seama de ce imi place absurdistanu’ lu ada milea. E o chestie frumoasa pentru care nu trebuie sa faci nimic. Este acolo, one button touch away. Nu tre sa faci nimic pentru ea. Ea si-a scris versurile deja, a inregistrat instrumentele, si totul e perfect. Nu trebuie sa muncesti o luna pana la salariu ca sa poti sa-ti infrumusetezi locuinta, sau sa iti iei un sejur la 5 stele. Nu trebuie sa „apesi butoanele” oamenilor sa iti zambeasca. Cred ca asta imi doresc. Ca oameni sa imi zambeasca fara sa le apas butoanele. Nu vreau sa muncesc o viata pentru vacanta de pe lumea-ailalta. Cine a zis ca bucuriile nemuncite nu sunt asa valoroase, fie se insela, fie era patron de sclavi. Si spunea asta sclavilor.

Nu am castigat niciodata la loto, dar cred ca e fain feelingu’. Ce daca nu am muncit pentru bucuriile mele? Daca am invatat ca sa iau nota mare, si am luat nota mare, nu am de ce sa ma bucur asa tare. Care e marea mea bucurie? Ca legea cauza-efect functioneaza? Nicigand! Bucuria vine cand legea probabilitatile sunt rasturnate de ... stiu eu? Spune-i divinitate, spune-i noroc chior, spune-i cum vrei. Dar eu unul am obosit sa imi iau destinul in propriile maini. Nu mai are niciun fun tactica asta. Filosofia asta de viata e depasita. Cred ca ce vreau sa spun este ca nu vreau ca tipa sa ma placa doar pentru ca m-am imbracat frumos, si m-am parfumat scump. Vreau sa ma placa si in cel mai jenant moment al meu. Nu stiu de ce, dar vreau.

Si vreau sa nu mai vad rautate si egoism. Dar nu pot. Pentru ca fie ca ma uit in jur, fie ca ma uit in oglinda, le vad. Poate mai multa rautate in jur, dar... ei sunt mai multi. Dar asta imi pare deja alta poveste.

Entry number 30 - Tibi

2008-02-28T13:58:00.000+02:00

XXX

Am ajuns si la ultimul capitol… sau articol… sau ce-o fi. La ultima parte, adica XXX. Nu, nu pentru adulti, ci 30.
In mod ciudat nu simt nevoia sa spun ceva anume. Ar trebui? Ar fi necesara o concluzie, un final maret, o explicatie? De cand n-am mai scris, de cand n-am mai fost “pe felie”… nici nu mai stiu despre ce e vorba. Parca vorbeam despre fericire, sau despre oameni si la un moment m-am trezit discutand cu cineva, nu stiu cine, despre politica, actiune, trai in minciuna…
Ma simt de ca si cum mi-ar fi furat cineva covorul de sub picioare si trezindu-ma dupa izbitura de parchet, incercand sa-l localizez pe faptas, observ cu mirare ca nu e nimeni in camera. Nimeni in afara de mine… Aici se naste intrebarea: cum am reusit eu, care nu sunt nici gimnast, nici fachir, nici contorsionist, sa-mi smulg singur covorul de sub picioare? Dar unele intrebari nu au raspuns, iar altele pur si simplu nu necesita un raspuns. Ele sunt de sine statatoare, unii le numesc retorice, iar scopul lor este de a fi adresate, nu si raspunse.

Paranteza

Fiind realmente sincer cand destainuiam ca nu stiu ce-ar trebui sa spun aici, m-am trezit iarasi – asa cum fac eu de multe ori, fara sa dorm in prealabil – privind la calendarul de pe perete. O imagine cu un yacht… la prora o fata frumoasa, la pupa, o alta fata frumoasa (pentru necunoscatorii profunzi – in fata si in spatele barcii). Langa fata din pupa, adica din spate, parea asezat un fel de… nu stiu cum sa-i zic. Ba stiu: un paianjen de plus, sau ceva asemanator.
Ma uit eu, ma gandesc… “ce au avut astia-n cap cand si-au pozat barca pentru calendar? N-au vazut ca si-au uitat papusa? Bine, poate n-au vazut… dar vedeau in poza. Doar nu-s orbi.”
Ma gandesc eu, ma mai uit odata… nu era nicio papusa, era un paianjen veritabil, dar la mine pe calendar, nu in barca. Probabil incerca sa afle in ce data suntem. Asa ca l-am luat si l-am poftit afara sa vada si el ca a venit primavara. Mi s-a parut ca mi-a spus ceva cand m-am apropiat de fereastra sa-i fac vant… dar probabil ca doar mi s-a parut…

Continuare

Nu exista (din partea mea) nicio concluzie a acestei discutii. De ce? Pentru ca in ultima vreme, prin metode proprii si oarecum indedite, dar pe care nu le voi dezvalui aici pentru ca nu vreau, am ajuns eu insumi la propriile-mi concluzii despre viata, moarte, oameni si fericire, dar si despre nefericire, mister, extraterestrii, gazele si multe altele. Si despre paianjeni… lor le place primavara, ca si mie de altfel.
Dar la ce concluzie am ajuns? La una foarte simpla. Uneori, concluziile-s de prisos. Iar eu nu-s om de stiinta sa le trag cum ma bate capul. Ba mai mult, exista pe lume unele lucruri ale caror explicatii, nici cei mai intelepti si inteligenti dintre noi nu le cunosc. Iar eu nu-s nici una, nici cealalta. Si nici om de stiinta… parca am mai spus asta…
Asadar, cu puterea cu care am fost autoinvestit in momentul in care mi-am facut cont pe http://www.blogger.com/, declar acest blog (vai ce nu-mi place cum suna cuvantul asta) inchis. Sau terminat. Sau… epuizat… sau… The End!

“Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.”

Entry number 29 - Victor

2008-02-21T10:00:00.002+02:00

Campania Razvan din Cluj

Apropos de facut lucruri pentru o lume mai buna. In fiecare dimineata reusesc sa ma trezesc din cateva motive… nu toate se cumuleaza, dar se pare ca in fiecare dimineata se gaseste macar unul.

trebuie sa merg la munca.
am dormit destul
mi-e foame
ma uit pe geam, si soarele imi descopera un brasov minunat.

Aici apare insa o problema. De fiecare data cand ma uit la minunatul Brasov, imi dau seama ca e din ce in ce mai poluat. Si imi dau seama ca oricat de ecologist sunt, imi place sa apas pedala pana la fund la turbodiesel-ul meu... aici apar oameni ca Razvan, si companii ca Petrom. Razvan si Petrom seamana mult aici. Fii atent. Razvan mi-ar spune neaparat ca ar trebui sa merg pe jos. Probabil mi-ar spune asta din autobuz, masina, troleibuz, (apropos, troleibuzul nu e mult mai grozav decat autobuzul... in Romania mai mult de jumate din energia electrica e obtinuta arzand carbuni – am vazut asta pe facturile de curent) in timp ce probabil se gandeste cum sa ajunga... nush unde, dar undeva unde sigur se polueaza aerul, apa sau alte chestii din-astea care deocamdata sunt gratis... ma rog, aproape gratis. Petrom m-ar pune sa imi imaginez ce as putea face fara petrol. Si sa povestesc timp de 1 minut ce as face in atare conditii.

As trage apa dupa asemenea sfaturi, dar mi-e ca de fiecare data cand trag apa, poluez reteaua de apa a lumii...

Acuma, de „orientare politic-activista” filosof fiind, imi pun o intrebare. Un super om de stiinta (de preferat in domeniul energiei „curate”) are un viper. Motor de 8 litri. Consum pe care de rusine nu-l scrie nimeni in anuntul de vanzare a masinii. Masina e model mai vechi, si presupunem de dragul ipotezei ca papa benzina cu plumb... „premium”... Poluarea facuta de tipul asta in timp ce merge de acasa catre laboratorul sau de cercetare, e buna sau rea? Hai sa ne gandim. Daca ar merge cu autobuzu, ar polua mai putin, dar ar pierde din timpul dedicat cercetarii... ei bine, intelege toata lumea ce vreau sa spun...

Ok, daca de Razvan m-am luat un pic mai sus – fie vorba intre noi, nu il stiu pe Razvan destul ca sa ma pot lua de el klumea... pescuiesc doar –, acuma vine randu lu Petrom. Petrom, dispunand de resursele financiare infinite, ar putea lejer sa caute solutii alternative „curate” pentru nevoia omenirii de energie. In schimb, se dau bani multi la campanii televizate/radiodifuzate... „din grija pentru viitor”... De ce? Simplu. Pentru ca Gigi Petrom nu are nimic de castigat daca in loc de petrol, lumea va folosi apa (vezi motoare cu hidrogen...) apa are toata lumea... dar in Romania, petrol are doar Petrom.

Ce legatura au toate astea cu fericirea noastra? Pai, initial ma gandeam sa fac o paralela intre campania Petrom si campania noastra pentru fericire... dar s-a bagat Razvan. si m-am aruncat la un consortiu de paralele.

Ok, incerc sa revin la fericire. Si ma gandesc ca noi am zis ca ne incheiem aici campania teoretica, si incerc sa o inchei. Dar nu cred ca sunt pregatit. Nu am teoretizat destul, orice ar spune practicienii plini de ura. Nu am batut apa in piua destul de mult ca sa putem avea o „strategie” care sa aiba o farama de sansa.

Insa, ca orice roman care nu mai are ce sa spuna, uite concluziile demersului nostru, vazute de mine (le astept si pe ale tale), in forma unor „three easy steps to happiness”

mergi pe jos, insa ai grija spre ce te indrepti
nu lasa becul aprins, decat in mintea ta
nu trage apa prea des, decat daca miroase a prostie!
nu calca pe iarba, nu taia copacii, decat daca iti stau in drumul spre fericire
nu-ti schimba masina prea des. Multumeste-te cu faptul ca idealul despre fericire ti se schimba anual...
recicleaza! Nu doar materiale reciclabile, ci si ideile altora. Nu se stie cand faci din gunoi ceva folosibil.
si cel mai important, (asta merge si pentru ecologisti, si pentru tristi) dupa ce ai meditat, nu uita sa pui in aplicare rezolutiile...

Entry number 28 - Victor

2008-02-14T16:06:00.001+02:00

Nush daca putem fi fericiti intr-o astfel de lume, insa in mod cert ne simtim un pic mai bine daca dam vina pe ce e in jurul nostru pt lipsa fericirii… nu zic ca nu e vina lor… pe mine ma mai intereseaza cum se raporteaza lumea religioasa fata de toate astea. Astea fiind nedreptatile, marlaniile si gretoseniile din stanga si dreapta, de sus si de jos… adica, cum poti sa mai crezi intr-un dumnezeu bun ?... nu iti vine sa faci greva impotriva lui ? sa ii ceri demisia pentru incompetenta ? „nu mai spun nicio rugaciune pana nu se schimba ceva acolo sus!!!”... eu ma gandeam la un exercitiu pe care l-am putea face. Sa ne gandim cum ar arata o lume ideala. Si spun asta cu toata responsabilitatea. Adica stiind care au mai fost urmarile gandurilor de genul asta...

Stau si ascult melodia de la tine... „mad world” a lu Gary Jules... as vrea sa plang si nu pot... nu! Stai asa! Ne intoarcem la momentul de dimineata. Este momentul in care, singur in casa, imi dau seama ca nu pot sa fiu pe deplin multumit. Dar nici pe deplin nemultumit. Momentul in care din nou imi dau seama ca nu pot sa ating faimosul „rock bottom”... nu! Tre sa ne intoarcem si mai departe.

Vreau sa spun ca iubesc VH1... ma rog, nici chiar ca il iubesc, dar e printre singurele posturi teve la care te mai poti uita fara sa vomiti. De exemplu, ieri era Garbage cu „only happy when it rains”... cred ca asta ma descrie pe mine, de multe ori. Si pe oameni in general. Dar pe mine acum in mod cert. Probabil ca ancuta m-a facut sa-mi dau seama de asta, cand, imediat ce a inceput melodia, s-a uitat la mine si mi-a zis „you garbage, you!”

Mai in gluma, mai in serios, stiam amandoi ca are dreptate.

„why I feel so good to feel so sad... poor your misery down on me”

Si mai mult in serios, stiu cat de mult l-am urat pe taica-miu pentru ca nu era niciodata multumit. Bine, poate la el e mai simplu. El intotdeauna vedea varful de deasupra celui pe care se afla el... la mine insa e o ceata totala, si nici nu stiu daca vreau sa ma duc in jos sau in sus. Si chiar daca as vrea una dintre astea, nu as sti pe unde sa o iau.

Alte dati, in situatii din-astea, as fi reusit sa ating fundu’ borcanului... rock bottom – vezi fight club. As fi reusit sa ma descarc, si as fi fost fericit. Dar nu merge acum. pur si simplu m-am inconjurat cu prea multe „droguri” marunte. Sau am fost inconjurat de „droguri” marunte... fie ca e un telefon de la un client, fie ma uit fascinat la plita electrica, sau la frumosul Brasov de pe geam, tot nu pot sa imi dau drumul... nici Godsmack cu vodoo nu mai imi gaseste click-ul... nu-s toate decat niste droguri folosite.. nu ating nicicum nirvana, tragand in piept marijuana. Pazeste-te, am dat drumu la modul „citate”... si uite d-asta stau aici, ma uit la ecranul asta, si oricat de pozitiv ar fi albastrul asta, tot nu sunt nici optimist, si nici nu plang. „Shit, these don’t get me high no more, I should get up and find some more...” asta-i eminem, pentru necunoscatori. Necunoscatori de eminem vreau sa zic.

Imi cer scuze pentru pasajul de mai sus. Imi dau seama ca am deviat tare de la conceptul de filosofii urbane pe care l-am gandit la inceput. Stiu si de ce. De fapt, cand m-am gandit la filosofii urbane, ma gandeam la intrebari de genul – azi merg la Mc, sau la KFC? Imi plac alunele la punga, sau la cutie? Cine e mai tare- Nicoleta Luciu sau Mama Natura?... si, apropos de natura, imi plac pasarelele sau pasaricile?... si ma gandeam ca doar astfel de intrebari ne mai revin noua, modernilor/urbanilor/barbarilor civilizati... dupa ce Nietzsche a proclamat moartea lui dumnezeu, dupa ce arta a ajuns tzatze si buci pe televizor, dupa ce salvarea sufletului e pe locul 2 in orice competitie de 2 candidati, dupa ce americanii au proclamat ca doar locul 1 conteaza... ei bine, dupa toate astea, ce dracu mai ramane sa ne intrebam? Stiu! oare daca dau statul-providenta in judecata ca nu pot fi fericit, ca cenzureaza parazitii dar o lasa pe andreea balan sa cante, ca te amendeaza daca mergi prea repede, castig? Si daca castig, oare cat imi da pe fericirea pierduta?...

Si ma intorc la lucruri serioase. Luate mai usor asa... cum face Jem in „just a ride”... si zice ca viata este doar o „tura”... cu masina, cu trenu groazei, cu rollercoaster.... depinde cati bani ai si cat curaj, as adauga eu... si incet incet, accepta ca nu poti scapa din „tura”... mergi doar pe sinele deja montate, asa ca nu te speria, si bucura-te...

De multe ori imi imaginez cum lumea mi-ar spune ca ce prost sunt... ca nu stiu ce vreau, si asta ar fi problema mea... tare as vrea sa stiu cat de prost tre sa fii sa stii ce vrei, si gata! Atat. De la 18 ani, cand esti major, zici gata! Asta vreau. De atunci, nu mai ai nelamuriri, nu mai ai indoieli, esti un om hotarat... nu un ratat care nici macar nu stie ce vrea...

Oamenii cand nu prea mai au ce sa zica, trag concluzii. Asa ca si eu formulez concluzia zilei – concluziile sunt de cacat. Pentru mine cel putin. Cum pot sa trag o concluzie cand nu am nimic sfant, niciun reper, nu ma incred in nicio judecata de valoare?... cum pot sa trag concluzii cand nu cred nimic?... asa ca in loc de concluzii, imi pun niste whiskey in the jar, si ma bucur de sunete macar...

Entry number 27 - Tibi

2008-02-11T13:59:00.001+02:00

Droguri, fericire… oameni… Inainte sa spun ca m-am bucurat putin ca ai scris asa repede… ah, prea tarziu! Dupa ce am spus ca m-am bucurat ca ai scris la asa scurt timp, o sa spun… acum am uitat ce vroiam sa spun. Ma gandesc la prea multe de-odata. Ascult si muzica, vreau sa si scriu, sa si fumez, sa beau si suc si ma gandesc si la o fata, la alta fata, la inca o fata… ma gandesc la oameni si cat de indiferenti sunt… Ma gandesc la mine, la tine, la saturatia asta la care am ajuns cu totii… Si ce fac eu, fire logica, atunci cand nu pot sa cuprind pe de-a-ntregul o problema? Atunci cand nu vad tot in ansamblu? Cand ma gandesc la prea multe? Incep sa-mi pun intrebari… Intrebatorul Burakuku…

Despre oamenii de pe strada si din masini

Am observat, in ultima vreme, ceva destul de interesant la mine. Lumea, cu 2-3 exeptii, incepe sa nu mai vorbeasca cu mine – credeam eu. De fapt, fenomenul este exact invers. Eu nu mai vorbesc eu ei. Ceva ma impinge sa explic, cum si de ce, in ce circumstante, cand s-a nascut chestia asta. Psivitatea asta exagerata a mea… Dar deocamdata nu-mi dau seama. Pur si simplu, nu prea mai am nimic de spus. Prefer sa ascult, dar ma plictisesc prea repede. Sincer sa fiu, am ajuns la concluzia ca lumea din jurul meu vorbeste numai cacaturi. Nu stiu ce janta, aia… de la OTV cum o cheama… cu “E” (tipa aia omorata dar vie)… asa, nu stiu ce film de rahat, nu stiu ce alta porcarie. Oricare-ar fi subiectul, e vorba de porcarii care nu fac altceva decat sa-ti incarce memoria. Nu ca as fi eu vreun geniu neinteles, sau vre-un pui de academician, dar acum serios… Chiar am ajuns vai de noi?
Nu inteleg cum de spun astia ca lumea incepe sa citeasca iarasi, ca vanzarile cresc la carti. O fi vreo conspiratie de genu’… “stati linistiti. Carti se vand, voi cititi. Ce? Nu cunosti pe nimeni care sa citeasca zilnic? Da… in afara de Pagini Aurii! Da! Carti! Romane! NU! Nu Pro TV Magazin! Carti ma, carti! Nu stii? E… Lasa… stai linistit. Carti se vand, voi cititi! Cum cine? Voi, oamenii. Chiar daca nu stiti. Da ma, da. Cititi ma! Pe bune!”
Cum spuneam, nu am pretentii decat din cateva pucte de vedere in ceea ce ma priveste si nicicunul dintre punctele respective, suspendate in spatiul narcisismului integru tipic burakukucist (sau burakucian – nu stiu cum sa-i zic), nu are treaba cu propasirea culturala, cu “vastele” mele lecturi sau cu cine stie ce alte preocupari intelectual-culturale. Am ajuns sa-mi dau seama, ca de la un punct - cum spunea un prieten - ajungi sa inveti degeaba. Cunoasterea ajunge sa se epuizeze pe sine, ca sa spun asa si uite c-am spus. Vai ce ma mai pierd in detalii…
Incercam sa spun ca nu-mi mai place lumea in care traiesc. Sincer sa fiu, cand ne-am apucat noi sa scriem eu ma cam izolasem de vechiul cerc de prieteni. Nu ca ma izolasem… dar… nu stiu. Da, ma izolasem. Si culmea, ca eram chiar fericit. Imi organizasem lucrurile de asa maniera incat sa pot face cate putin din fiecare… detalii, iarsai detalii. Ziceam nu asta, altce..va… da!

Oameni si iar oameni. Si degeaba

Nu ma mai satisfac oamenii. N-o spun nici cu rautate, nici infatuat, nici… nu ma simt deloc egoist sau nesimtit cand o spun, ca doar e vorba si de prietenii mei aici. Pur si simplu nu mai am nimic de comunicat multora dintre cei din jurul meu. Ajunge lumea sa ma intrebe… “Ce ai ma? De ce esti asa tacut? Esti nebun? La ce te uiti pe geam? Ce faci ma? De ce nu zici nimic? Meditezi?”
Da, meditez, si? Uite ca mai e un tampit pe lume, care in loc sa vorbeasca la o bere sau un suc despre carburatoare, jocuri pe PC (cateodata vb si despre jocuri dar doar despre doua sau trei), despre munca (de ca si cum n-ar fi de ajuns ca muncesti, trebuie sa si vorbesti despre asta) – prefera sa se uite pe geam si sa se intrebe cum ar fi aratat centrul Constantei fara 50 de ani de comunism. Oare ar fi fost blocurile la fel de inalte? Poate mai inalte? Cum ar fi aratat arhitectura? Politicienii ar fi fost tot asa, sau un pic mai… mai… nu, ar fi fost tot asa. Ca doar sunt politicieni… Da’ transcendenta exista?
Si asa am ajuns sa nu mai vorbesc aproape deloc. Doar tac. In speranta ca n-o sa spun vreo tampenie. Poate asa raman filosof. Taoist, dar filosof…

Droguri…

Ziceai de saturare… de saturatie… cred ca sunt ambele variate acceptate, dar as putea sa ma insel. Desi nu cred ca ma insel. De obicei cand ma insel, stiu dinainte. Uite cum ma pierd in cuvinte si taste si… mama ma-sii!
“Cum am ajuns asa?” – nu te-ai intrebat asta? De fapt, eu m-am regasit in ce ai spus tu, dar la mine se leaga de cei din jur. Adica nu ma mai incalzesc oamenii: “cand ies la un suc mai vorbesc si ceva serios. Dar dupa, in drum spre casa, ma gandesc sa sun alti prieteni si sa beau inca ceva” (sper ca te-am citat… acceptabil, din memorie). Cu doua-trei exceptii, eu ma plictisesc dinainte sa ajung in local... O sa fie aceleasi discutii naive… Daca ar fi sa ma gandesc mai bine, poate doar doua exceptii. Daca ar si sa fiu si sincer si sa spun ca una dintre cele doua, e Lady, cateaua mea (de care nu ma satur si cu care pot sa vorbesc aproape orice)… Atunci unii ar zice ca e trist, nu? Dar mie-mi vine sa rad… serios…
Suntem goi, pe bune. Toti. Nu-mi place sa ma exculd cum fac unii care se cred pesemne prea buni pentru Universul asta, la fel cum nici scuzele nu mi-au placut niciodata. Am ajuns cumva… cum ziceam mai demult eu, niste robotei intr-un sistem capitalisto-sclavagist. Traim intr-o perpetua goana dupa… nu stim dupa ce alegam exact. Si nu cam am fi cu totii altleti… Toate sau multe dintre ecuatiile sociale ajung sa se rezume la o singura concluzie – inertie: pentru ca trebuie, pentru ca asa este, pentru ca… Asta-i o treaba foarte trista, pentru ca observ ca ajungem sa ne gasim si scuze pentru propriul esec spiritual ca rasa.
Uite de exemplu cum m-am enervat eu si iar am dat cu pumnu-n perete – numai ca de data asta am dat mai bine decat atunci cand mi-am rupt mana – pentru ca am luat 6 la un examen la care credeam c-o sa iau 10. Asta pentru ca mi-a lipsit un curs. Si nu m-as fi enervat daca n-as fi stiut ca daca as fi fost ascultat de prof’ din toata materia in afara de subiectul ala, as fi luat cel putin 9. Dar m-am enervat ca s-a enervat el ca de ce n-am avut cursul. Probabil vroia sa-l mine si sa-i spun ca nu-mi aduc aminte. Asa mi-am adus aminte de un tip care a facut greva foamei la noi la istorie la secretariat si toti radeam de el ca-i nebun. Nu-i pusesera la dispozitie cursuri si cica scrie nu stiu unde ca la facultate sunt obligati sa-ti dea cursurile. Acum sincer, mi-e un pic rusine, si iarasi sincer, il apreciez pe tip pentru ca pe bune ca astia trebuie sa-ti puna cursuri la dispozitie… dar asta e alta mancare de peste (plachie sau saramura). Ideea e ca radeam de el ca neghiobii, ca asa-i romanu’ asta prost. Cand il vede pe unu’ care face ceva sa-si aspere un drept – chiar daca forma e poate exagerata – rade de el. Il ia la misto. Da’ cand avea microfoane-n cur de la securitate, le duceam doru’ astora de lupta pentru o idee… Poate exagerez eu putin cu limbajul, dar am ceva draci. Oare de ce am draci? Eu stiu ca lucrurile sunt intr-o continua schimbare si sunt dincolo de puterea noastra de intelegere. Poate ca totul se intampla cu un motiv sau poate nu. Poate ca toate lucrurile de sub Soare-s legate intre ele si suntem noi orbi si nu vedem…
Stiu si ca suntem niste fiinte primitive cu pretentii de evolutie, stiu ca societatea noastra e atat de veche… cam cat doi copaci mai logevivi, ale caror existente puse cam la cap, poate o intrec in batranete. Pai bine, de ce m-am enervat? Nu m-am enervat, da’ cred ca mi-e putin frica… de oameni. De indiferenta umana.
Poate n-are nicio legatura cu fericirea toata treaba asta si nici n-o sa ma chinui s-o leg in vreun fel, dar nu-mi vine sa cred ca uneori suntem atat de indiferenti. Si indiferenta asta, pana la un punct… imi este realmente… indiferenta. Nici asa nu e bine… Dar ma opresc aici, ca iar voi fi nevoit sa sfidez… ma opresc si gata.

Fericire

Cred ca este necesara o intrebare in urma a tot ceea ce-am debitat? Poti sa fii fericit intr-o lume ca a noastra? Intr-o lume cu criminali de razboi care stau bine-merci si-si vad de treburile lor, ba unii mai scriu si carti… dar fortele democratice sunt in cautrea lor si nu se vor lasa pana ce nu… nu se vor lasa. Intr-o lume in care milioane de copii ajung pe strazi si in orfelinate sau case de corectie unde-s batuti si violati, pentru ca verzelor care i-au conceput nu le-a pasat prea tare, intr-o lume in care astazi sunt 20 de grade si a doua zi ninge, dar chestia asta cu clima e o exagerare promovata de un tip invidios ca n-a ajuns presedinte S.U.A, iar savantii aia care-i sustin stiintific ideile-s nebuni. Intr-o lume in care de la Sumer incoace exista si vor exista razboaie in care vor murii prosti, pur si simplu pentru ca aduc bani unor oameni destul de influenti sa le poeneasca. Intr-o lume in care a existat Inchizitie, Cruciade iar unu’ ca Giordano Bruno a fost ars pe rug pentru c-a zis ca Soarele e centrul Universului si nu Pamantul si ca nu s-a cait – probabil i-a placut mai mult de Platon, in timp ce lu’ Papa ii placea de Aristotel si a zis sa-l arda pe rug… intr-o lume. Poti sa fii fericit intr-o asa lume? Poti! Daca vrei, poti! Adidas Torsion.
Noapte buna. Atat. Doar noapte buna. Pentru ca desi e inca lumina afara, eu zic ca-i tot noapte. Noapte a fost mereu, nu doar in Evul Mediu. Asa ca… noapte buna.

Entry number 26 - Victor

2008-02-09T11:18:00.000+02:00

Droguri? Nu...

Trag o linie si imi dau seama ca nu am nimic de adunat, doar de scazut. Asta folosind limbajul conventional omenesc, unde daca aduni e bine, si daca scazi e nasol.

Rulez o foaie, si constientizez ca e goala, ca n-am scris nimic pe ea. Nici eu, nici altcineva in locul meu. De altfel, nici nu stiu de datoria „cui” ar fi sa scrie ce trebuie scris... (aici nu pot sa nu observ versurile lui rocca de la firma... „ce ar mai fi de spus, ce-ar mai fi de facut?ce-ar trebui sa-ti cant, ca sa intelegi... sunt cat se poate de gol...”)

Iau o pastila – sau poate un pumn de pastile – si imi dau seama ca tot racit sufleteste sunt. Dar ca daca beau 300 de votca am sanse sa ajung la spital. Poate socializez cu cineva p-acolo...

Beau 300 de votca, si euforia nu vine singura. Nu vine nici insotita. Nu vine de loc. Si eu tot un gand singuratic ma simt. Dar stiu ca daca iau un pumn de pastile, poate se intampla ceva... nu stiu ce, dar tre sa fie mai interesant decat ce NU se intampla acum.

Imi bat o bila, si acum, pe langa suflet – acest concept creat din neantul neintelesului omenesc – ma doare si intreg corpul. Corpul, aceasta oglinda a sufletului. Deci tot ceva neinteresant.

Sa trecem la droguri mai putin „conventionale”.

Ma uit pe realitatea, si tot nu ma simt informat. Poate pentru ca sunt satul de mijloace de DEZinformare in masa? Oare de ce ma intereseaza pe mine cati oameni au semnat petitia anti taxa auto?

Ma uit la „V for Vendeta”, si tot nu ma simt razbunat. Oare dictatura poporului e mai buna decat dictatura elitelor?... si, indiferent de raspuns, care va fi frica secolului 21? Frica de a iesi din casa? Frica de a gandi?

Ma fut. Fac dragoste. Sex. Iubesc. Si sus si jos. Cand se termina, nu ma simt mai complet.

Sun prieteni sa iesim. Multi prieteni. Iesim. Bem. Povestim, radem, facem misto. Vorbim si chestii serioase cateodata. In drum spre casa, nu mai imi vine sa rad. Nici sa vorbesc serios. Imi vine doar sa mai sun alti prieteni si sa mai bem.

Scriu. Filosofez, si imbrac filosofie intr-un limbaj urban. Si ma simt bine. Acum. dar peste juma’ de ora?...

Oricat de rele ar parea drogurile din descrierea mea de mai sus, eu nu vad sa existe si altceva in viata asta. Orice facem care ne face sa ne simtim bine, e un simplu drog al fericirii. Niciunul nu e peren. It's never enough... Goana dupa fericire este o goana dupa droguri. Oare cand o sa ne dam seama de asta?... si dupa ce ne dam seama, cat o sa ne ia sa acceptam lucrul asta?

Nu pot decat sa va urez la toti „happy hunting!”. Cat despre mine, „Hey tambourine man, sing me a song...” (Bob Dylan, Tambourine man)

Entry number 25 - Tibi

2008-02-09T10:39:00.000+02:00

Incerc sa scriu si tot sterg paragrafele. Mi-am pierdut indemanarea se pare. Am cam ruginit fara exercitiu. De fapt asa ma si simt, un fel de mosulet bolnav si trist. Singur, intr-un beci al intunecimii spirituale. Beciul asta este un fel de cusca a sufletului, care se micsoreaza minut cu minut. Ma impinge pe mine spre propriul interior. E un pic mai ciudat de redat in cuvinte... Oricum nu e foarte relevant. Vroiam doar sa zic ca nu mai sunt fericit de ceva vreme. De ce ?

Zboara, zboara… fericirea. Fal, fal

Nu am respectat regulile.

Stii ca vorbeam noi, bineinteles ca stii, despre lucrurile care iti pot aduce fericirea si cele care ti-o alunga. Teoria s-a dovedit a fi buna in cazul meu, tocmai pentru ca m-a omorat practica. Cum adica? Pai, nu am respectat regulile despre care vorbeam. Nu am mai cautat farame de bucurii ca sa intregesc puzzle-ul fericirii, nu am mai meditat, nu am mai citit decat “ce trebuia” sa citesc, n-am mai visat. In plus, crezandu-ma mai bun decat sunt de fapt, am crezut ca eu pot sa revin la negativ si sa-l transform in ceva pozitiv. Adica am revenit la persoane de care ma leaga amintiri triste (poate mai mult decat triste – persoanele-s ok, amintirile-s nasoale) si am ajuns… in beci. In plus, s-a mai stins si lumina. Si e si frig in beci. Motiv din care ma grabesc sa ies cat mai repede la lumina.
Tot raul spre bine, caci pana la urma, ce nu te omoara, te face mai puternic. Si cum un tip intelept zicea… nu-i mai stiu numele… “mie-mi pare bine cans sunt ranit. Durerea ma face sa ma intreb, iar intrebandu-ma ajung sa gadesc. Cu cat te intrebi mai mult si cu cat gandesti mai mult, cu atat mai aproape de intelepciune te situezi”. Citatu’ nu-i chiar exact, dar ideea am surprins-o destul de bine, zic eu.

Da… “cei saraci cu duhul”… Poate ca nu-i musai necesar sa fii fericit daca ai un pic de materie cenusie, ca doar sunt si oameni foarte inteligenti si mai mult tristi decat inteligenti. Dar poate ca daca stii cum sa-ti aranjezi gandurile… nu? Ca daca-ti folosesti materia cenusie in cautarea timpului pierdut… cum timpul nu exista… Na, ca am facut o gluma (adica o irosesti)!

Si cum incercam eu sa spun ceva, tot asa ma si pierdeam in detalii. Ziceam ca de fapt eu am alungat fericirea. De ce? De prea multa fericire! Intr-un fel e cam ceea ce incercai tu sa exprimi: cand esti fericit nu-ti mai pasa. Nici de munca, nici de aia, nici de cealalta. Si nici mie nu mi-a mai pasat de fericirea mea. Asa ca ea, fal, fal, a fugit undeva, iar eu m-am trezit in beci cu lumina stinsa. Ce caut eu in beci, nu stiu. Sincer. Nici macar nu am beci, stau la etajul 7 si am o amarata de boxa in subsol, in care n-am fost o data. Oricum, presupun ca si acolo e frig si becu-i ars. Iar ma pierd in nenorocitele astea de detalii. Beciu’ ma-sii de viata! Pardon…

Trist de fericit

Asta incercam sa spun. Ca de prea multa fericire, bucurie, pace si implinire - caci ma simteam excelent - a ajuns sa nu-mi mai pese. Am ajuns sa nu mai caut, sa nu mai rationez cum o faceam. Fara sa-mi dau seama… da… in beci. Cred ca am spus “beci” de zece ori.
E ca si cum ai merge un an la sala si cand in sfarsit incepi sa te simti bine fizic, incepe sa se vada ceva masa musculara, te iei cu altele si uiti sa mai mergi la antrenament. Si tot asa, trece o saptamana, dupa care o luna, doua luni si-ti dai seama ca te apuca iarasi lenea, ca incepe “sa-ti creasca burta”, ca ti se atrofiaza muschii… sincer sa fiu, asta este inca un motiv de tristete. “Mens sana, in corpore sano” – nu pot sa fiu bucuros cand vad ca fizic nu ma mai simt bine. Dar asta-i alt capitol din povestea fericirii mele si detaliile nu-si au rostul. Sper ca n-am batut foarte tare campii, sau chiar daca am facut-o, macar sper ca cineva a inteles o farama.

Traieste-ti fericirea

Cam asta ar fi concluzia la care am ajuns. Cautand fericirea (in cazul in care stii ce inseamna ea pentru tine), poate o gasesti. Atunci cand ai gasit-o (aici vine partea complicata), fa cumva sa te agati de ea. Poate nu e bine spus “agata-te”… Mai degraba as spune: traieste in fericire, sau traieste-ti fericirea. Nu te culca pe o ureche. Fa in continuare lucrurile care-ti aduc bucurii, vezi oamenii care te binedispun si evita-i pe cei care dimpotriva, te indispun. Nu stiu… incepe sa sune aiurea. Parca as da sfaturi si nu-mi place. Hai sa ma opresc aici cu concluziile in stil american. Fiecare are fericirea lui, sper ca macar asa un pic m-am facut inteles. Acuma… ce sa mai spun eu… sa vedem…

El: Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa-ti cheltui viata.
Ea: Tu esti dus cu pluta mai baiatule!
El: Eu stiu ca sunt, dar tu de ce crezi asta?
Ea: Hai ca deja incepi sa ma enervezi! Nu mai abera ca bou’ si lasa-ma sa-mi vad de viata mea.
El: Nu te tine nimeni sa stii. Vezi vreun lant? Catuse? Ti-ar placea daca as avea catuse?
Ea: Ce sa faci cu ele? Sa ti le…
El: Sa ne jucam de-a hotii si vardistii. Nu vrei?
Ea: Am impresia ca tu te-ai lovit la cap.
El: In cazul in care m-am lovit, a fost ceva serios. Pesemne m-am lovit tare, ca nu-mi mai amintesc nimic.
Ea: Stii ceva? Daca ai chef de mistouri…
El: Poate ca am, poate ca n-am… Dar daca am ce?
Ea: Du-te dracu’ de bou’! Plec, sa nu te mai vad. M-am saturat de tine, nu esti bun de nimic!
El: Se pare ca la facut mistouri… Macar atat sa fac si eu bine…
Ea: O sa imi simti lipsa, o sa vezi! Si n-o sa ma mai intorc de data asta. Asta a fost ultima oara!
El: Nici data trecuta nu te-ai intors, nici acum doua dati… Nici acum un an… Nici la anu’ n-o sa te intorci… Nimeni, nu se intoarce la nimeni… Nu crede in nimeni… Crezi ca in sfarsit ai intles ce simt? Crezi ca nu mai am puterea sa te mint? Crezi ca langa mine, vei regasi o parte din tine? De-asta te intorci? Pentru ca n-o sa gasesti aici ce cauti. In jurul meu sunt numai parti din mine care leviateaza haotic, dar intr-o ordine bine structurata. Serios…
Ea se uita la el ciudat… ii vine sa planga.
El: Eu sunt doar eu. Fiecare om se gaseste pe sine sau se pierde asa cum facem noi acum. In loc sa ne cautam singuri in interior, noi e pierdem impreuna. Si tu nici macar nu intelegi ce iti spun. Cum probabil nici eu nu simt ce imi arati. Pentru ca eu sunt barbat, iar tu esti femeie. Intelegi?
Ea – plange.
El: A trecut demult vremea cand ma sensibilizau lacrimile unei femei. E ca si cum te-ai uita cu ochiul pe teava unui Kalasnikov. Fiecare cu armele lui…
Ea: Tu ti-ai pierdut sufletul undeva si nu cred c-o sa-l mai gasesti vreodata!
El: Eu cred altceva. Cred ca mi-au uitat altii sufletul pe undeva… cotloane umbrite ale straveziului ratiunii. Stii? Nu, acum chiar bat campii! Dar nu conteaza…
Ea: Imi chemi un taxi, te rog?
El: Bineinteles ca-ti chem. Ce nu fac eu pentru tine?
Ea: Merci…
El: Cu placere. Multa placere… Mai multa decat chinezii. Mai multa decat libelulele si victimele ciumei negre. Multa placere… Prea multa, poate?
Ea: Pa. Sper sa fii bine…
El: Sper sa speri bine. Si merci la fel. Adio!

Astia-s oamenii… uneori, nu mereu. Ei sunt personaje fictive intr-o oarecare masura. As spune cam 60-70% fictivi…
Cam atat, fata explicatii. Noapte buna, buna dimineata… n-am fost chiar eu in deplinatatea capacitatilor… dar imi revin repede. Cam ca James Bond asa… Tra la la… la la laa…. Laaaa… Noapte buna!

Entry number 24 - Victor

2008-01-30T21:15:00.000+02:00

Din nou ma bantuie ganduri. Cred ca am prins un virus sau ceva… virusul gandurilor complicate, greu de exprimat in cuvinte si aparent fara rost... asa ca dau drumu la albumu nou a lu firma, si incerc sa ma explic. De dragul cui fac asta, vom vedea mai tarziu.

Oare ce scriem noi aici, este pentru public, audienta si faima? Sau pentru cunoastere de sine? Ok, daca e sa fiu practic, in sensul obtinerii de avantaje maxime din orice activitate, ar trebui sa fiu multumit daca as obtine amandoua rezultate. Si galeria care sa strige „go Victor, write us out of our spiritual darkness” (du-te Victor, scrie-ne noua afara din a noastra intunecime spirituala...) , si foaia scrisa care sa strige la randul ei „asta esti tu, bai ganditor lenes ce esti!” concret, ce va spune foaia? Va spune ca in loc sa ma apuc sa traiesc, teoretizez... ca poate mi-e frica sa fac ceea ce teoretizez. Adica mi-e frica sa imi caut cu adevarat fericirea...

Am pornit cu gandurile astea pentru ca aseara, am facut in sfarsit ceva ce am tot amanat... ma rog, tre sa ne intoarcem mai departe in timp si sa va spun ca eu planuiam sa le fac cadou alor mei o excursie la paris, pentru ca ei sunt prea ursuzi si carpanosi ca sa mearga din proprie initiativa. Din motive pur organizatorice (care in limba romana se traduc ca maica-mea vrea magazine, shop ’till we drop, si taica-miu nu le suporta) am decis sa ii trimit la inceputul lu’ iunie, cand e Roland Garros. Sigur ii va placea lui taica-miu. Sper eu. Dar, in cazul asta, nush ce o sa faca maica-mea prin magazine, de una singura?... tre sa mai mearga cu cineva... si am tot amanat sa ii sun pe prietenii lor, Cici si Mitru, sa ii intreb daca ar vrea sa mearga cu ei... si de-abia aseara m-am hotarat sa fac lucrul asta. Unul aparent banal, care totusi mi-a adus o fericire/bucurie minunata cand am realizat cat de realizabil e planul. Au fost incantati de idee, Cici si Mitru adica.

Acum, cand inca nu mi-am dus la indeplinire proiectul, tot ma simt ca „a face” e mai important decat „a scrie despre ce ai face”... nu ma intelege gresit. Si faptul ca scriu si imi golesc mintea pe tastatura ma face fericit.

Iata un fragment din izvorul prezentei arte poetice...

Victor Ilie: auzi? noi ce urmarim cu ce scriem acolo?

Victor Ilie: adica, care e principalul tau scop de a scrie?...

Burakuku Zalle: de a scrie, da

Burakuku Zalle:

Burakuku Zalle: cred

Victor Ilie: funny...

Victor Ilie: deci scopul e insasi mijlocul?

Victor Ilie: sau invers? ... nu mai inteleg nimic...

Burakuku Zalle: amandoua cred

Burakuku Zalle: eu acum invat despre oameni care au scris in trecut... si ma gandeam de ce scriau ei

Burakuku Zalle: cred ca au vrut sa lase ceva in urma

Burakuku Zalle: sa impartaseasca ideile

Burakuku Zalle: cred

Burakuku Zalle: de-asta scriem si noi, nu? ca ne place si ca sa impartasim cu altii?

Victor Ilie: ma rog... daca te referi la istorie, probabil ca istoria o scriu aia care au castigat razboiul, in scopuri propagandistice... cateodata...

Victor Ilie: nush de ce scriem noi...

Victor Ilie: eu oscilam intre o cunoastere de sine...

Burakuku Zalle: nu numai si la renastere si iluminism

Victor Ilie: si pe parcursul cunoasterii d sine am observat ca imi place sa am public

Victor Ilie: pt ca altfel nu faceam glume

Victor Ilie: cred.

Burakuku Zalle: eu scriu cam din aceleasi motive din care scriau aia in renastere... ca sa ma cunosc mai bine, pt ca cred in niste idei pe care vreau sa le impart cu altii... cred in ratiune, cam asta ar fi

Burakuku Zalle: da

Burakuku Zalle: si asta

Burakuku Zalle: normal ca ne place, sa nu fim ipocriti

Burakuku Zalle: daca nu te-asculta nimeni...

Burakuku Zalle: scrii doar pt tine sa zicem, tot ar fi ceva

Burakuku Zalle: dar e mai bine daca place si altora, iti da un impuls, nu?

Victor Ilie: yup

Victor Ilie: adica sunt practic doua efecte pe care le vad...

Victor Ilie: cu privire la altii

Victor Ilie: 1 ar fi ca ii pui sa gandeasca, sa isi puna probleme

Burakuku Zalle: asa

Victor Ilie: 2 ar fi ca daca si-au pus deja problemele alea, nu se mai simt singuri... uita ca probabil unii au ras de problemele respective... sau nu le-au luat in seama

Burakuku Zalle: adica ii stimulezi spre binele tau, spre ceea ce consideri tu ca e bine, nu

Burakuku Zalle: ?

Discutia a mai continuat, dar eu vreau sa raman la intrebarea lui tibi. Nu de alta, dar suna comunist... si eu nu ma simt asa de comunist. Sunt convins ca cine gandeste mai mult, are mai multe sanse sa fie mai fericit. Stii, treaba cu „fericiti cei saraci cu duhul” nu e doar invechita, e si stupida. Probabil ca intr-adevar, cel care nu gandeste de loc e mai fericit decat cel care gandeste un pic... dar cel care gandeste un pic nu are cum sa isi tranforme celulele cenusii in niste arme/unelte iscusite... poate doar se taie cu ele... il impiedica, la fel cum probabil la inceput mergi mai repede pe jos decat pe bicicleta... dar cand inveti sa mergi pe bicicleta...

Si tot asa, mergand pe bicicleta gandurilor filosofice, ma intorc la acel bine comunist de care vorbeam mai devreme. Sunt convins ca cine citeste ce scriem noi trebuie sa scoata bicicleta din beci... asta daca stinge televizoru inainte... de la asta si pana la „binele meu” pe care incerc sa il impun cred ca e o diferenta. Sincer, acum gandesc ca fiecare ar trebui sa isi stabileasca singur valorile. Sa nu ii spuna nimeni ce si cum. Daca ii place fotbalul, sut si GOOOOOL! if you know what I mean... Mai mult, notiunile de bine si rau voi incerca sa le evit cat mai mult... tin in principiu de acceptare universala. Ce e bine si ce e rau, a ajuns sa decida societatea pentru noi...

Simt ca ma pierd in detalii iar, si o sa incerc sa fiu mai sistematic.

1. Intr-adevar, cand m-am gandit ca o sa vreau sa scriu, am avut in cap incantarea spiritelor altora.

2. acum imi dau seama ca scriu in primul rand pentru mine. E ca in fight club, unde, dupa o bataie, nimic nu se rezolva, dar in acelasi timp nimic nu mai conta. Ei bine, suna de parca mi-am gasit si eu drogul preferat. Credeam mai de mult ca era iarba, dar stomacul meu nu a fost de acord...

Uite-asa ne intoarcem la inceput, si ne dam seama ca de dragul meu incerc sa ma caut pe sine. Si cum mie imi plac citatele, „the chase is better than the catch”... adica victor e mai putin bun decat cautarea lui Victor...

Entry number 23 - Victor

2008-01-24T22:54:00.000+02:00

Ma tot bantuie de vreo saptamana niste ganduri. Pentru ca implica politica, fericirea si munca s-ar parea ca sunt total eterogene. Dar tare am senzatia ca sunt interdependente. Dupa cum iti vei da seama si in ceea ce citesti acum, nu sunt dintre cele mai coerente ganduri. Cred ca din cauza asta nici nu m-am apucat sa le pun pe hartie... digitala, pana acum. Satul de acest ping-pong cu gandurile dintr-un domeniu intr-altul, m-am hotarat sa le regurgitez pe toate aici si acum.

De fapt, cred ca problema e mai adanca decat incapacitatea de a da o forma gandurilor. Pur si simplu nu stiu sa aleg o atitudine fata de toate gandurile. Nu pot sa ma pozitionez nici pro, nici contra.

Vorba parazitilor, fa-ti curaj, „strange din dinti si da afara doar zeama...” si asa ca incep cu partea care are cele mai mari legaturi cu fericirea. Ieri, in timp ce faceam dus, m-a lovit un sentiment de totala lipsa de repere... m-am simtit ca in filmul ala cu jocul ciudat (continuarea la Jumangi, cred) in care casa pluteste in spatiu, si in jur se vad doar stele. Aleatoriu imprastiate... nu e o chestie absolut noua. De fiecare data cand ma loveste chestia asta, imi spun ca mi-am asumat chestia asta cand am renuntat la dumnezeu. De fapt cand am renuntat la dumnezei, sau la orice alta chestie sfanta. Intr-un fel, am incalcat sfaturile lui Blaga, de a nu risipi misterul... si am demistificat orice ... (as zice chestie, dar daca nu zic nimic, poate e mai cuprinzator...)

Plecand de la lipsa de repere, imi aduc aminte ca printre ganduri, erau si intrebari de genul „de ce au oamenii nevoia de stabilitate, de siguranta?” „oare innebunesc ei daca nu au parte de doza zilnica/saptamanala/lunara – depinde de cat de avansati suntem in dependenta de imuabil – de stabilitate?” de mult, raspunsul meu era ca va trebui sa imi creez artificial niste astfel de „stabilitati”... sa-mi pun niste geamanduri spirituale in marea ratacirilor... mai de mult – cand eram si mai mic si mai prost – ma gandeam ca singura constanta va fi caracterul meu. Eu voi fi intotdeauna acelasi, si voi fi mandru de asta. Dar, repet, asta gandeam inainte sa imi dau seama ca si eu ma schimb.

Aici intervine Metallica. Mi-am adus aminte ca gandul asta l-am avut prima data ascultand nothing else matters. Si pune-te tata si asculta nothing else matters in masina, cu fiecare ocazie. Un fel de munca silnica, de dat cu sapa dupa raspunsuri metafizice in nisipuri miscatoare... de vreo doua ori intr-o saptamana mi s-a parut ca am prins de coada raspunsul pe care il cautam... dar fiind in masina, nu am putut sa il concretizez in ceva care sa ramana. Si acum ascult, si tot nu pot sa cuprind ce gandeam atunci... este un fel de raspuns ciclic... pentru ca nothing else matters te duce cu gandul la ceva imuabil, peren, in ciuda tuturor celor vremelnice care se succed. Si in acelasi timp, zice ca „... I find in you, everyday something new...” ... sau asa ceva. Si nu imi zi ca e vorba de constanta schimbarii... ca e prea simplu. Si pur si simplu nu pot inghiti asa ceva...

Si pana la urma, intrebarea mai importanta nu e daca e sau nu ceva stabil in viata, ci mai degraba, cum esti mai fericit? Avand ceva stabil, sau nu? Imaginandu-ti ca nu iti trebuie stabilitate, sau imaginandu-ti ca ai stabilitate?...

Acuma, as fi putut sa fac o trecere mai subtila catre ganduri mai pamantene (impamantanite, stabile, u know!...) , dar voi trece direct la regurgitat gandurile despre munca si homo sovieticus. Homo sovieticus este o creatie intelectuala a lu patapievici, si desemneaza omul ca rezultat al comunismului... ziceam si de munca... pai, trasatura care mie mi-a atras atentia cel mai mult la homo sovieticus, este faptul ca uraste munca... nu stiu cat de mult sa il cred pe patapievici. Eu am fost in state, unde toti ex-sovieticii munceau cate 3 joburi deodata, si americanii sau occidentalii isi luau un amarat de part-time... deci ma voi lasa mai greu convins de teoria lui. ok, sa trecem la miez. Mie de ce dracu nu mai imi vine sub nicio forma sa muncesc? Mi-am dat seama ca munca innobileaza fraierii? Ca e o bratara de aur mai mica decat hotia sau speculatia? Ca m-am straduit pana acum sa imi fac toata „treaba” si mai mult chiar? Oare pot sa obosesc de munca la 25 de ani? Oare imi dau seama ca nu sunt obligat sa muncesc pentru a supravietui? Sau poate pur si simplu nu mi-am ales bine bratara de aur? Ok, destul despre munca... ma intorc la acest homo sovieticus, care indiferent de cum sta cu apetitul de munca, e clar ca e extrem de flamand. Foame de bani, de epatat, de tot ce e mai putin stabil... nu pot sa neg ca suntem marcati de comunism... si tare mi-e ca nu ne-a facut foarte bine.

Oare ce regim politic ne-ar face mai buni? Mai fericiti, mai impliniti? Stiu ca par domenii total diferite, dar eu as miza pe un regim politic nu care sa ne scoata din ratacire, dar macar unu care sa nu ne mai ofere atatea piste false. M-am gandit si la cateva principii... primul tre sa fie ca politicul sa nu mai promita bunastare. Bunastarea se atinge prin forte proprii. Daca speri sa ai bani pt ca ti se da (de la stat sau de la becali) esti un cersetor. Cersetorii sunt slabi, si deci neperformanti. Daca realizezi in schimb ca banii ii obtii cand ai ceva ce altii isi doresc, atunci esti pe drumul cel bun.

As fi tentat sa zic ca politicul ar trebui sa sugereze oamenilor ca bunastarea nu este cel mai important lucru, ca al doilea principiu, dar imi dau seama ca oamenii trebuie sa fie liberi sa isi stabileasca prioritatile. Liberi adica sa nu existe un efort concertat de a le insufla ganduri, ele sa fie insuflate haotic de mediul necenzurat, care sa actioneze ca un adevarat animal instinctual... care stie ce e bine pentru el... poate nu vom reusi mare lucru asa, dar macar poate ne vom cunoaste mai bine... si asta nu poate fi rau. Cred.

As mai avea si alte principii in cap, dar m-am plictisit pe mine insumi, d-apoi pe tine si celilalti doi cititori... asa ca o sa incerc sa extrag o morala.

Foaie verde de iaurt pe paine, taica-miu e-n Frankfurt maine. La dracu’! nu mi-a iesit asa de bine! Mai incerc o data – „nu mancati becuri nespalate!” aa.... ultima sansa – „nu bateti cuie in geamuri!” ...

Cu scuzele de rigoare pentru furtul intelectual de mai sus, mai comit unul, si va zic noapte buna sau buna dimineata, whatever. Fac versuri nu doar rime, sa-ti intre-n cap bine...

Entry number 22 - compilatie de comentarii

2008-01-18T10:12:00.000+02:00

La sugestia lui Tibi, postez comentariile "ranei", pentru ca avem amandoi senzatia ca ele curg mai bine chiar decat dialogul nostru de pana acum... :D

rana spunea...

as fi vrut sa comentez tot textul insa sunt subiecte separate, asa ca ma voi limita la prima parte...pana la X:)...Mi-ai exprimat gandurile foarte "filosofic" dar in acelasi timp "realist". Ma gandeam ca probleme din astea legate de "unde se indreapta omenirea asta?" nu-si ridica prea multi...As putea sa devin "Gica Contra" si sa despart firul in patru...la ce bun insa daca sunt de acord cu ideea de baza??? Daca sunt perfect de acord cu faptul ca ne pierdem din bruma de umanitate ramasa si devenim mici brute setate pe stress si bani....Rar auzi cuvantul "dragoste", dar din ce in ce mai des auzi "sex"...numai avem "IDILE" ci "onenight standuri"....Numai iubim pentru ca vrem sa traim sentimente, ci pentru a ne simti noi mai bine...nu mai citim ...nu ma stim sa ne ocupam de suflet...ci doar de trup...CE OBIECTII SA AM eu< un biet muritor, la un asemenea adevar???
pot doar sa iti spun care este si a fost dintotdeauna salvarea mea...O LUME INTERIOARA, UN UNIVERS PROPRIU, IN CARE MA OCUP DOAR DE SUFLET...ACOLO UIT DE DOSARELE NEREZOLVATE LA BIROU, DE PLATA INTRETINERII SAU RATA LA MASINA...ACOLO SUNT DOAR EU GOALA...FARA TRUP...PANA CAND VOI GASI ALTA METODA DE A READUCE SPIRITUL IN ATENTIA SEMENILOR MEI RAMAN O BIATA LASA....PRIVESC LA O LUPTA NEBUNA SPRE DISTRUGEREA UMANITATII, LUAND EU INSAMI PARTE LA EA...SUNT UN PION ALLUPTEI...NU MA POT DEZICE, NU AM INCOTRO...TRAIESC INTR-UN SISTEM SI NU POT FI IN AFARA LUI...POT DOAR SA IL PACALESC CU UN UNIVERS PARALEL:)

14 ianuarie 2008 19:34

vicbrainiac spunea...

oare tre sa luptam impotriva autodistrugerii sufletului altora? ce simpatie sa am eu pentru ei - distrugatori ai sufletului -, daca ei ma aduc in starea asta? si daca ii salvez pe ei, inseamna ca m-am salvat pe mine? aici vine intrebarea care ma roade pe mine... blogul asta, merita sau nu publicat?
adica, exista oare motive ca eu sa fac alti oameni sa se gandeasca la altceva decat dosare pline de foi si goale de spirit? sau sa ii incurajez pe cei care gandesc similar mie sa nu se simta total instrainati de lumea asta materialista?
stiu ce castig daca scriu - ma simt mai bine. dar oare ce castig daca public? trebuie, vreau, imi prieste sa imi caut un rol social? sa fiu cel care aduce lumina spiritelor tinere si nelinistite? sau macar un neon ce palpaie intr-o mansarda plina de carti vechi si fara internet...

17 ianuarie 2008 15:38

rana spunea...

Am citit despre indoiala cuiva asupra unor texte cu caracter abstract precum cele postate pe bloggul meu...Indoiala se referea la rostul unor asemenea texte....ajuta ele la ceva sau nu? sunt menite sa schimbe ceva in cititorii lor sau doar in starea de spirit a scriitorului? Sunt ele oare un instrument de "umanizare" sau de "DESCArcAre"? Au ele oare ca subiect abstract EUL sau ALTII??...SCRIEM oare tot ceea ce simtim si gandim pentru ca nu avem cui sa spunem, sau pentru ca vrem sa le aratam celorlalti cat de profunzi si deosebiti suntem noi? Sau poate chiar suntem dezgustati de "robotizarea" excesiva a rasei umane, de globalizarea excesiva ce acapareaza incet cu incet fiecare particula de aer a Terrei....Sau poate suntem niste rataciti printre veacurile timpului...poate am gresit perioada istorica...si incercam sa regasim gloria erei romantice intr-o lumea seaca si goala...Nu stiu carei intrebari sa ii dau raspuns...nu stiu ce raspuns sa dau ....Parca toate imi par plauzibile dar parca nu as alege-o ca si raspuns al intrebarii pe niciuna...
CeRT E CA NE CONCENTRAM, noi cetatenii sec. 21, pe prezent si material si pierdem din vedere tocmai chintesenta lucrurilor...Uitarea e un dar dat de Dumnezeu omului, un dar de care insa noi oamenii abuzam...UitAreA A fost daruita pentru a usura povara sufleteasca a fiintei umane, nu pentru a o dezumaniza....Ce-ar fi fost sa tinem minte toate durerile si tristetile prin care am trecut??? CUM AR FI SA SIMTI O DURERE INTENSA TOATA VIATA???
am fost deci inzestrati cu darul asta al memoriei selective, cu capacitatea de ascunde in micile sertare al propriului psihic micile noastre secrete si dureri....De aia exista inconstientul....pentru a acumula tot ceea ce noi tratam prin UITARE...El nu a fost creat pentru a fi supus psihanalizei si a-l face celebru pe Freud...nu...el a fost creat cu un rol bine definit: depozitar al frustrarilor si uitarilor. OMUL INSA NEASCULTATOR SI CURIOS PESTE mASurA, nu s-a multumit cu darul...ci sadomasochist cum il stiu, a inceput sa practice ceea ce literatura de specialitate numeste "iNTROSPECTIE", un soi de privire in oglinda a propriului suflet....
Si uite asa ajungem sa scriem....ca sa ne exprimam frustrarile, nemultumirile...si dorul de "OM"...
SI ACUM REVin lA ideeA De inceput....nu de alta, dar formarea filosofica ma face sa ma pierd in amanunte, si as risca sa creez un TURNU BABEL al ideilor Abstracte...DECI....oare mai are sens sa ne intrebam de ce scriem si daca e cazul sa mergem mai departe atata timp cat ne descarcam, cat ne impartasim gandurile si aberatiile unor oameni care vorbesc "limba ideilor"? NE E TEAMA DE CE AR GANDI CEILALTI? Ne e rusine ca am putea parea "ciudati"in fata celorlati sau ca s_ar rade peseama noastra? De ce ne-ar afecta??? Ne-am retras intr-o lume a cuvintelor tocmai goniti de "lumea faptelor"....am devenit abstracti tocmai pentru ca nu am mai suportat realul" UNEI LUMI PREA FIZICE...
dAR SUNTEM, SAU NU....SUNT, PENTRU CA NU IMI POT PERMITE LUXUL DE A VORBI IN NUMELE CELORLATI....sunt o "falsa" pentru ca lumea pe care o critic si incerc sa o alung prin cuvinte si teorii puerile e lumea care M_a FacUT ceea Sunt...fArA eA As fi fost doAr IDEe neexprimAtA, doAr un gand nespus si doAr un nor pe cer....URASC CEEA CE SUNT...si ma mint ca sunt mai buna, mai speciala si mai umana...Ma rezum la a ma ascunde in spatele unui nick name....evit sa imi expun datele lumii reale....sunt tocmai minciuna pe care o reprosez "modernitatii".....

17 ianuarie 2008 19:22

Entry number 21 - Tibi

2008-01-09T18:20:00.000+02:00

Pe fereastra

Ma uit iarasi pe fereastra si imi dau seama ca de data asta nu-mi mai place ce vad. E totul alb, este prea frig si prea multa ceata. Este iarna. Iarna trairilor mele.
Fereastra, in momentele mai putin fericite ale existentei mele, a fost mereu refugiul copilului meditativ din mine. Mi-am pierdut poate prea multe ore admirand peticul de verdeata din spatele blocului – cam de dimensiunile unui teren de fotbal, marea sau lacul, care acum este insa prea departe si prea inghetat, copacii – in special plopul australian, pe care l-au taiat insa niste oameni, pisicile din ce in ce mai numeroase in fiecare an, sau pescarurii pazindu-si cuiburile de intrusi. Si am facut treaba asta ore si ore-n sir, studiind fiecare particica de natura din spatele blocului, la un moment dat ajungand sa le povestesc prietenilor, plictisindu-i, cum isi depun pescarusii ouale, sau cat de razboinici sunt de fapt porumbeii, simbol al pacii. Si la cel folos?
Ajunsesem in cele din urma sa ma intreb dezamagit de ce imi pierd eu timpul cu astfel de indeletniciri sau de ce inca mai privesc noaptea stelele, meditand cu un pahar de vin alb, demi-sec, in mana, la problemele microcosmosului, in speranta intelegerii macrocosmosului. Cu alte cuvinte, incercand sa ma inteleg pe mine insumi, pentru a reusi sa inteleg, pe cat posibil, imensitatea si bogatia vietii. Meditand la material si spiritual, observand comportamentul uman si analizand tot felul de reactii si contrareactii ale indivizilor. La ce folos?
Presat de ceva, de o forta invizibila si imperceptibila, am ajuns sa ma consider eu insumi un ciudat si un inadapdat la cerintele pietei – mereu prea visator, mereu incapatanat, mereu idealist. Iar toate acestea intr-o lume care moare incet-incet, fara ca nimeni sa observe. Si nu ma refer la poluare, la defrisarea padurilor ecuatoriale sau tropicale sau la subtirimea stratului de ozon. Ma refer la oameni. Ma refer la indivizi si la rasa deopotriva, o rasa apasata de forta invizibila de care va vorbeam, silindu-ne pe fiecare, fara sa ne dam seama, a renunta la vise si la sperante, la principii si idealuri. Ne forteaza – iar cei ce au ochi, sa-i caste la ce se petrece in jur cat inca se mai poate – sa ne luam un job bine platit, sa fim in pas cu moda, sa ne luam o masina care ne-ar aduce respectul celorlalti si asa mai departe.
Astazi oamenii au uitat, para-mi-se mie, ca respectul se castiga, nu se cumpara. Am uitat cu totii ca privind un copac sau o pasare, intelegem o parte din inexplicabilul vieteii, am uitat sa traim in adevaratul sens al cuvantului. Am uitat si cat de frumoasa este viata.
Astazi nu mai cautam fericirea in interior, acolo unde-i este locul, ci in tot felul de variatiuni ale materialului, care ce-i drept, ne aduc bucurii de moment si ne fac sa uitam pentru o clipa de problemele pe care noi singuri ni le creem. De ce? Pentru ca suntem in pas cu moda. Iar moda de astazi tine de stresul care ne inconjoara ca o panza imensa de paianejen. Este deci, la moda sa fii stresat si sa ai probleme. Toti oamenii de succes au astazi probleme. In casnicie, la servici si in orice alte locuri in care ar putea sa apara ele. Este ca si cum, daca-mi permiti o mica exagerare, am cauta noi insine aceste probleme, in speranta fericirii. Da! Lumea s-a intors cu susul in jos, sau mai bine spus, am rasturnat-o noi in goana noastra nebuna dupa… nu stiu dupa ce anume alergam.
Cum incercam sa spun, la un moment dat, am ajuns eu insumi sa ma consider un rebut social. Ce fac eu pentru societate? Care-i contributia mea? Cum sa raman idealist si sa cotribui cu ceva care ar avea cautare in lumea de azi? Incet-incet am inceput a ma panica, concretizandu-ma intr-un mod bizar, fara a realiza ca astfel imi voi pierde si ultima farama de suflet. Dar la ce folos?

…

Cum la ce folos? Eu vreau sa fiu om! Nu o masinarie organica care sa “gandeasca” in functie de intretinere, de dosarele lasate neterminate pe birou, sau cine stie ce alte calcule absurde care sa-mi ocupe timpul, caci viata este scurta si este una singura, din cate stiu eu pana acum. Eu vreau s-o traiesc, atata tot. Vreau sa simt si sa contemplez la imensitatea Universului, vreau sa vad ramasite ale civilizatiilor demult apuse, vreau sa citesc si sa scriu, in limita cunostintelor mele, vreau sa aflu si sa vad cat mai multe. Vreau sa traiesc si sa fiu fericit. Si ce fac eu pentru asta?
Pentru asta scriu aici, in speranta ca mai exista in lumea de astazi, asa cum este ea, altii ca mine si ca Victor, care inca mai viseaza si inca mai spera la mai bine. Nu numai pentru ei insisi, ci si pentru cei din jur. Asta e contributia mea. El mai contribuie si sub alta forma. E mai harnic decat mine :))
Dar de ajuns cu critica modernismului. Sa va zic despre X.

My name is X

“Buna, numele meu este X. Acum o ora am primit, un mesaj pe telefonul mobil. De-abia ma intorsesem de la un pahar de vin cu prietenii, carora le povestisem despre fabuloasa lume a lui J.R.R Tolkien. Le spuneam despre cum a creat Feanor pietrele magice numite Silmarili si despre batalia fratelui sau, Finglorfin cu uriasul Morgoth. Despre Turin Turambar si despre cum l-a ucis el pe dragonul… Glaurung parca-l cheama. In fine, va ziceam cum am primit eu un mesaj pe telefonl meu mobil. Spunea asa: “zi-mi ce vreau sa simti”.
Prima data n-am inteles nimic. Cum sa ma intrebe ce vrea ea sa simt eu? De unde sa stiu asta? Dupa care, m-am gandit logic, ca poate s-a exprimat gresit. Poate ca ma intreba pur si simplu ce vreau eu sa simt? Ar fi fost o intrebare extrem de simpla, pentru ca eu vreau doar sa fiu fericit. Poate alaturi de ea. Sau ma intreba ce vreau sa simta ea?
Cred ca ati inteles cat de tare m-a bulversat mesajul ei. Sincer sa va spun, nu mai stiu ce i-am raspuns exact. Parca ii zisesem ca “nu stiu”, sau ca… sincer nu mai stiu ce i-am zis. Dupa care a venit si al doilea ei mesaj: “spune-mi cum o sa fiu fericita cu tine si o fac”.
Ghiciti raspunsul meu? Nu? Pai atunci va spun eu: “nu ai cum sa fii fericita cu mine”. Iar la sfarsitul mesajului, am adaugat o fata zambitoare, fara intentia de a fi ironic sau a simula vreo alta stare ascunsa a sentimentelor mele. Dar, cel mai important… stiti la ce ma gandesc acuma? Nu? Bine, va spun iarasi eu atunci. Ma gandesc ca speranta pe care am asteptat-o atata timp de la aceasta fata, mi-a fost oferita in acel prim mesaj. Oricat de ciudat ar fi sunat el, imi dau seama ca era de fapt nici mai mult, nici mai putin decat un soi de depunere a armelor, probabil inconstienta. Tradus ar fi sunat cam asa: “bine, facem ca tine, dar zi-mi ce vrei sa simti ca sa-ti pot oferi”.
Poate ca ma insel, dar la cat de bine o cunosc eu pe ea, probabilitatea este una infima. Tind sa cred ca am dreptate. In rest… nu stiu prea multe…
Stiu doar ca o iubesc mai mult decat ma iubesc pe mine si ca as face orice sa o stiu fericita. Dar ca de fiecare data ma dovedesc impotent in a-i asigura fericirea. Nu stiu de ce… nu mai am incredere in noi…
Imi zicea de multe ori ca-s doar un ratat si ca n-o sa fac nimic niciodata cu viata mea, ca daca ai mei n-ar fi fost instariti as fi murit de foame. Ca nu stiu cum este viata si cat de grea este ea pentru unii, ca traiesc in trecut si ca ma cred un soi de fiu de boier sau… nu stiu. Poate ca asta am spus-o eu. Ba imi spunea ca ma iubeste, ba ca ma uraste si asa devin din ce in ce mai instabil. Dar o iubesc si n-as putea sa-i fac rau…
Gandindu-ma la ea, ieri, incercam sa compun o poezie romantica, ca sa-i fac pe plac si “sa-i domenstrez prin gesturi” asa cum imi cerea ea, cat de mult tin la ea. Ce-a iesit insa… a fost cu totul altceva decat ce imi doream:

Iubire rastignita

Mi-a spus ca ma iubeste
Si sarutand-o pe nodeu,
I-am zis si eu.
Iar dansa m-a privit,
M-a cantarit,
Iar in final de cozi de peste,
Mi-a spus ca a mintit,
Si ca de fapt, ea ma uraste.

Atunci eu am murit,
Caci ea, din joaca de femeie,
Gasind a sufletului cheie,
M-a rastingnit.

La ce folos?

La niciunul. Este si prea tarziu, este si prea trist, iar speranta… care speranta? Am gonit-o eu insumi undeva departe, prin cine stie ce taramuri, la cine stie ce persoane, care probail ca au mai multa nevoie de ea decat mine. Intelegeti acum de ce urasc modernismul asta ciudat care ne face sa nu ne mai intelegem unii cu altii? De ce urasc telefoanele mobile?
Le urasc pentru ca in momentul asta, chiar acum, imi vine sa zbier! Tare, foarte tare! Atat cat ma tin plamanii. Nimic articulat. Vreau doar sa pot urla la luna, atat de tare incat sa pot alunga toata tristetea din mine, tot raul, toata boala societatii moderne. Sa scot din mine tot ce este complex si tot ce este la moda, tot ce ma face sau imi da impreasia ca sunt dependent de material. Vreau sa fiu iarasi simplu. Sa fiu curat, pur. Intelegeti acum de ce nu imi place cand ma uit in jur? De ce nu imi plac telefoanele mobile? Pentru ca ne dezumanizeaza! Ne fac sa ne comportam ca niste robotei tembeli, lipsiti de spirit si ratiune deopotriva. Dar sa va povestesc mai bine despre M…” – citat din “Ghidul pseudo-barbatului modern”

Eu ma regasesc in ce zice X despre telefoanele mobile… desi au folosul lor, trebuie sa recunosc…
Cam atat pentru azi, pentru ca eu am de scris povesti cu insule plutitoare, despre cavaleri si printese, despre imparati si generali, capcauni si… golemi, si nu mai stiu ce. Over.

Entry number 20 - Victor

2008-01-06T00:36:00.001+02:00

Am vazut Gladiatorul in seara asta. Nu mi-a placut niciodata Russell Crowe, dar m-a captivat filmul. Chiar daca l-am mai vazut odata. Cred ca m-a captivat ideea unui stat ideal… stiu, nu e cel mai grozav mod in care imi pot folosi celulele cenusii, dar m-am simtit bine si eu intr-o sambata seara… aici ma inscriu in tiparul “fericiti cei saraci cu duhul”… dar sunt ei fericiti cu adevarat? Hai sa luam exemplul meu, si sa-l analizam.

Sambata seara. Nu suna nimeni. Nici nu as vrea sa ma sune cineva. Dar din nou, nu suna nimeni. Dupa cum spuneam, ma uit la Gladiatorul. Cu g mic, ce-i cu atatea mariri si slaviri?... din cand in cand ma tot prosteam cu ancuta. Mai ales dupa ce se plangea ca nu ii place de loc filmu. Ca e plin de bull shit. Adica de balega, pentru cei doi nevorbitori de limba engleza. Revenim la mine, si va aduc aminte ca eram intr-o stare de beatitudine indusa de aceasta capodopera a spalatorilor de creier americani. Recunosc, sunt un sucker pentru filmele in care un erou minunat lupta pentru libertatea gloatei... sucker adica sugator... nu mi-am dat seama cat de plin de balega e filmul decat la sfarsit. Pana spre sfarsit, tot incercam sa imi aduc aminte cum se termina filmul... si stiam ca nu poate sa aduca cei 5000 de oameni la roma – si deci nu se poate termina cu bine – pentru ca roma nu s-a intors la republica... si el asta vroia. Sa dea roma inapoi cetatenilor. Cetatenii fiind aia care se bucurau la macelurile din colosseum. Stii tu, stramosii celor care se uita la filme de groaza, ingurgiteaza pop corn – in america – si chipsuri in romania, rad la vacanta mare si asculta hip hop in america si manele in romania.

Si totusi am avut impresia ca ei zic ca au facut un happy end. Pe langa grosolania istorica – pentru ca vointa lui Marc Aureliu nu s-a indeplinit in realitate – russell crowe (care a cam suferit de sindromul bruce willis in filmul asta) mai are tupeul sa spuna ca e in siguranta nepotul lui... ma indoiesc ca quintus ala nu avea nicio ambitie despotica. Sau orice alt senator, care sclav dorintelor despotice (caci asta e rolul dorintelor despotice) trebuia sa il omoare pe noul si micul imparat... dar ma rog, filmul a luat oscar. Si a fost placut de milioane de americani... care probabil au zis la sfarsit ca ce tare e gladiatoru asta...

Atunci mi-am dat seama ca nici eu nu am fost strain de astfel de sentimente laudative si admirative. Practic, toata scena mi-a adus aminte de orice sarbatorire a victoriei opozitiei in alegeri. Te gandesti la un nou inceput, la o noua era care nu poate fi decat mai buna. Si eu m-am bucurat cand a castigat basescu, dar nu ma asteptam sa dispara coruptia. Vroiam doar sa dispara comunistii. Sau mai degraba propaganda comunista si ideile comuniste. Dar uite ca programul cornu si laptele nu doar ca a continuat, dar a fost si extins, daca nu ma insel. Bine, acum nu circula – din cate stiu eu – cantece pionieresti in care sa fie laudat tariceanu pentru aceasta minunata initiativa, dar tot mi-e scarba.

Bine, eu intotdeauna m-am gandit ce se intampla dupa un happy-end. Cel mai mult imi placea sa ma gandesc ce se intampla dupa ce se saruta cei doi protagonisti, intr-un film de actiune. Ok, se casatoresc, fac un copil, ea se ingrasa, el e din ce in ce mai betiv, si se cearta in fiecare zi... ce fel de happy end mai e si asta?!? Se casatoresc? That’s it?!? Tre sa mai existe si altceva.

Si uite-asa am facut legatura intre filme, libertate, politica si acum, filosofie. De ce si filosofie? Pentru ca tre sa existe si altceva. Viata trebuie sa insemne mai mult decat un simplu happy end. Poate e mai mult si decat o simpla cautare a fericirii. Nu ma intelege gresit, si eu sper sa ne gasim fericirea. Si sa o prindem macar de un picior si sa nu ii dam drumul niciodata. De fapt, eu imi tot propun sa imi spun ca sunt fericit. De fapt, ca sunt multumit de mine. De ce am facut pana acum. de ce am. De bunuri materiale. De iubirea din viata mea. De creierul meu. De tot ce ma intereseaza. Si sunt, nu doar imi spun. Insa intrebarea e, ce fac acum ca sunt fericit. Adica ok, avem un happy end, dar ce facem de-acum incolo?... ieri am vazut Taxi driver. Nu a fost senzational filmul, dar a fost fain. A fost fain ca pana si un retard de sofer de taxiu si-a gasit scopul in viata. oare exista asa ceva? Scopul meu in viata... rolul meu pe pamant... salvatorul furnicilor sau al ursuletilor panda... Sau e doar o inventie a oamenilor, a nevoii sentimentului de utilitate. Vreau si eu sa stiu ce rotita din angrenajul lumii invart daca apas pe butonul „postare” in seara asta...

Si ca tot veni vorba de nevoile lui homo sapiens, sunt convins ca oamenii au nevoie de filosofie. Insa trebuie sa isi indeplineasca celelalte nevoi mai intai. Si dup-aia vor ajunge si la filosofie.... in cele din urma. Sau la religie... eu religia o vad subsumata filosofiei. Bine, probabil ca sunt unii care trec direct la filosofie, chiar daca nu isi indeplinesc celelalte dorinte, si probabil asa isi scurteaza drumul catre fericire... sau poate doar se indeparteaza de ea. Depinde cat de buni sunt. La filosofie, nu la suflet. Dar daca fericirea nu este scopul suprem? Daca nu suntem noi cei care facem regulile (asa cum cred eu) si fiecare isi are o menire prestabilita? Si ne intoarcem la fericire. Daca iti indeplinesti aceasta menire, vei deveni fericit? Si aici ma gandesc din nou la taxi driver, si la aura de fericire/multumire a lu de niro, din final. Nu ii mai trebuia nici tipa pentru care facuse o obsesie la inceput. Era deci un happy end?

Si daca eu spun ca dupa toate chestiile pesimiste pe care le-am scris aici ma simt bine, oare asta e un happy end? Si daca da, cu ce ma ajuta?

Entry number 19 - Tibi

2008-01-03T16:22:00.000+02:00

Revelion 2008

“A mai trecut un an” zice lumea. Eu nu spun nimic. Eu tac si ascult, incerc sa inteleg. Eu nu fac urari, nu inventez mesaje alambicate despre “lumina Domnului”, care “sa vegheze asupra ta”, sau despre “sanatate si bunatate”, pentru ca eu, sunt eu. Iar eu nu stiu atat de multe despre viata si Univers, stiu doar ca oamenii sunt asa cum sunt, iar un mesaj in care le-as ura “sa fie mai buni”, n-ar face nicio diferenta. Eu nu urez, eu sper.
Sper sa ne gasim fericirea Victor. Sper ca rasa umana sa se destepte, pana n-o sa fie prea tarziu, sper sa se mai nasca oameni ca Ghandi sau John Lenon si sa nu fie asasinati, sper ca religia crestina sa mai dea macar o Maica Tereza sau un Paisie, sper ca lumea sa se trezeasca odata din inertia asta somnolenta, nascatoare de robotei homo sappiens, sper sa fiu iubit nu pentru cat de… ci pentru ceea ce sunt, sper sa pot sa arat si eu cand iubesc si mai sper eu multe. Sper sa mai cante Pink Floyd macar 5 ani, sau macar Roger Waters, sper sa mai apara in anul care vine, macar 5-6 filme din care sa inteleg ceva, sper sa se mai scrie macar o epopee SF in genul “Dune” sau “Fundatia” (candva in viitor), sper sa inteleaga cat mai multi ca ceea ce este in interior, este cel putin la fel de important ca si ceea ce se afla in exterior, sper… De ce sper? Pentru ca speranta moare ultima, simplu. Si mai sper multe, dar ce rost are sa le insit aici?
Ajunge cat am scris. La cati ani vrei tu! Uite ca tot am urat, pana la urma… Imi pun sa ascult “Contdown to Extinction” si ma duc sa fac o baie. Sa ma spal de pacate... Si dupa, ma duc sa petrec Revelionul cu niste oameni pe care nu-i cunosc, sau poate ii cunosc, dar care nu ma cunosc. Cu niste oameni… Adios amigo!

Entry number 18 - Victor

2007-12-27T20:31:00.000+02:00

Imi pare rau ca nu ti-am raspuns pentru ceva timp acum… a se observa aici diferenta dintre imi cer scuze, si imi pare rau. Mie imi pare rau dintr-un motiv pur egoist, si anume acela ca sunt convins ca as fi fost mai fericit craciunul asta... bine, si daca as fi curatat cartofi tot craciunul, tot as fi fost iesit mai bine decat ce s-a intamplat cu adevarat, dar asta e alta poveste.

Simt ca mi-e foame acum. eu mananc foarte mult de obicei, dar din cauza aciditatii din stomac, nu pentru ca mi-ar fi foame. Insa acum chiar mi-e foame, pentru ca in ultima vreme nu prea am mai mancat. Pentru ca pur si simplu mi-a pierit pofta de viata. nu mai imi trebuie. Sunt la un centrimetru de a depune armele. Nu mai stiu ce sa cred...

Totul pleaca de la o fraza din fight club – ca toate incursiunule mele in filosofie, aproape. „the people you love the most, always end up hurting you”. Tu vorbeai de prieteni, cum ca nu stii daca mai exista... ce copii suntem. Taica-miu e cunoscut ca ar aveai cei mai multi prieteni dintre colegii lui. e cunoscut si invidiat pentru asta. Pentru ei in schimb, a avea prieteni inseamna a pune mana pe telefon, a spune „vreau asta maine, sau daca se poate acum”, - cu mici variatiuni aici – iar dupa ce ti se spune da, ok, se rezolva, intrebi – „Si, altfel, cum mai merge” – „Bine, multumesc”. Ok, sunt un pic cinic, si am scurtat dialogul, dar cred ca am surpins chintesenta. Si chestia asta nu e pentru ca ei vin din alta perioada istorica, si alte blablauri sociale. Pur si simplu, cand incepi sa iti castigi painea, nu mai ai timp de prieteni in acceptiunea din liceu. Desi, daca stai sa te gandesti, si prietenia e tot manifestarea unui interes strict egoist. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa trec peste momentele grele. Fie ca imi da un umar sa plang pe el, fie ca imi da bani sau suna un politist, ma ajuta. Sau poate imi da un sfat prietenesc. Sau poate imi spune 100 de bancuri grozave. Sau poate ies la baute cu el, filosofam, si tot ce era rau inainte isi are volumul dat mai incet.

Una peste alta, (ironic, echivalentul expresiei in engleza poate fi „bottom line”, adica linia de fund) prietenii sunt oamenii care te ajuta. Fie ca te ajuta pentru ca te simti bine, fie ca iti fac rost de un loc la azilul de batrani, ei te ajuta. Noi suntem copii, si speram ca prietenii sa ne inteleaga... HA! Atunci va trebui sa ai ca prieteni doar oameni foarte inteligenti. Oricum, eu nu ma inteleg nici pe mine... deci va trebui sa am prieteni foarte inteligenti, si in acelasi timp foarte dedicati scopului nobil de a ma intelege pe mine... acest buric al pamantului care nu-si mai seaca o data izvorul tristetilor infinite...

scuzi siropul de mai sus, dar nu m-am putut abtine. A, da. Sa nu uit de nevoia de prieteni. Ea te face sa intelegi prietenul tau intr-asa masura incat tie sa iti placa de el. El zice ca A este B, iar tu intelegi ca A este C. De ce, pentru ca tu de fapt crezi ca A este D, iar C e mai aproape de D. Deci pleaca de aici cu dorinta de a avea prieteni care sa te inteleaga, daca ai avut-o vreodata. E de fitze. Cu „tz”, chiar!

Chestia cu prietenii mi se pare ca are legatura cu drama mea de acum. eu acum plecasem de la faptul ca oamenii pe care ii iubesti te ranesc intotdeauna. Oare pentru ca ei au mai multa putere asupra ta, sau e asta o lege nescrisa a haosului inconjurator? As putea aduce aici nenumarate exemple in care un gest bine intentionat a facut cacatul praf, scuza-mi franceza. Dar nu o fac, din ratiuni bine intemeiate si scopuri mai mult decat nobile. Si anume nu vreau sa dau nume. Si cateodata mai sunt si comic. Si asa comic sunt in acele momente, incat uit motivul tristetii. Dar nu si acum. e bine totusi ca lacrimile nu pateaza.

Ma gandesc din nou la dorinta mea de a fi pustnic. Nu.. nu m-am exprimat corect. De a ma implica tot mai putin in relatiile interumane. Pur si simplu imi dau seama ca e foarte greu sa impaci pe toata lumea. Si cu cat mai multa lume ai in jurul tau la care tii cu adevarat, cu atat ai mai putine sanse sa scapi .... cu fata curata. Sau poate e doar experienta mea personala – ca sa nu zic traumele mele – care mi-a dovedit in randuri repetate ca oamenii la care tin nu sunt compatibili. Sau cateodata nu erau chiar incompatibili, ci doar se urau de moarte. Dar, pana la urma, ideile mele filosofice si principiile dupa care imi conduc viata trebuie sa fie rodul experientei mele personale, nu? Altfel doar duc mai departe viata lui Nietzsche, sau ce stiu eu ce alt nihilist antisocial cu tente de depresiv... bine, recunosc, cuvantul depresiv nu are ce cauta aici. Doar vorbim despre fericire. Sau, poate daca vorbim despre fericire, putem sa aducem si tristetea/depresia in joc. Practic, un copil invata de la parinti cel mai mult prin definitii negative. Sau ma rog, definitiile negative sunt printre cele mai facile, cand e vorba de concepte dematerializate. Cred. Nu in dumnezeu, ci in ceea ce am spus.

Mai aveam de punctat o chestie. Ai zis ca timpul nu reflecta realitatea, ci doar nevoia omului de organizare. Si vin si zic – oare nevoia de organizare a omului nu e si ea o realitate? E drept, nu e palpabila, dar...? aici simt ca ar avea loc – doar de dragul filosofatului – o discutie despre caracterul primordial al realitatii, si al simturilor cu care percepem noi aceasta realitate. Pardon, simteam asta cand am avut ideea, dar nu mi-am notat si motivatia. Am uitat deci care ar fi legatura intre sursele de prima mana ale realitatii si caracterul real al timpului. Oricum ar fi fost o discutie sterila, deci nu plange nimeni. Or else!!! Imi dau seama ca eu un pic cam tarziu pentru raspunsul meu, caci tu vorbeai de timp acum cateva zile bune, dar... hey!

Mai aveam o chestie. Super idee cu mai am 4 luni de trait. Mi s-ar parea salvarea supream din situatia in care ma aflu. Practic, tristetea mea vine din constientizarea anumitor legi ale existentei, - de genul celor pe care incercam sa le postulez mai sus, cu raniri din partea persoanelor iubite – care ma fac sa imi dau seama ca toata viata ma voi lovi de ele, ca o musca ce incearca sa iasa din camera, si tot se loveste in geam... in momentele alea imi vine sa depun armele, si sa zic... „uncle”... adica „uncle life, you beat the shit out of me”, si te rog din nou sa imi scuzi franceza. si de aia mi s-ar parea excelent sa stiu ca mor in 4 luni. Sa zic, fuck all the laws... i don’t have to fight them.

PS. Apropos de filosofie luata in ras, poti sa te uiti – daca nu l-ai vazut deja – la Ghidul autostopistului galactic. E dement filmul. Varianta pentru saxoni e „the hitchiker’s guide to the galaxy”

Peace out.

Entry number 17 - Tot Tibi

2007-12-27T16:14:00.001+02:00

Fac ce fac si iarasi ajung sa scriu inainte sa-mi vina randul. Poate nici legatura nu are cu ce vorbim noi, sau poate are. Cine stie? Poate ca in vremea asta ma bantuie prea multe intrebari. Dar nu conteaza, nu?
Dar ce vorbim noi? Asta-i intrebarea momentului! Noi vrem sa vorbim despre fericire? Eu nu cred ca sunt in stare sa vorbesc despre fericire, cel putin nu acum, serios. Ce stiu eu Victor, despre fericire? Mai nimic, sincer. Dar despre viata ce stiu? La fel de putine. Despre Dumnezeu, despre om, despre filosofie, despre vinul rosu? Despre bunatate, stiu ca mai mult am fost rau decat bun. Despre intelepciune? Stiu, despre intelepciune, ca o caut cu atata foame, ca mai mult reusesc s-o gonesc, stii? Ca pe o gaina speriata. Cotcodac, cotcodac… Ce stiu despre iubire, eu, care n-am aratat niciodata ce simt? Despre dragoste, aceeasi poveste… Mai multe stiu despre detergent decat despre morala. Si nu stiu multe despre detergent…

Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Fara patetism si afectare, sa presupunem ca eu, astazi (adica ieri), pe 25 decembrie, as fi aflat ca am cancer pulmonar. Este doar un joc, nimic mai mult, sa nu se inteleaga altceva. Da? Asa…
Sa zicem, asadar, ca eu am aflat ca am cancer si ca nu mai am de trait decat… sa zicem… 4 luni. Stii ce as vrea eu sa fac daca as afla asta? As vrea sa scriu o carte despre foarte putinul pe care il cunosc eu despre Dumnezeu sau fericire, iubire, etc. De ce? Ca sa las ceva in urma, pe bune. Stiu ca n-ar fi o mare capodopera, sau poate ca nici n-as putea sa termin cartea in 4 luni. Dar cred sincer, ca m-as apuca in prima zi in care as afla vesetea nenorocita. Ca sa afle si altii, mai putin norocosi, din putinul pe care-l stiu eu despre treburile astea.
Si asa am ajuns exact unde vroiam, la partea care mie mi se pare cea mai interesanta, si anume, testamentul meu. Stii ca iti ziceam ca daca as povesti sincer despre viata mea s-ar supara multi pe mine, da? Uite, ca in mod ciudat, daca as avea cancer n-as vrea sa se supere nimeni pe mine. Nici atat de sincer cum sunt eu acum, da-mi zic toti ca-s rece si prea spun adevarul in fata, n-as fi. Nu cred ca as spune nimanui ca am cancer, serios. Dar sa nu ma pierd iar in detalii. Sau as fi tot sincer, dar altfel?
Da… as incepe cu testamenul. In ce ar consta el? Hai sa vedem, ar suna cam asa:

Testament de Craciun

“Este 25 decembrie 2007. De o luna, tusesc fara sa ma pot opri. Astazi, am mers la doctor si am aflat o veste care mi-a schimbat viata, atat cat a mai ramas din ea. Am cancer la plamani, iar asta, la 24 de ani. Acesta a fost cadoul meu de Craciun, eu fiind un om care, de la trei ani, nu mai crede in existenta Mosului. Dar poate ca asa este mai bine, poate ca acesta este raspunsul la neincetatele mele intrebari despre viata si fericire, poate ca asa voi gasi sensul pe care il caut in viata, fara mijlocirea religiei – pentru care n-am avut niciodata talent, sincer sa fiu – fara mijlocirea stiintei, a psihologiei sau stiu eu ce alta inventie umana, menita a da sens unor intrebari la care cei mai mari dintre filosofii rase noastre, au stiut ca nu vor gasi raspuns: exista Dumnezeu, ce este viata, ce este adevarul, ce este fericirea, ce este iubirea, si asa mai departe.
Sincer sa fiu, dar poate e doar una din fazele iminente acestei stari, lucrurile par in sfarsit sa capete sens. Nu de putine ori am spus ca viata e frumoasa, incercand sa le arat si altora aceasta, sau ca fericirea nu este o simpla inventie a omului, ca este de ajuns sa crezi in Dumnezeu, fara a-l explica si fara a-i scrie pronumele personal cu majuscule, ca bunatatea inseamna sa faci ceea ce consideri tu ca este bine, fara a te gandi intai la tine insuti, si multe altele, care pentru mine, se leaga in mod ciudat unele de altele si par a capata contur, tocmai acum. De ce tocmai acum? Foarte simpla intrebare. Pentru ca acum nu ma mai deranjeaza propria subiectivitate, care de atatea ori mi-a dat palme, mutandu-mi fata din loc si odata cu ea, privirea de la punctul suspendat in Univers, pe care, unii filosofi, l-au numit “adevar” si pe care m-am chinuit de atatea ori sa-l reperez. Poate ca acum nu mai conteaza, nu? Poate ca acum sunt intradevar liber, asa cum mi-am dorit intotdeauna sa fiu, dar asa cum niciodata nu as fi fost in stare sa-mi imaginez. Chiar nu conteaza de ce si nici nu am pretentia ca vad adevarul cu ochi mai limpezi decat ai altora, sau poate ca, puternica mea credinta in transcendenta, ma face sa ma simt liber. Caci nimic din ceea ce este aici, nu conteaza, iar ceea ce este dincolo, nu putem vedea.
Dar hai sa ma opresc din toate acestea si sa incerc sa va povestesc cum am aflat eu, in adevaratul sens al cuvantului si pe propria piele, ca viata este scurta.
Nu stiu daca toti putem simti atunci cand se apropie sfarsitul, sau daca doar unii dintre noi. In cazul meu, a fost prima varianta.
De vreo luna si ceva de zile, nu stiu sa spun exact cat, tusesc, sau mai bine spus rag ca un bou. Rageam de fapt… ciudat este ca dupa aflarea vestii n-am mai tusit. Oricum, fumez in continuare. Nu ca n-as putea sa ma las, dar nu pot spune cu mana pe inima ca tigarile sunt cele care au decis sa am o viata mai scurta decat majoritatea celor din jur. Poate as fi avut un accident de masina, poate as fi adormit fara a ma mai trezi, sau poate mi-ar fi cazut o caramida in cap, pe strada. Sau poate nu, dar nu mai conteaza. Iar ce scrie pe pachetele de tigari, cum ca ar cauza moartea, sau ca pot cauza moartea (pentru ca astazi, toata lumea vrea sa fie “politicaly correct”), nu-i decat iluzia unei bune intentii. Dar sa nu intram in detaliile filosofice ale tutunului.
Fumez din clasa a V-a. Prima oara am facut-o din pura curiozitate, vazand la parinti. Ma intrebam cum de pot ei inhala acel fum, care pe mine ma facea sa tusesc. Intre noi fie vorba, nu cred ca ai mei sa aiba vreo vina, iar asta nu pentru ca i-as iubi eu prea mult, ci pentru ca fiecare om isi alege propria cale in viata. Iar mie, nu mi-a bagat nimeni tigarea cu forta in gura. Stateam in baie, pe marginea cazii si incercam sa trag cat mai adanc in piept, incercand sa observ efectul pe care il are acel fum asupra mea. Si tot experimentand asa, tot asa m-am si apucat de fumat.
Am fost primul din clasa mea care s-a apucat de acest prost obicei – in clasa a V-a, cum va ziceam – pentru ca in ultimul trimestru de scoala, mai mult de jumatate dintre colegii mei sa-l adopte. Fumatul. Probabil parea la moda, sau iti dadea aer de rebel; ce este insa cert, este ca am raspandit altora fumatul. Cum sa judec eu pe altii pentru “cadouri rele”, cand de fapt eu insumi, am facut altora, cadouri la fel de rele?
Pana in liceu am tot fumat, fara sa ma oblige nimeni iar in clasa a XI-a am renuntat. Brusc. Nici macar nu-mi mai aduc aminte ce anume ma determinase sa las tigarile; probabil vreun esec sentimental pe care am reusit apoi sa-l transform in ceva pozitiv, poate altceva, poate pur si simplu decisesem ca fumez prea mult. Ce este insa cert, este ca dupa numai un an, am pus iarasi tigarea in gura. Stiu doar ca scapasem de acea sete fiziologica, dar ca eram atat de plictisit, incat, intr-o seara, dupa o cearta cu tatal meu, m-am reapucat. Bineinteles, vina este a mea 100%, iar asta, pentru ca acum imi permit sa fiu obiectiv. Ciudata pare uneori viata, atunci cand privesti in urma, peste amintiri prafuite, cautand de fapt adevarul propriei vieti.
Pana la 24 de ani, am fumat ca Turcul, porecla pe care am si dobandit-o prin merit personal, de la prieteni, in perioada de apogeu a nicotinei din proprii plamani. Frumoase vremuri. Da, in ciuda faptului ca fumam non-stop.
Iar astazi de dimineata, la ora 11.30, am beneficiat de o “programare speciala” la doctorul Andrei, prieten de femilie, care m-a chemat singur, pentru a “vorbi cu mine”. Am stiut imediat despre ce este vorba, sau poate chiar dinainte. Nu-mi mai aduc aminte nici fata taximetristului, nici ce mi-a spus nea’ Andrei si nici cum am ajuns pana pe malul marii. Stiu doar ca m-am gandit intr-una, de cand i-am auzit vocea la telefon, ca nu mai am de trait foarte mult si ca, acum a venit timpul sa las ceva in urma. Tot rumegand de fapt idele, am ajuns, la cea mai ciudata concluzie: sunt un om fericit. De ce? Pentru ca mi s-a dat o sansa sa fac ceva cu viata mea, iar poate ca asa voi ajunge in mod sigur sa pot spune cu sinceritate, “eu mor impacat cu mine”. Poate ca asa voi reusi sa fac intradevar ceva, sa las ceva in urma, asa cum mi-am dorit de cand am deschis, cat am putut, ochii in viata. Iar daca nu voi fi in stare sa exprim ceea ce simt, atunci oricum nu voi apuca sa-mi traiesc esecul. Ce frumos este sa simti pe propria piele cum speranta moare ultima si cat de frumoasa este ea in fapt.
Poate ca pe cei mai multi ii mira acest gen de optimism muribund, sau poate ca unii nu inteleg mai nimic din ceea ce ma stradui sa explic. Si asta, tot vina mea este, pentru ca inseamna ca nu am destul talent scriitoricesc sau ca nu sunt in stare sa explic niste lucruri pe care acum, le vad ca fiind extrem de simple. Pentru aceasta imi voi cere scuze, cu precadere acelora care au nevoie nu de speranta, sau de un argument pentru a trai frumos. Imi cer scuze, acelora care simt ca viata merita intradevar traita, dar care nu au inca forta necesara de a-si pune in aplicare propriul adevar, acelora care au suferit dar nu au putut transforma asta in bucurie, acelora care au fost pacaliti ca viata este de fapt urata, acelora pe care i-am jignit sau dezamagit, imi cer scuze parintilor mei daca nu i-am facut mereu sa fie mandri de mine si tuturor celor care considera ca as avea un motiv intemeiat sa le cer scuze. Nu este nici falsa umilinta, nici patetism, ci numai sinceritate. Imi cer scuze acelora carora nu le-am putut spune “te iubesc”, nu pentru ca nu i-as fi iubit, ci pentru ca, din propria nimicnicie, am considerat aceste cuvinte, ca fiind rusinoase. Sunt atat de multi celor carora as vrea sa le cer iertare, incat probabil ca as umple cateva foi numai cu asta, asa ca ma voi opri aici, spunand ca eu am iertat pe toti si ca nimeni nu imi datoreaza nicio scuza, oricat de tare ar crede asta. Dar deja incepe sa sune a testament, iar aceasta nu este intentia mea.”

Ciudat nu? Ciudat cum un simplu exercitiu de imaginatie poate sa schimbe perspectiva unei vieti. Bine, doar pe moment. Eu n-am cancer, tu n-ai cancer, nici cei doi care ne citesc noua blogul, sper ca n-au. Si ca atare, nu putem renunta de tot nici la subiectivism, nici la egoism, nici la mandrie… nu pentru ca n-am fi muribunzi, ci pentru ca suntem oameni.
Este oare necesar sa ne rupem de trasaturile astea ca sa fim fericiti? Dar putem oare sa ne rupem de ele? Grea intrebare. Oricum, daca ele ne fac oameni, n-am mai fi oameni. Deci omul nu poate gasi fericirea, nu? Sau poate?
Eu iar nu mai inteleg nimic. Am impresia ca m-au tampit sarbatorile astea, care au adus cu ele bune si rele, foarte rele. Dar relele provoaca durerea, iar durerea ma face sa gandesc. Daca ar fi sa gandim destul, am ajunge intelepti, iar prin intelepciune… am intelege noi ceva. Probabil…
Cam atat pentru azi. Inchei cu ce zicea frantuzul ala… Rochefaucauld (sper ca am scris bine) – “cine traieste fara nebunie, nu e asa intelept cum crede”. Iar sarbatori, iar fericite. Noapte buna (mi-e lene sa mai corectez ca s-a facut ora 3.00 – ma iubeste).

Entry number 16 - Tibi

2007-12-27T15:43:00.000+02:00

Nici nu stiu cu ce sa incep, asa-s de multe… prea multe sigur nu sunt, pentru ca nu as fi putut duce, dar totusi multe.

Iluzia unei insule

Cum sa incerc eu sa explic iluzia? Poti oare sa explici ceva ceea ce doar pare, fara sa existe? Poti oare sa-i zici unui prieten pe care il considerai cel mai bun, candva, ca el crede doar ca te iubeste, fara de fapt sa stie ca nu te iubeste? Sigur ca poti, dar la fel de sigur, se va supara. Si ajungi, ca de obicei, la o alta intrebare: are rost sa explici oamenilor adevarul atunci cand sigur ii va durea?
Daca este sa ma intrebi pe mine, iti voi zice ca adevarul, oricat de dur ar fi si oricare ar fi circumstantele rostirii lui (daca-l cunosti – ceea ce nu-i deloc usor), nu doare mai mult decat cea mai “nobila” minciuna dintre toate. Nu pe loc, poate in timp. Dar timp spuneam ca nu exista…
Ceea ce vreau eu sa spun, este faptul ca sunt intr-o mare dilema. Si incepe sa ma doara spatele de la atata stat in cumpana, daca ma intelegi. Care e dilema? Mai am sau nu mai am prieteni? E foarte sincera intrebarea, sa stii. Nu vreau sa patetizez sau sa par afectat in vre-un fel, pur si simplu, incep sa ma intreb sincer. Mai am oare prieteni?
Stiu, multi ar zice ca nu apreciez ce am, ca de fapt, am mult mai multi prieteni buni dacat multi altii, dar incepe sa-mi para doar o iluzie. De ce? Pai foarte simplu. Nu stiu cati dintre ei ma cunosc asa cum sunt, ca sa ma si placa. Cred ca ma plac pentru ceea ce par: ca par filosof, ca sunt uneori ironic dar amuzant, ca am parul lung, nu stiu de ce. Dar eu nu par filosof, eu nu-s ironic cand sunt eu si nici nu-s doar un baiat cu parul lung. Ce-i drept, este si vina mea in mare parte, pentru ca nu las oamenii sa ma cunoasca, dar eu aici nu vorbesc despre viata mea, asta-i doar un exemplu la indemana, eu vorbesc de ideea de principiu care ma contrariaza: cati prieteni avem de fapt? Cati dintre ei ar da totul pentru noi fara sa ne ceara nimic in schimb? Si sa nu mai continuam, ca ma tem ca n-are rost.

Adevarul si istoria

Vorbeam despre adevar, dar din avant de pionieresc am uitat sa spun ce-i adevarul, pentru mine. Sincer, nu stiu daca-s multi care stiu ce este adevarul. O sa incerc sa nu fiu nici prea alambicat, nici sofisticat, ci simplu: adevarul este reflectia fidela a realitatii in mintea umana. Este reprezentarea obiectiva a realitatii, o oglinda perfecta a ei. Probabil ca tocmai perfectiunea lui ne impiedica sa-l atingem, nu? Cine stie…
Asadar, cum sa te iubeasca oamenii cu adevarat cand traim intr-o lume in care totul e relativ? Ce mai este adevarul astazi? Este zero. Sau suntem invatati sa gandim asa? Eu as spune ca totul este subiectiv, mai degraba decat relativ, dar eu sunt unul…
Einstein pentru mine este un filosof, mai mult decat un fizician. La fel ca si Isus si tot atat de neinteles. Cu precadere, atunci cand a spus, intrebat cum va arata un al treilea razboi mondial, “nu stiu sa spun exact, dar in al patrulea ne vom bate cu bete si pietre”. Adica, ma uit in jur… China a facut in 2006 parca, cea mai mare campanie de inarmare din istorie… din istorie. Iar acum unde se tine Olimpiada? Suna cunoscut scenariul? Daca nu, iti zic eu, Victor: in ’36 Germania incepea sa se inarmeze serios si in ’38… Olimpiada din Berlin. Sper ca istoria se repeta doar foarte rar, altfel…

Revelion 2008 – Langa, danga, cu talanga

Poate ca bat campii aiurea, cine stie? Sau poate ca nu, dar ma pierd sigur in detalii. Spuneam ca dilema mea este, daca am prieteni. Si asta pentru ca, am impresia ca lumea ma place, pentru ceea ce par, nu pentru ceea ce sunt de fapt. Mai toata lumea. Probabil si de-asta scriem aici, nu? Fiind doar unul din motive, pe langa curiozitatea care ne caracterizeaza pe amandoi si cautarea fericirii in scris? Numai intrebari… mereu intrebari…
Si daca este asa? Daca intradevar lumea ma place pentru ceea ce ma vrea? Sa fie asta un motiv de tristete? Nu cred, sau cel putin, nu pentru mine. Pentru ca, fara exemple aiurea si demonstratii intortocheate, asta ar insemna ca am inteles o parte din adevar, nu? Si nu ziceam noi ca, prin intrebari ajungi la raspunsuri, iar asta inseamna intelepciune? Daca esti intelept, vezi adevarul, acceptandu-l. Nu? Iar asta e bine si ar trebui, macar ipotetic, sa fii fericit, ca ai inteles ceva despre viata, nu? Oricum, tot ceea ce spun este doar ipotetic, de fapt toti prietenii mei ma cunosc, iar eu imi doresc sa fac Revelionul cu ei si nu singur, acasa. Iar eu nu prea ii intelg pe ei, pentru ca nu am timp sa ma gandesc la ei atat de mult pe cat se gandesc ei la mine. Si nu, nu-s ironic? Sau sunt? Serios, jur ca nici eu nu mai stiu daca sunt sau nu… Dar ei stiu? Pai, daca eu nu stiu, ei de unde sa stie? Ce, cand am lasat eu pe cineva sa intelega ceva?

Apoteoza lumii – varianta prescurtata

Suntem frumosi cu totii. Suntem o rasa mare, sub soare. Intelegem foarte multe, iar intr-o zi vom ajunge la Dumnezeu cu farfurii zburatoare, vom manca sanatos iar femeile nu vor mai simula orgasmul (hai ca am bagat-o si pe asta, pana la urma, in dialog, ha). Intr-o zi, Sida o sa aiba un vaccin, iar orice muncitor necalificat isi va putea permite un yacht, iar asta, pentru ca suntem atat de minunati si plini de posibilitati. Mai putin in ceea ce ne priveste pe noi insine, motiv din care, cred ca doar putini pot gasi fericirea pe lumea asta. Am fost ironic, sau nu? Pot oare sa fiu si sa nu fiu in acelasi timp? Si nu ma refer la teleportare… ci la ironie. Oricum, eu sunt sigur de ceva, adica am o certitudine. Exista… cineva… care ma iubeste pentru ceea ce sunt, adica neconditionat. O cheama Lady, are blana neagra, latra… e o relatie pur platonica, oricum.
Stiu ca pare doar simpla aberatie, poate si este… Sarbatori fericite! Sau sa fiti voi fericiti, nu numai de sarbatori. Amandoi voi astia care cititi… Noapte buna, buna seara… buna dimineata… buna sa fie. Oricea-ar fi. A voastra, a mea, dar ma voi opri aici.

Entry number 15 - Victor

2007-12-24T09:49:00.000+02:00

Si mie. Adica si eu. Aaaaa…. Adica nici eu. Traducere – si mie mi-e frica. Si eu sunt fericit. Dar nici eu nu spun aici si acum.

Entry number 14 - Tot Tibi

2007-12-24T09:37:00.001+02:00

Daca nu mi-ar fi fost frica, as fi spus acum, aici, ca sunt fericit. Dar n-o sa zic asta.

Entry number 13 - Tibi

2007-12-24T09:33:00.000+02:00

Ce fac cu viata mea?

Cum atunci cand citesti, pargurgi lectura de la inceput catre sfarsit si nu invers, si cum ultimele idei sunt cele care-ti raman cel mai bine fixate in scufita, eu o sa-ti raspund, incepand cu intrebarile tale de final. Spuneai ca “te sperii de te caci pe tine cand te gandesti ca poti sa faci ce vrei cu viata ta”. Eu, ciudata chestie, cand am inteles treaba asta, am inceput sa-i sperii pe cei din jur.
“Cate facultati mai abandoneaza asta?”. Asta a fost una dintre intrebarile care mi-au suflat mie in ceafa multa vreme. Ce nu inteleg ceilalti, este ca de fapt, eu caut fericirea. Simplu, nu? Si ca sa gasesti fericirea, cred eu ca ai nevoie sa faci ceva cu viata ta, iar acel ceva ar trebui, teoretic vorbind, sa-ti ofere multumire. Nu? Sa te simti implinit, nu “un sclav cu guler alb”. Si cum sa nu te simti tampit si impotent cand absolut toti in jur au impresia ca pe tine nu te atrage nimic si ca nu vrei sa faci nimic cu viata ta? Poate sa fie adevarata ideea conform careia fericirea ta depinde de fericirea celor din jur, dar cu tristetea ce facem? Ce facem cand in jur, toti ne sugereaza intr-un fel sau altul negativul intrinsec?

Cochilie meditativa

Pai sa-ti spun ce am facut eu. A inceput sa nu ma mai intereseze absolut deloc parerea celorlalti, iar cand spun “celorlalti”, spun de fapt “tuturor”. Am inceput sa-mi desenez singur “tabloul vietii” si l-am ascuns undeva intr-o pivnita in spatele nasului. Am inceput sa ma eschivez ca un spadasin de fiecare data cand eram intrebat ce vreau eu sa fac cu viata mea. Sau sa ofer raspunsurile cele mai sarcastice sau vagi, de genul… “vreau sa fac bine”, “sa fiu fericit”, “sa las ceva in urma”, “sa mor impacat cu mine si cu lumea”, etc. Ce e insa ciudat, cel putin pentru mine… cu timpul mi-am dat seama, inchis in propia cochilie, ca asta vreau eu sa fac cu viata mea.
Poate o sa scriu o carte, poate o sa predau istorie la facultate, poate o sa fiu om de afaceri si o sa ma retrag pe o insula pustie, cine stie? Toate astea ii sperie pe cei mai multi dintre noi, pentru ca par lucruri aproape imposibil de realizat. Exact cum ziceai si tu, ca daca ai fi stiut c-o sa fii toata viata cizmar, ti-ar fi fost mai usor. Corect, dar propabil ca ai fi fost trist, nu? Sau poate ca nu, cine stie, uite-te la Ceausescu. Chiar si cizmarii pot scrie istoria, nu ca ar fi ideal s-o faca. Dar sa nu ne pierdem in exemple tampite.
Cred ca, macar in cazul meu, influenta celorlalti nu imi hotaraste viata decisiv. Bine, nu vorbim de educatie sau cine stie ce, vorbim de ceea ce-si doresc altii de la tine. Chiar daca-s parinti, iubita, frati, etc. Viata mea este numai a mea, iar asta nu pentru ca nu vreau eu s-o impart, ca as fi cine stie ce pustnic sau chestiuni de genul asta, ci pur si simplu pentru ca eu sunt singurul care-mi poate trai viata. Nu mi-o traieste nici maica-mea, nici bunica-mea, nici X, nici Y, nici W. N-am vrut eu sa zic Z, na!
Si stii cat ma bucur ca m-am nascut asa rebel? Nu pot sa-ti explic, pe bune. Si stii de ce ma bucur? Ca ma uit in jur si vad pe multi, majoritatea prieteni si cunoscuti, care au facut o facultate ca asa le-au spus altii, iar acum muncesc intr-un domeniu de care intrinsec sunt straini. Nu stiu nici ce cauta ei acolo, nici cine i-a pus si nici de ce nu sunt fericiti. Nu ca eu as fi in adevaratul sens al cuvantului si mereu (acuma sincer sunt fericit, e ceva in mine, intre stomac si piept, si straluceste), dar stiu sigur ca bucuriile mele-s destul de dese in comparatie cu mediul inconjurator. Trec binisot peste medie. Nu ca ar fi in totalitate meritul meu, am avut si noroc sa ma nasc in famila asta si sa aleg numai ce m-a atras in viata.
Am renuntat la psihologie pentru ca nu era de mine, iar eu eram singurul care intelegea asta. Nu pot sa mint oamenii in fata, nici pentru cea mai nobila cauza. Asta-s eu. Pot sa inteleg si sa ascult foarte bine, dar nu sa mint. Pot si mai bine sa citesc istorie si sa caut raspunsuri la intrebari legate de noi, de oameni. Sunt curios ce faceau… sa zicem… vikingii, cand nu vasleau. Spuneau bancuri sau isi faceau planul de atac aspura manastirii? Ce mancau si de ce? Dar sa ma opresc aici, pentru ca am observat cat de plictisitoare poate fi istoria pentru cei mai multi dintre noi.

Despre timp si concepte

Timpul exista, eu n-am vrut sa spun ca nu exista. Dar exista cand il calculam, nu mereu. Timpul apare si dispare in functie de nevoile noastre. Ieri, de exemplu, am incercat sa-mi imaginez o lume in care oamenii n-ar fi… sa zicem, descoperit si nu inventat, timpul. Stii la ce concluzie am ajuns? La niciuna. Pentru ca asa o lume n-ar putea exista. De ce? Pentru ca noi suntem timpul. La fel de bine cum noi suntem istoria, filosofia, sau concept… dar aici intervine o capcana. Stii de ce? Pentru ca spunem asa: noi inventam conceptele. Dar stii ce e un concept? Un concept este o idee care reflecta realitatea. Un concept este deci dependent de adevar. Si atunci cum e cu timpul? Ce este timpul? Exista sau nu exista? Ma intreb doar, pentru ca, pentru mine, timpul nu reflecta realitatea, ci doar nevoia noastra de organizare. Iar realitatea, ca sa ma joc mai departe cu ideile, este tocmai extrem de dezorganizata. Sau asa ne pare noua, in imensitatea ei, iar cand spun realitate ma refer la natura, Univers, materie, nu stiu. La tot. Si stii de ce ne pare asa, in ciuda progreselor stiintifice “miraculoase din secolul trecut?

“Nu departe e aproape/ Ce-am ascuns intre prosoape” – Ada Milea

Asa cum spunea si Horia-Roman Patapivici (imi place numele, de-aia l-am scris pe tot), ne-am indepartat de Dumnezeu. Pentru ca am descoperit atatea lucruri noi despre care nu aveam habar si am ajuns sa avem atata control aspura mediului, incat am inceput sa ne credem zei. Dar noi suntem oameni, nu? Si am mai inceput sa-l cautam pe Dumnezeu (si nu cred ca se supara pe mine daca nu-i scriu mereu pronumele personal cu majuscule) prin tot felul de metode, care mai de care mai ciudate. Ba chiar citisem mai demult o carte SF, nici nu-mi mai aduc aminte numele, in care, in viitor, oamenii incepusera sa-l caute cu nave spatiale. Asa o sa ajungem si noi, sunt sigur si nu-mi permit sa subestimez niciodata prostia. Poate doar pe a mea, ca-mi sunt mai simpatic mie, decat imi sunt altii.
Cred ca de fapt, ca sa spun altfel, il gonim pe Dumnezeu, fugarindu-l prin Univers ca niste cretini. Pe bune. Eu chiar nu inteleg cum pot sa-l caute altii cu nave spatiale? Nici macar nu inteleg ce se asteapta sa gaseasca in biserici in afara de autosugestie? Nu judec, sper sa nu fiu inteles gresit, incerc doar sa spun ca Dumnezeul meu personal, este in flori, in mare, pe cer, in pamant, in mine, care-s agnostic, in Bogdan care e crestin, in tine, care esti ateu, in Lady, care e cateaua mea. Adica e peste tot… Dar asta nu-i decat Dumnezeul meu.
Ce zici? Are dreptate Patapievici? Eu spun ca are, dar doar partial. De fapt n-am citit eu ca sa-mi permit sa spun daca are sau nu dreptate el, dar, daca e cum spui tu, si anume ca suntem nefericiti pentru ca, renuntand la traditie, ne-am indepartat de Dumnezeu, eu o sa vin si-o sa spun asa: ne-am nascut tristi. Am trait pana astazi, ca rasa, tristi, amari. Pentru ca il cautam in biserici si religie, pentru ca urmeaza sa-l cautam in Cosmos si asa mai departe. Cand el e de fapt… unde vrea fiecare dintre noi sa fie. Sau unde nu vrea sa fie. Ca de-aia avem liberul arbitru, nu? Nu ca sa fim arsi pe rug negand nemurirea sufletului intr-o carte, ci pentru a gandi liber. Si nici nu cred ca Dumnezeu s-ar supara atat de tare pe noi ca suntem mai tampitei de fel. Eu nu ma supar pe Lady daca face o prostie, nu? E caine, nu e om… Dar fiecare sa creada ce vrea, eu spun doar ce cred eu. Si nici nu ma intreseaza ce cred altii, sau cine are dreptate discutand religie sau filosofie, pentru ca eu cred ca nimeni nu are dreptate. Niciodata.
Aici cred ca o sa inchei. Ma intristeaza discutiile despre Dumnezeu… si ma bazaie toata lumea pe mess. Au pe necuratu-n ei… de ca si cum Diavolul ar sta murdar… Noapte bune, buna dimineata, whatever.

Entry number 12 - Victor

2007-12-22T18:01:00.000+02:00

„Ce frumos e... cand te scoli dimineata, si viata te loveste-n fata...” astea sunt versurile care imi vin in minte cand mi se intampla ceva dezamagitor... dan amariei de la OCS isi cunoaste cuvintele... cam asa ma simt cand ma gandesc la futilitatea dialogului nostru. practic, eu ma gandeam sa il facem ca sa ne punem ordine macar in propria noastra viata. ma rog, in a mea. Si chiar aveam impresia ca reusisem. Cu primele postari, adica. Dar ce sa vezi? Cum ajung inapoi in viata, totul se abrambureste. Practic, viata m-a lovit in fata pentru ca mi s-au stricat planurile. Care planuri? – de viitor, evident. Haha! De viitor imediat apropiat. Adica eu speram sa am o vacanta prelungita, in care sa ma dau cu placa si sa imi regurgitez ideile filosofice... asta era conditionata de o anumita programare a examenului de definitivat. Programare care s-a dovedit a nu fii asa importanta... adica ce daca dai peste cap bietilor oameni. O programare e facuta sa fie schimbata, nu? Nu m-a intristat chestia asta, insa mi-a anulat tot elanul. Asa-zisa fericire de moment. Incerc sa imi spun ca printr-o simpla schimbare de optica as putea sa ajung din nou la acea stare, caci o vacanta tot voi avea, dar nu reuses. Probabil am pus prea multa energie in chestia asta, si acum nu ma pot deconecta...

Sunt un asentimentul tau cand descrii cat de faine sunt sarbatorile. Dar nu as avea nimic de completat, pentru ca sunt si altii care isi cam bat gura degeaba spunand lucrurile astea... in timp ce citeam, chiar vroiam sa te intreb daca iti place conlindul 1 a lu ada milea – de pe absurdistan... dar mi-ai luat-o inainte.

Revenind la timp...

Sunt de accord cu premizele tale, dar nu si cu concluzia. Despre timp adica. Ok, sunt niste notiuni inventate. Dar asta nu inseamna ca nu exista... dimpotriva. Odata ce un concept a fost creat, el exista. Ca nu are o exprimare in lumea materiala, asta e altceva. Acum ai putea sa spui ca nici filosofia nu exista... pentru ca a fost inventata din nevoia de a raspunde la intrebari pe care zeii din olimp nu aveau raspunsuri. Sau poate chiar mai de mult, insa nu s-a gandit nimeni sa scrie. Si iar te contrazic. Ce daca nu intelege nimeni? Filosofia e in primul rand un demers personal, si dup-aia publici... demers personal care se invarte in jurul urmatoarei intrebari: „Ce fac eu cu viata mea?” sau, ca sa il citez pe dobrovolschi, „Ce caut eu in viata mea?”...

Da... cum am ajuns aici? Cine ne-a trimis? Dupa cine si ce alergam. Si nu-mi spune ca alergam dupa jumatatea cealalta, sa refacem adnroginul... cred ca intrebarile astea au cea mai mare legatura cu fericirea. pentru ca in functie de raspunsurile pe care ni le dam – sau poate mai corect le inventam noi – vom fi fericiti sau nu. Pentru ca nu vom avea niciodata raspuns la ele, unul autentic si universal valabil, conteaza deci ce inventam noi. Si parerea mea e ca tot ce inventam noi este as real as it gets... nu e nimic mai real decat ideile/lucrurile in care credem noi. De ce? Pentru ca nu avem un etalon universal. O unitate de masura infailibila.

Patapievici

Ziceai ca traim in epoca relativitatii. Aici imi aduc aminte de Patapievici. In „omul recent” aduce o critica serioasa modernismului, pe care il identifica prin cateva caracteristici, printre care principiul „Gott ist tott”, si relativismul oricarei experiente... spune el acolo ca d-aia nu mai sunte fericiti, pentru ca am renuntat la valorile universal valabile. Ca ne-am indepartat de creator, ca il negam. Se poate sa aiba dreptate. Nu e usor sa nu mai ai niciun dumnezeu... sa nu ai niciun reper fix. Totul sa pluteasca si tu sa nu-ti gasesti un loc al tau. Nu-i de mirare ca majoritatea oamenilor sunt stresati si speriati.. daca urla, claxoneaza sau arunca bombe... tot cam aia e... dar ce naiba sa faci? Sa inchizi ochii? Sa nu vezi ca noi oamenii suntem singurii zei? Ca noi cream idei, concepte? Ca zburam – cum niciun filosof greg nu si-ar fi imaginat – catre stele? Ca putem sa distrugem planeta intreaga prin cateva apasari de butoane? Ok, nu suntem cei mai straluciti zei, dar suntem. Putem sa alegem sa cream concepte ca timpul, care la inceput ne ajuta, si dup-aia ne strica orice sansa la fericire, sau sa cream nitroglicerina, care la inceput ne ajuta la minerit ... si dup-aia... nu mai vorbim de energie nucleara. Am citit ceva de dan brown – cred ca illuminati se chema – si vorbea cum teoria big-bangului poate fi dovedita dupa descoperirea antimateriei, si ca asta ar ajuta la dovedirea existentei lui dumnezeu. De aici mie mi-este clar ca orice concept poate fi sucit in asa masura incat el va servi scopului omului care il suceste. E drept, poate spun chestia asta pentru ca sunt avocat, si ca in jurul meu vad tot felul de „interpretari originale” ale conceptelor folosite de oameni.

Stau si ma gandesc ca ma sperie de ma cac pe mine cand ma gandesc ca pot sa fac ce vreau cu viata mea... era mult mai simplu sa stiu ca voi fi ... cizmar toata viata. in schimb asa, daca o sa imi para rau la 40 de ani ca nu m-am facut pompier... sau politician. Sau ce stiu eu ce alta forma de ajutor reciproc cu semenii nostri care ne dezamagesc in continuu...

Sincer, revin la ce ziceam la inceput, si imi dau seama ca e o varza in capul meu. Si ca oricat m-as chinui sa fac ordine, sa imi aranjez prioritatile, sa urmaresc fericirea intr-un mod organizat si extra-tacticizat, nu voi reusi. Mai bine merg pe val... si o sa incep cu un pui de somn, ca am facut 7 ture in postavaru azi, si diseara e chef la discover...

Entry number 11 - Tot Tibi

2007-12-22T17:20:00.001+02:00

Cadouri nervoase

Vorbeam ieri despre intrebari. Filosofice sau nu. Despre raspunsuri si accesibilitatea la ele. Cred ca vorbeam de fapt vorbeam despre intelepciune ca fiind un intinerariu catre raspunsurile importante, o poarta catre fericire. Si am mai spus cateva chestii la care nu mai fac acum referire. Dar asta a fost ieri, iar azi, lucrurile sunt cu totul si cu totul diferite, pentru ca, viitorul improbabil, despre care eu spuneam ca nu exista, a adus cu el cadouri nervoase.
Sarbatori, craciun, brad, porc, cadouri, nervi… N-o sa mai fiu filosofic astazi, pentru ca-s prea nervos. Aparent, motivul ar fi sarbatorile, dar de fapt eu sunt suparat pe oameni. Iar sarbatorile nu-s decat pretextul pentru care, in ultima vreme, parem a ne purta din ce in ce mai aiurea.

Colinde, depresii si nevroze

Tu, tin minte ca vorbeai despre depresia de sarbatori. E, daca tu esti depresiv in perioada asta, io-s nevrotic. De ce? Pentru ca ma uit in jur si ma apuca nervii, la fel cum il apucau si pe Bacovia, in aceeasi perioada, adica inaintea Craciunului. Dar sa nu bat campii ca si asa simt ca destul de putina lume ma intelege.
Cadouri, mancare… Cumparam ca apucatii! Nu incerc sa arunc vina pe nimeni sau sa arat cu degetul. Vorbesc despre noi toti, dar este nevoie sa exemplific, asa ca voi oferi un exemplu personal, din familia mea, tocmai pentru a nu fi acuzat de ipocrizie:
Maica-mea a cumparat ieri 40 kg de carne de porc. Innebunesc! De-abia le-am carat de la balcon pana-n bucatarie. M-am murdarit de sange, mirosea a moarte si nu exagerez cand spun asta. Daca n-as fi fost asa de slab as fi fost demult vegetarian. Omoram porci ca sa simtim mai bine spiritul Craciunului (eu cred de fapt ca omul a fost dintotdeauna invidios pe porcine, datorita orgasmului in special). Cei mai multi dintre noi asa intra in comuniune cu atmosfera sarbatorilor, numai inlesniti de cartabosi, sarmale, toba si vin. Doar asta-i traditia in lumea in care traim, nu? In lumea care geme datorita omului si actiunilor lui daunatoare naturii, in lumea in care taiem brazi ca asa-i traditia (dar ne plangem ca stratul de ozon e subtire), in lumea in care nu putem simti spiritualul decat pe stomacul plin. Si ma mai enerveaza ca iti trebuie un motiv sa fii bun, frate. Trebuie sa vina sarbatorile ca sa fii bun. Altfel poti sa faci orice, dar daca esti bun de sarbatori, e ok. Dumnezeu te apreciaza si Sf. Pentru sigur o sa scrie in carnetelul lui ca tu ai fost bun de sarbatori. Probabil ca in rest, Sf. Petru e in concediu, cu exceptia sarbatorilor, bineinteles. Cum ne-am invatat sa gandim asa? Asta nu inteleg eu. Ce face piata asta de consum din noi? Cat trebuie sa cumparam ca sa ne ajunga? Cat trebuie sa bagam in noi sa ne saturam? Cati brazi o sa mai taiem pana ramanem fara aer? Masochista rasa suntem, serios, si nimeni nu poate sa-mi demonstreze ca n-am dreptate. Sunt furios pe om si me mine, pentru ca sunt om.

40 Kg

Spuneam ca maica-mea a luat 40 de kg de porc. Stiu ca multora nu li se va parea cine stie ce mare branza. Dar este! De ce? Pentru ca la noi in familie nu se consuma porc! Nu-i amuzant? Nu e ca si cum ai aculta colinde de Ada Milea? Desi la inceput pare foarte amuzant, la sfarsit observi ca ai ochii un pic umezi. Si nu prea intelegi de unde tristetea…
De fapt asta ma deranjeaza cel mai tare. Ca observ la oamenii la care tin, la cei apropiati, nebunia asta, isteria asta a sarbatorilor. Deja ne facem griji ca ramanem fara merinde, de parca ar veni Apocalipsa. E foarte ciudat. Parca ar fi ceva in aer care ne tampeste pe toti, frate. Imi pierd rabdarea. Si stii ce ma mai enerveaza si mai tare decat asta? Ca daca incerci sa le explici toata tarasenia, cei mai multi se supara pe tine. Ca asa-s oamenii, subiectivi si iau totul personal:

Eu: Ce faci ma cu atata porc? Cine-l mananca?
Maica-mea: Noi, cum cine?
Eu: Pai eu nu mananc porc.
Maica-mea: Cum nu mananci porc? Fac sarmale.
Eu: Pai eu nu mananc sarmale, ce dracu’!
Bunica-mea: Facem sarmale, cartabosi, toba. Mananci si tu! Cum sa nu mananci?
Eu: Bai voi ati dat-o in mintea copiilor? Eu nu mananc ma porc!
Maica-mea: Mananca Eddy (taica-miu).
Eu: Eddy e plecat la tura! Cine mananca atat? si am plect la mine in camera ca sa evit o cearta.

Nu mai inteleg nimic. Amandoua stiau ca eu nu mananc porc. Poate doar foarte, foarte rar. Cred ca de acum doi ani si pana astazi, am mancat de maxim cinci ori. E ca si cum cineva le-a sters memoria, ca tot ma uit acum la “Heroes”, un serial in care unul dintre personaje are puterea de-a fura amintirile. Nu pe bune acum, e de vina capitalismul? Ne manipuleaza cineva din umbra subliminal? Care e faza, ca eu nu mai inteleg, Victor! Nici ciocolata incerc sa nu mai mananc. De fapt zahar in general, asta e problema mea, ma rog. Asa… si luase niste dulciuri pentru ciutani, de Craciun, tot maica-mea, iar eu am mancat o parte din ele pentru ca mi-a fost pofta. Mi-a luat doua pungi pline cu Twix, Mars si Snickers ca sa nu le mai mananc alora dulciurile. Rad singur, pe bune. Da’ rad a nebun.
Nu am nimic cu maica-mea. Mi-e simpatica, o iubesc, dar parca nu stiu… Ziceam de prieteni (cu precadere cei care lucreaza in banci, stiu ei cine) ca parca au luat-o razna si ei. Nu mereu, dar din cand in cand le par privirile pierdute. Ce se intampla frate, cu noi? Cine, ce ne face?
In comunism, frica ne facea sa ne tinem gurile. Acuma vad ca astia de indoapa in asa hal, ca nici sa mai vorbim nu mai putem. Nu zic ca e rau sa faci un cadou sau sa mananci ce vrei, fiecare cu viata lui, nu e treaba mea ce dorinte au altii, dar parca prea exageram. Si exagerarea asta vine pe fondul unui desert rational. Si asta chiar ma ingrijoreaza. Parca nu mai gadim. Dar ma rog, fiecare cu grijile lui…

Final

Iarta-ma ca nu am mai asteptat sa-mi raspunzi, dar trebuia sa scriu. N-am mai putut sa ma abtin. Ma uit in jur si nu vad nimic din ce ar putea fi asociat cu spiritul srbatorilor. Vad doar isterie, lacomie, prostie, tristete… si imi pare rau ca n-am putut sa ma abtin si eu sa fiu rau azi. Ca am cedat, iar asta ma inristeaza putin. Doar putin, pentru ca, pe de alta parte, cineva trebuie sa spuna lucrurile astea. Macar in speranta ca mai trezeste pe unul sau doi, din cei care ar putea citi. Si asta, doar pentru ca, speranta moare ultima, nu?
Omenirea a luat-o pe aratura si noi vorbim despre fericire. Mi se pare ciudat. Suntem niste ciudati, probabil, dar asta este. Eu ma pregatesc de un sex si-un dus. Si dupa, de un poker cu baietii. Cine-a zis ca sunt perfect? Eu incerc doar sa fiu moral si sa nu fiu ipocrit, atata tot. De-aia se si supara asa des lumea pe mine, cred. Dar ajunge pe ziua de azi, astept sa scrii si tu cand te-o lovi vreo muza cu vreo scrumiera in cap. Ma duc sa stau. Noapte buna, buna dimineata, whatever.

Entry number 10 - Tibi

2007-12-21T10:13:00.001+02:00

Cum faci sa alegi gandul perfect dintr-o infinitate? Cum faci sa rupi cercul confuziei? Cum sa te joci cu leul din cusca, fara sa te muste? Si cum sa asterni toate astea pe hartie intr-un mod care sa le faciliteze celorlalti intelegerea? Caci daca nimeni nu te intelege, ce rost mai are filosofia?

Intrebari

Acestea sunt simple intrebari. Aparenta lor ne sugereaza lipsa noimei, dar nu-i decat o aparenta. De ce lipsa noimei? Pentru ca, din punct de vedere filosofic (cel putin), ele nu genereaza raspunsuri. Si nu este oare acesta scopul unei intrebari? Nu sa-ti dea un raspuns? Pai, nu neaparat. O intrebare poate naste o alta intrebare, care, la randul ei, sa nasca o alta si asa mai departe. Cum rupi cercul confuziei? Intrebandu-te pana gasesti raspunsul cautat. Deci lipsa raspunsului nu este decat o aparenta, nu? Sa mergem mai departe. Si eu sunt curios unde vom ajunge…
Dependenta raspunsului de intrebare este si ea tot o aparenta. Este un rezultat al modului in care gandim. Eu cred ca de fapt, raspunsurile sunt de sine statatoare. Adica, ele exista si fara intrebari. Doar ca, intrebarile sunt usile prin care noi ajungem la raspunsuri. Sa facem un exercitiu de imaginatie:
Sa ne imaginam o idee, un raspuns, ca fiind un obiect, da? Sa zicem… un glob perfect din portelan alb. Hai sa-l amplasam in centrul unei camere, suspendata undeva in Univers. Nu conteaza unde. O camera simpla, fara mobila, fara ferestre, cu patru pereti. Pe fiecare dintre pereti avem o usa. Fiecare usa reprezinta o intrebare, care ne failiteaza accesul la acea idee, la raspuns de fapt. Da? O camera in Univers, in centrul careia se afla un glob de portelan. Iar prin cele patru usi noi putem ajunge la glob, da? Cine-i dependent de cine? Este globul dependent de usi? Nu. Noi suntem dependenti de ele daca vrem sa ajungem la glob. Asa cum oamenii sunt dependenti de intrebari pentru a gasi raspunsuri. Doar ca unele raspunsuri se afla ascunse in adevarate labirinturi. Unele raspunsuri necesita sa treci de mai multe usi pentru a ajuge la ele. Si cum selectezi asadar gandul perfect dintr-o infinitate? Il cauti. Cel mai simplu raspuns, il cauti. Dar ce rost ar fi avut sa spun asta de la bun inceput?
Cum te joci cu un leu fara sa te muste, asta nu mai stiu. Probabil ca in acelasi mod in care te joci cu propriile ganduri fara sa o iei din loc. Si anume le asterni pe hartie. Dar asta numai in cazul meu. Referitor la leu, probabil ca ar fi bine sa fie satul inainte sa-ti incerci norocul. Oricum e irelevant. Ideea provine dintr-o melodie care se numeste “Misunderstood” si o canta Dream Theatre. Este vorba de confuzie si izolare. Iar versul in care se vorbeste despre leu, e urmat de trecerea de la suprarealism la izolare (in versul urmator – “I turn from surreal to seclusion”). Daca vreti sa intelegeti mai mult, ascultati melodia. Eu ma duc acum la fereastra, sa privesc in zapada, timpul (ascultand “Misunderstood”).

Trecut, prezent si viitor

Exista oare trecut, prezent si viitor? Sau sunt doar inventii ale omului? Exista timp? Grele intrebari… Eu nu cred ca exista. Hai sa incerc sa explic de ce.
Spuneam ca urmeaza sa ma duc la fereastra sa ma uit in zapada. Asa am si facut. De ce? Ca sa imi aduc aminte ce incercam sa-mi definesc ceva mai devreme. Adica in trecut, cum am spune noi, oamenii. Nu, nu in trecut. In zapada. Ce anume? Ceva legat de timp, sau mai bine spus, de inexistenta lui.
Tin minte vag, ca acum cateva luni citisem un articol al unui fizician roman (iar imi scapa numele, ca de obicei), care incerca sa demonstreze inexistenta timpului. Mai tin minte, printre altele, ca el vorbea despre perisabilitate ca fiind o insusire a obiectelor, independenta te timp. Caci timpul nu exista, el este doar in imaginatia omului; o nascocire. Si mai spunea profesorul respectiv o gramada de lucruri interesante despre timp si despre perceptia umana. In fapt, cine-si imagineaza ca fizica si filosofia apartin unor universuri diferite, se inseala amarnic. Dar sa revenim la oile noastre.
Spuneam ca dupa mine, timpul nu exista (si nu numai dupa mine). Ca el este un produs al imaginatiei umane.
Ce este trecutul? Pai toata lumea stie ce este trecutul. Este ceea ce a fost inainte, ce s-a petrecut, el nu poate fi schimbat sau alterat. Este intangibil, poate fi numai observat.
Ce este prezentul? Prezentul este acum, azi. Il traim si-l modelam prin actiunile noastre. Prezentul este punctul in care ne aflam. Este existenta traita.
Viitorul? Pai teoretic, viitorul este ceea ce va urma, nu? Nu stim multe despre el; stim doar ca, la un moment dat, el va deveni prezent. Atunci cand vom ajunge acolo. Daca vom ajunge… numai sa nu murim inainte sa ajungem… Dar ce lagatura are moartea cu viitorul? Pai are cea mai mare legatura: daca n-ar exista moarte, n-ar mai fi nici viitor, dar nici trecut. Poate doar prezent. Pentru ca, daca am fi fost nemuritori, am fi trait cu siguranta trecutul si am fi stiut la fel de sigur ca urmeaza sa traim si viitorul. Bine, poate e destul de complicat ce incerc eu sa explic, sau nu atat complicat, cat greu de perceput. Si asta, tocmai pentru ca suntem invatati sa gandim exact invers. Hai sa ne gandim la Dumnezeu, da? Sa acceptam teroria conform careia El a existat dintotdeauna. Deci nu are trecut, nu? El exista dinainte de trecut. Iar daca stie tot, stie si viitorul, nu? Ce rost mai are viitorul daca stii ce urmeaza sa existe? Pai nu mai are. Deci, pentru Dumnezeu nu exista timp, nu? Sau poate exista doar prezent. Doar “acum”, iar acest “acum” este identic cu “dintotdeauna”. Uite cum am ajuns sa vorbim noi despre religie fara sa ne dam seama…

Repere temporale

“Bine, timpul nu exista, dar noi il calculam, nu? Avem secunde, minute, ore, etc. Cum sa nu existe timp? Esti tampit?” – ar spune unii…
Orele, minutele si secundele sunt inventii si ele. Si nu, nu este faptul ca nu le percepem in mod direct, ele chiar sunt inventii. Cum asa? Foarte simplu:
Din cele mai vechi timpuri (paradoxala exprimare) omul a simtit, cum ziceam mai devreme, nevoia de a da o explicatie anumitor fenomene. Asa au ajuns oamenii la concluzia ca au nevoie niste repere in ceea ce ulterior au numit “timp”. Aveau nevoie sa stie cand vine vremea recoltelor, cand vine anotimpul ploilor sau cand vin zapezile. Si de ce au avut oamenii nevoie sa stie toate astea? Pentru a le inlesni existenta. Ca sa nu moare de foame, de frig, etc. Totul e logic pana acum, da? Si cum poti oare sa punctezi aceste repere? Pai inventandu-le!
Cum uitandu-se in jur n-au reusit sa rezolve mare lucru, stramosii nostrii s-au ofticat. Asa ca, s-au asezat in fund si s-au uitat pe cer (surprize-surprize!). E, tot uitandu-se ei pe cer au observat ca astrele isi schimba pozitia, iar dupa o perioada revin in acelasi punct. Asa a si fost inventat primul calendar (cel lunar) in Egiptul antic, cam prin 2776 i.e.n (dupa unii). Dupa aceasta babilonienii au inventat si ei un alt tip de calendar, si altii, si altii. In 46 i.e.n, din ordinul lui Iulius Caesar, astronomul alexandrin Sisogene a alcatuit primul calendar solar stiintific, care paradoxal, nu era asa de precis ca altele dinaintea lui (nu se pricepeau romanii la timp, dar se pricepeau ei la destul de multe). Calendarul gregorian isi are numele de la cel al Papei Grigore al XIII-lea si este o versiune imbunatatita a calendarului iulian. Nu este atat de precis precum calendarul mayasilor sau cel al vestitului astronom Ulugh Beg (un nepot al lui Emir Timur sau Timur Lenk), al carui calendar calcula anul solar (cu ajutorul unui sextant urias construit intr-un deal) cu o precizie uimitoare, diferenta dintre anul calculat astazi de cele mai mai precise ceasuri atomice si al lui, fiind de numai doua secunde. Destul de interesant, nu? Dar pentru asta exista numeroase surse de informatie, asa ca sa revenim.

Carpe diem?

Timpul este doar o inventie. Dar noi vorbim despre fericire, nu? Ce legatura are timpul cu fericirea? Hm… Are sau nu are? Eu cred ca are, atata timp cat foarte multe dintre piedicile noastre in calea fericirii se datoreaza felului in care gandim. Inventam probleme legate de viitor, cand de fapt viitorul nostru improbabil sau incert nici macar nu exista. Ne gandim adeseori la trecut ca o mostenire nedorita, folsindu-l ca scuza cateodata pentru stari prezente nefericite. Asta e si problema, ca ne cautam scuze de prea multe ori, in loc sa traim pur si simplu. Nu neaparat clipa, doar sa traim asa cum vrem. Timpul este o inventie menita sa ne faciliteze existenta, nu sa ne-o ingreuneze. Sa fie oare si fericirea tot o inventie a omului? Am avut nevoie de repere temporale si am inventat calendarele, dar putem oare sa fim fericiti? Putem oare sa inventam un sistem perfectibil pentru a atinge fericirea?

Evolutie

Tu spuneai (si nu numai tu, ci multi altii inaintea noastra) ca fericirea se gaseste in interior, nu? Atata timp cat vom cauta in exterior burti de balena precum Iona, nu cred ca vom fi in stare sa inventam nimic care sa ne aduca fericirea. Dar asta-i sistemul pe care noi singuri l-am creat. Si il perpetuam ca niste zombie. Nu stiu ce-avem in cap, sincer. Dar ma stii, sunt un optimist incurabil. Si cred ca, intr-o buna zi, o sa fim destul de evoulati incat sa putem fii fericiti cu totii. Asta daca nu ajungem sa ne distrugem singuri pana atunci, caci dupa mine, punctul ala in timp este undeva destul de departe. Sau altfel spus, suntem departe de evoluatia spirituala de care avem nevoie pentru a atinge fericirea.
Nu asta facem de fapt noi doi? Nu incercam de fapt sa evoluam? Bine, nu suntem cei mai mari filosofi, departe de mine gandul, dar o facem pentru ca o simtim, nu? Asta incerc de fapt sa spun: ca setea asta intrinseca, pe care si altii au avut-o inaintea noastra, est de fapt o probabilitate a evolutiei. Adica… omul a evoluat inventand timpul si calendarele. De ce nu am evolua gandindu-ne la fericire? Stii ca ne-am intrebat de mai multe ori de ce incercam noi sa vorbim despre fericire? Stii ca ne-am intrebat de ce vorbim de fapt despre tristete in locul fericirii? Pentru ce eram mai putin evoluati atunci. Asta cred acum. Nu ca ar fi mare diferenta intre Victor de acum o luna si Victor de astazi, dar daca este? Poate ca noi doar vorbim despre fericire batand pasul pe loc, dar daca unul dintre indivizii ipotetici, care ar citi ce gandim noi, ar reusi sa puna cap la cap, fie si subconstient, un sistem care l-ar apropia fie si cu un milimicron de fericire, nu e ceva? Nu se numeste ca am evoluat? Poate ca doar ma amagesc sau bat campii, cine stie… Poate ca sunt prea optimist? Poate ca de fapt nu are nicio relevanta ce vorbim noi astazi, atata timp cat traim in epoca relativitatii? Cine stie?
Eu habar n-am. Stiu doar ca-s multumit ca am reusit sa scriu iarasi ceva, oricat de vag ar parea si oricat de prost inteles as fi. Nici n-o sa mai incerc sa corectez sau sa recitesc. O sa postez si o sa ma bag in pat. Macar stiu ca o sa dorm linistit. Noapte buna, buna dimineata, whatever.

Entry number 9 - Victor

2007-12-16T11:34:00.000+02:00

Motivatie si arta

Am indoieli totusi cu privire la cat de fericiti suntem in randurile astea... si ce m-a facut sa ma gandesc asa este comentariul ranei. De fapt, comentariul ranei vine sa dubleze ce a zis ancuta despre ce ai scris tu. Tu vorbesti despre „surplusul actual de bucurie”, iar amandoua – si rana si ancuta – zic ca e trist ce au citit. Dar ele sunt femei... si femeile nu sunt oameni. Dar asta o putem discuta in alt decor...

Sa iti raspund in primul rand intrebarilor de pe mess. In niciun caz nu ai fost trivial, vulgar sau altele. Daca ma intrebi pe mine, puteai sa dai mai multe detalii fara sa fii vulgar. Dar eu sunt mascul... in sfarsit, eu nu m-am gandit ca ar fi trist, pentru ca m-am luat dupa subiectivismul tau. Si cred ca asta e pana la urma cheia beatitudinii... subiectivismul. E ca faza cu taica-miu, de saptamana trecuta. Mergea cu masina de serviciu – o coaja de dacie 1410 – pe o strada cu 3 benzi pe sens in curba, langa axul drumului, cand din sens invers vine un X5 cu 100 km/h, care nu are cum sa ia curba pe tarlaua lui... al meu parinte a virat dreapta, suficient incat monstrul din fata sa nu se urce pe el, ci doar sa ii stearga aripa dreapta spate... evident ca tzaranul nu s-a oprit, dimpotriva, chiar a accelerat. Episodul asta are doua interpretari. Mie mi se pare trist ca oamenii pot sa faca asa ceva si sa scape nepedepsiti ... time after time. Lu taica-miu i s-a parut un episod fericit pentru ca putea sa moara, si totusi nu a patit nimic. Dupa cum spuneam, totul sta in subiectivism. Repet aici ce zicea maxi jazz – „no one can be the source of your content- it lies within” deci exemplul tau de fericire este mai puternic poate decat ti-ai imaginat. Adica are semnificatii mai profunde decat trivialitatile de care tie ti-era frica. Practic, un episod care poate fi vazut ca unul trist, e transformat de filtrul optimismului tau intr-una din acele bucurii care te fac fericit. Sau ma rog, asta e impresia mea.

Sau totusi?

Si exista un totusi. Vorbeai la inceputul dialogului de faptul ca nu iti lipseste nimic, si totusi ai un sentiment care iti spune ca ai putea sa vrei mai mult de la viata. sau asa ceva. Eu zic ca daca am fi pe deplin fericiti si impliniti, nu am mai scrie la blogul asta. Revin la ideea ca atunci cand esti „complet”, nu te mai apuci sa scrii, sa incerci sa salvezi lumea de la tristete, nu mai fugi dupa niciun goldrush – cred ca asta e o tautologie intentionata haioasa, dar cine sunt eu? –, nu mai filosofezi. Doar te opresti, tragi aer in piept, si cauti butonul de pauza de la telecomanda vietii. Insa momentul e atat de fragil, ca se sparge si daca iti dai seama ca exista o sansa cat de mica sa nu gasesti acel buton. Si atunci te sperii, si se risipeste totul... si poate atunci te apuci sa scrii, si sa reintregesti acel moment... unde vreau sa ajung cu asta? Pai vreau sa spun ca suntem niste ipocriti. Vorbim despre fericire, cand de fapt traim cu impresia ca am putea sa facem ceva maret si ca ne irosim viata cu micile bucurii... Sau poate doar asa ne explicam noi acel sentiment de vid sufletesc care apare cand te astepti mai putin... sau care apare dupa ce te-ai jucat o zi intreaga la calculator, cand ai terminat campania sau ai cucerit lumea. Atunci te loveste Acel Ceva implantat in sufletul nostru. daca mai avem unul.

Imi tot vine in minte un exemplu... poate un pic cam tehnic, in sensul strict ingineresc al cuvantului, dar cred ca se potriveste... Gandeste-te la chimie, la Mendeleev si tabelul lui. Gandeste-te la gazele rare – ele sunt cel mai putin reactive, si sunt pentru mine echivalentul oamenilor fericiti. Ironica denumire, nu-i asa? Practic, gazele rare au completate toate straturile cu electronii aferenti, si nu mai reactioneaza cu alte elemente. Ele au tot ce le trebuie, sunt implinite... in schimb, daca pui un metal alcalin langa clor, PAC! Imediat se impreuneaza sa isi completeze lipsurile. Asa si noi. Ne simtim neimpliniti, si ne cautam jumatatea – fie ca e o persoana, fie ca e un hobby, fie ca sunt banii. Dar astea sunt doar niste chestii superficiale... pentru ca nu va fi o implinirea adevarata, ci doar un joint venture, o colaborare in vederea simularii fericirii. Cand de fapt, fericite/implinite cu adevarat sunt doar gazele rare.

Una peste alta, impresia mea este ca oricate bucurii am avea, nu vom fi niste gaze rare. Si de-aia ne-am apucat sa punem pe hartie – ma rog, pe blog – fericirile noastre. Pentru ca nu suntem impliniti. Raman la stadiul de impresii – pentru ca nu pot fii sigur de nimic – si zic ca nu o sa auzi despre oameni cu adevarat fericiti ca au creat nush ce opera de arta... la fel cum nu o sa auzi despre un gaz rar ca a reactionat cu un metal sau cu un acid. Ei stau la locul lor... si (ca sa mai condimentam comparatia) pana nu musca din marul cunoasterii, raman impliniti si rotunzi...

Si totusi, desi scriu si gandesc chestiile astea – care sunt mai mult triste decat fericite – eu ma simt fericit. Fericit rimeaza cu ipocrit, dar ... nu ma simt. Ipocrit, adica.

Entry number 8 - Tibi

2007-12-13T20:28:00.000+02:00

"Fumez… Fumez si incerc sa bifez punctele care-mi asigura surplusul actual de bucurie. Fereastra-i deschisa iar afara e decembrie, dar mie nu mi-e frig. Sa nu se afume prea tare in camera… Continui a marca plusuri imaginare pe foile gandirii si constat un soi de licarire interioara. Nu am motive sa ma plang. Si totusi…

Rationament

Omul se trage din maimuta (fie ca ne convine, fie ca nu), iar maimuta fiind un animal, omul este un animal si el. Total gresit rationamentul, dar de ce sa nu continuam? Animalele-s in general lacome, iar oamenii, fiind la randul lor animale, sunt si ei lacomi. A doua oara gresit! Si totusi…
Aprind un betisor chinezesc parfumat. Iasomie (iaso si tie!). Mereu mi-a placut mirosul asta. Are ceva… pare sa fie indeajuns de natural si in acelasi timp reuseste sa se adapteze spatiilor inchise. Nu stiu cati au inteles ce-am vrut eu sa spun, dar nu ca ar conta prea tare. Iasomie este unul dintre X-urile despre care vorbeam ceva mai devreme, unul dintre plusurile care contribuie la mentinerea starii mele de spirit… majoritar pozitive, i-as spune. Adica in majoritatea timpului sunt fericit, cred… ba nu, sunt bucuros. Fericit as fi atunci cand bucuria m-ar cuceri pe deplin, atunci cand as putea spune, “eu sunt mereu bucuros”. Dar nu poti spune asta, pentru ca in schimb ai spune “sunt fericit”. Iar eu inca nu pot spune asta; doar reusesc sa adun multe plusuri. De ce nu sunt fericit?

Intre eros si colaps

Eram cu baietii la meci. Stabilisem s-o iau din drum si sa mergem la mine. De la o vreme ne tot intalnim pe ascuns pentru a… nici macar “sex” nu pot sa-i spun. Cred ca “miscare mecanica elaborata in speranta atingerii orgasmului” este mai potrivit in cazul de fata. Stau si ma intreb, daca sexul il descriu asa, masturbarea ce este? Probabil ca ar lipsi termenul “elaborat” din context, nu? Dar sa trecem peste detaliile de natura tehnica, pentru ca nu tin mortis sa fiu trivial. Iar daca sunt, imi cer scuze si mint cum ca as face-o pentru un scop nobil. Prostii! Istoria omenirii este plina de atatea “scopuri nobile” care au servit ca scuza pentru folosirea celor mai imorale si crude metode, ca mi-e asa o scarba de rasa asta… cu Machiavelli in frunte. Bine, o fi fost baiat bun Niccolo asta, undeva in strafundurile fiintei sale. Foarte adanc, motiv din care probabil ca nici n-a descoperit vreodata cat de bun era de fapt, dar sa revenim la oile noastre.
Am ajuns acasa, ne-am furisat in camera mea ca doi ninja incepatori si ne-am aprins cate-o tigare ca sa intram in atmosfera. In curand am ajuns la concluzia ca scena e penibila. Eu am incercat sa fac primul pas, n-a mers, dupa care ea, intr-un final terzindu-ne goi, in pat. Lipsea totusi ceva. In mod ciudat insa, acel ceva nu era de ordin sentimental. Reminiscente de pe vremea cand ne iubeam, poate prea mult, au ramas bine infipte in amandoi. Cel putin asa presupun. Situate undeva, cam la aceeasi adancime la care se gasea bunatatea in Machiavelii. Numai ca din noi au reusit sa transpire. In schimb, noi nu prea am transpirat. A fost penibil. Ma simt penibil, numai gandindu-ma si ma intreb daca nu cumva si scriind despre asta tot penibil se cheama. Nu ca m-ar interesa, in plus, are legatura cu subiectul despre care noi discutam. Nu ziceai tu ieri in gluma ca ar trebui sa discutam si trivialitati, poate-poate devenim mai interesanti? “Never say never”, cum spunea romanul.
Prefer iarasi sa ocolesc detaliile ingineresti, spunand numai ca a fost un act extrem de bizar. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca te poti apropia la nivel interior de cineva, atat de mult si totusi, din punct de vedere mecanic, totul sa fie un rateu de proportii. Am crezut ca numai femeile pot simti asta. Sa-mi fi descoperit in asa hal latura feminina? Dar sa nu vorbim despre lucruri infricosatoare, caci femeile ma sperie mai mult decat orice pe lumea asta. Chiar si decat scenariul lipsei lui Dumnezeu. Dar nu sunt tocmai ele dovada existentei Lui oare? Fiecare sa inteleaga ce vrea. Misogin si agnostic cum sunt, oricum habar n-am ce vorbesc.
Ne-am aprins fiecare tigarea de dupa, iar daca ar fi fost sa fumam proportional cu calitatea sau maretia actului, fie am fi fumat Carpati, fie am fi tras doar un fum. Bine, poate exagerez… Am fi tras un fum dintr-un Carpati? Glumesc, nici chiar asa.
Intr-un final a plecat, lasand in urma un zambet amar si pe mine, gandindu-ma ca nu e corect ce se intampla. Mi-a dat impresia ca si-a dorit mai mult de la inceput si totusi… nu sunt sigur. Oare chiar am vrut amandoi doar sex? Nu ca n-am fi constienti ca mai mult de atat chiar nu se poate. S-ar ajunge probabil la urlete si farfurii sparte. Nu probabil, sigur. Am si eu dreptul macar la o certitudine. Asadar, de ce nu sunt inca fericit?

De ce?

Pai, probabil ca unul dintre motive ar fi acela ca viata mea sexuala se rezuma la… o serie de “miscari mecanice elaborate” sau poate pentru ca se desfasoare intre doua tigari, provocand o placere doar insensibil mai mare decat fumatul lor. Poate din cauza ca preludiul consta intr-un mesaj pe telefon care suna cam asa: “Eu cam am chef, tu? Imi dai beep daca da?” sau pentru ca finalul apoteotic este de fapt… altfel, nu stiu cum, dar nu apoteotic.
Pana o sa-mi dau seama exact unde gresesc, o sa ascult Live cu “Dolphin’s Cry” si o sa visez in continuare. Despre religie cred ca vorbim data viitoare, ca vad ca eu am vorbim despre dragoste… pardon, sex. Sper ca n-am fost prea vulgar sau nerusinat. Daca am fost, asta este. Noapte buna, buna dimineata si faceti dragoste, nu altceva. Cum spune si vorba… Faci, nu faci, vremea facutului trece, nu? Whatever."

Entry number 7 - tot Victor

2007-12-12T23:12:00.000+02:00

Imi permit sa nu astept raspunsul tau, si sa completez un pic lista micilor fericiri/bucurii cu urmatorul episod din viata mea irosita in cautarea fericirii

Dupa-amiaza nebuna.

In sfarsit am terminat cu plimbatul intre facultate si rectorat, deocamdata cel putin. Am reusit sa imi iau doar diploma de licenta, ca restul nu erau gata. E deja 1:15, insa. La doua am promis tipei de la Rege ca ma intorc la birou, sa semnez contractele. Pana atunci mai trebuie sa ridic traducerea de la words office, si sa vad cum pacalesc stomacul asta plangacios. Mai am un minut de mers pana la masina. Oameni grabiti peste tot. E 1:16 cand imi suna telefonul. E tipa de la tess. Sigur mai vor ceva cu mine. Trafic greu in jurul meu, abia o aud. Vor incheierea de la Registru Comertului. Cica e urgent – da-aaa... ce nu e urgent la clientii astia disperati? Imi dau seama ca poate traducerea nu e gata. Nu am numarul lor, asa ca il rog pe radu sa vorbeasca cu tipa de acolo pe mess, sa o intrebe daca e gata, sa stiu daca merg pe jos pana acolo... ca e n-am unde sa parchez, si e mai repede asa. Radu nu raspunde. Ajung deja aproape de masina. Ma gandesc ca daca nu aflu acum daca e gata traducerea pierd timp. Se mai scurge un miunut. Ma hotarasc sa ma risc. Plec spre traduceri. Mi-e si un pic frig. De fiecare data cand mi-e asa frig, ma inteapa inima. Sau poate doar sunt stresat. Dupa doua minute, ma suna radu. Zice ceva, dar nu aud din cauza claxoanelor din jur. Il rog sa vorbeasca cu tipa. Astept la telefon, mergand spre biroul de traduceri. 1:19, si imi zice ca e gata. Strada pe care mergeam – iuliu maniu, sens unic, artera principala, zumzet continuu – coteste chiar dupa ce inchid telefonul. Si cand coteste, minune! Semaforul – acest salvator de suflete urbane ratacite – a oprit masinile, si o liniste fantastica ma invaluie... mi se aud doar pasii apasati, mari, dar nu grabiti. Si imi dau seama ca linistea asta – chiar daca dureaza mai putin de 30 de secunde – e cea mai mare bucurie/fericire a mea pe ziua de azi... suficienta pentru a ma face sa trec prin orice.

Entry number 6 - Victor

2007-12-12T00:26:00.000+02:00

Imagineaza-ti o mansarda mare, nesupusa niciunei rigori arhitecturale de genul peretilor si stalpilor. Imagineaza-ti o vedere splendida spre tampa, si toate celelalte luminite din brasov… imagineaza-ti toate grijile zilei de maine la un birou in care nu sunt apreciat si nici platit cat mi-as dori, cum zboara pe fereastra cate taramuri nedorite de nimeni si uitate de toata lumea… fericita. Imagineaza-ti iubita ta citind paler in dormitor.

Imagineaza-ti urmatoarea conversatie

ea: uff

Ea: ce a avut efect

Ea: ceea ce ati scris

Ea: d'oh

Victor Ilie: a!

Victor Ilie: that's nice

Victor Ilie: ma bucur

Ea: stiu

Ea: nu situ dar parca m-a trezit

...

Ea „parca m-a inviat”

Daca ai reusit, ai o idee despre fericirea mea de acum. Sau bucurie, nu stiu… ideea ce ca o sa conceptualizam mai la sfarsit. Acum doar tatonam varful acestui iceberg numit fericire.

Fericiti cei saraci cu duhul ?

m-ai surprins cu sfarsitul de azi. Adica dupa ce am citit prima parte, mi-am adus aminte ca noi am mai vorbit – si am fost de acord, parca – despre faptul ca fericirea este mai accesibila celor cu mai multa inteligenta/ganduri/intelepciune… cei care gandesc altfel au poate toate cele de mai sus, dar nu stiu sa le foloseasca cum trebuie. Ce inseamna inteligenta daca nu o abilitate generala care te ajuta sa iti obtii scopul? Daca scopul tau e fericirea, atunci foloseste-ti inteligenta ! si ce zic acum are legatura si cu arhitectura propriului tau univers. Insa nu mai pot sa vorbesc prea mult despre asta, caci mi-ai luat-o inainte. Ok, suntem de acord aici, dar ar trebui sa ii convingem si pe ceilalti, care poate s-au oprit la jumatatea drumului… nu ca noi am fi parcurs 100%... cu alte cuvinte, cogito ergo sum. Sau nu, cei saraci cu duhul nu sunt cei mai fericiti.

diverse

Ca sa clarificam partea cu “muza mea”, mi-am dat seama ca are tendinte gay, dar sper ca a fost destul de clar – pentru toata lumea – faptul ca am folosit cuvantul strict pentru conotatia lui de „inspiratie vie”... apropos de cum ai spus tu ca nu ai avea nimic cu gay-ii... mi-am adus aminte de un episod din seinfeld... in care de fiecare data cand ziceau cuvantul gay, adaugau „not that there’s anything wrong with it...” era extrem de haios. watching seinfeld is happiness too, ya know...

Atat eu, cat si o prietena – persoana importanta, nu spui cine – suntem in profund dezacord cu ideea ta ca nu ar trebui studiat iona in liceu. Dimpotriva. Atunci se formeaza oamenii, si atunci poti sa ii indrepti spre filosofie.. inainte de iona, iti aduc aminte ca era eminescu. Si el m-a indepartat de matematica si m-a orientat catre ... umanism, sa-i zic generic.

Apropos de modestie – uite ce zicea Paler despre modestie – „eu nu consider modestia o virtute. O invoca, in genere, indivizii cu insusiri mediocre pentru a lasa impresia ca mediocritatea lor tine de modestie, nu de lipsa lor de calitati” imi place tipul la nebunie. And i don’t mean that in a gay way...

Ce emisiune are patapievici? Unde, cum, cand? Eu citesc „omul recent” acum, la un ritm ametitor. 10-20 de pagini pe saptamana... e uimitor de greu de citit. Imi place ca isi pune probleme, dar nu imi place ca e excesiv de conservator. Nu vorbesc aici de culoare politica. Si urasc faptul ca el considera ca lipsa de fericire a oamenilor in general vine din lipsa de credinta. Planuiesc sa demonstrez mai incolo ca nu are dreptate.

Filme, teatru, arta...

Filmele faine sunt facute dupa carti. Exemplu – K-pax, care e in lista filmelor tale preferate. Tre sa recunosc totusi ca filmul a fost sufficient de bine facut incat sa-mi placa mai mult decat cartea… oricum, cu foarte putine exceptii, filmele faine sunt facute dupa carti. La lel si fight club, lord of the rings... Sau dupa carti de istorie.. vezi Alexander, vezi Kingdon of Heaven... ceea ce pentru mine inseamna ca spiritul oamenilor nu se stinge... poate cine stie... peste 50 de ani, lumea o sa vorbeasca despre carti cum se vorbeste despre televizor acum... iar blogurile vor fi gazda adevaratei arte... =)) si emoticons vor fi un mod de a-ti exprima sentimentele... mai ales fericirea.

Merge lumea la teatru zilele astea… dar din pacate nu mai avem arta la teatru. Am fost la festivalul de teatru din brasov. La 2 piese. Doar una a fost acceptabila – biloxi blues. Poate si pentru ca tudor chirila e tudor chirila. Bine, piesa are cel putin 2 ani, ca vedeam eu reclama la teveu. Oricum, zic ca nu mai avem arta la teatru in primul rand din cauza publicului. Se rade la cele mai triviale glume... nimic de substanta. Chiar daca lumea merge la o piesa tragica, abia asteapta sa traga un ras la cea mai mica „prosteala” a actorilor. Deplorabil. Dezgustator, chiar.

Ma reintorc la frica ta ca ne va dispare spiritul, sau oamenii spirituali. Nu pot sa nu imi aduc aminte de citatul despre eminescu pe care m-am chinuit atat de mult sa-l memorez pentru examenul din a 8-a. Acum te rog sa treci peste caracterul oripilant al consecintei sistemului de invatamant din romania care te recompenseaza daca memorezi elogii aduse diversilor artisti – fie ei si eminescu. Suna cam asa - « O stea va vesteji pe cer in departari… pana cand acest pamant sa-si stranga toata seva si sa le ridice in tulpina altui crin de taria parfumurilor sale » nu stiu daca sunt de acord. Mie mi se pare ca avem spirit si la omul cu sobolani, avem lirica si la parazitii, avem sunete dementiale la firma, avem andrei gheorghe, avem alexandru vakulovski... (citeste pizdet, daca il gasesti pe net...) rezumand, eu zic ca spiritul nu moare. Cred eu ca insasi felul in care lumea se cufunda in superficialitate e un izvor pentru spirit. Ma gandesc aici la american beauty. Grozav film despre desertaciunile americanilor... sau ale oricarei societati multilateral... nedezvoltate. (pentru cei care stiu parazitii, i-am copiat intentionat aici, dar nu am pus ghilimele...)

Fericire prin uitare

Oamenii in general tin minte ceea ce vor… ceea ce le convine. Intr-un fel, ne-am adaptat la chestia asta. Aici daca esti interesat, poti citi freud. Dar nu iti recomand sa citesti freud doar pentru chestia asta. Practic, asta e genul de lege a firi care nu te prea ajuta daca o stii.. pentru ca daca o stii, risti sa te intrebi, „oare eu tin minte ca a fost asa fain in liceu, doar pentru ca am uitat chestiile nasoale?” si atunci se cam duce si efectul binefacator al uitarii tale...

Recunosc, suntem dezordonati in ce scriem…sau ma rog, cel, putin eu... Totusi, ar fi ciudat sa facem capitole, clasificari si conceptualizari brutale… Chestia asta ar fi chiar impotriva principiilor de baza ale fericirii... =)) nu ca as stii eu care sunt alea la momentul de fata, dar asa simt in urina... oricum, ca sa mai eliminam putin din haos, propun sa vorbim despre fericire prin religie. Mi se pare un „capitol” destul de interesant.

Religie vs. Fericire

Trebuie aici sa incep cu inceputul. Mai ales ca m-am angajat sa-i demonstrez lui Patapievici ca nu are dreptate. Inceputul este copilaria mea, si anume o copilarie in care am crezut in dumnezeu cu tot sufletul. A se observa verbul la timpul trecut, si cuvantul cheie scris cu litera mica. In epopeea mea religioasa, au fost doua trei momente de rascruce. Primul a fost in clasa intai, trimestrul 2. era prima ora de religie, materie introdusa in programa chiar dupa revolutie. Venise un preot sa ne vorbeasca despre dumnezeu si cele 6 zile de travaliu, despre adam si eva, si toate cele. Deodata, si pe scurt, doar nu va asteptati la altceva de la sistemul romanesc de invatamant? Printre altele, tipul ne-a zis o chestie care si acum o tin minte, parca ar fi fost ieri. „ok, acum v-am spus cine a facut pamantul, cine a facut animalele, omul, blabla. Voi acum o sa va intrebati – dealtfel, era firesc ca urmatoarea intrebare, avand in vedere cunoasterea noastra vasta in ceea ce priveste religia, si mintile brici de la varsta aia, sa fie asta – cine l-a facut pe dumnezeu” „Ei bine, nu va pot raspunde la intrebarea asta. Doar cei care cred cu adevarat in dumnezeu vor avea raspunsul...” nu cred ca se gandea saracul ca acele biete cuvinte rostite in fata unor copilasi va avea efectul indepartarii de religie in ceea ce ma priveste.

Ca sa continui firul epic – unul care nu va fi chiar cronologic – un al doilea moment de rascruce a fost cand, pe la 13-14 ani, aducandu-mi aminte de cuvintele preotului, dupa ce toata viata credeam in el si ma adresam lui cu orice rugaminte, m-a lovit. M-a lovit raspunsul la intrebarea parintelui din clasa intai. De fapt, oamenii l-au facut pe dumnezeu. Si eu stiu raspunsul tocmai pentru ca eu cred suficient in el incat ii voi respecta regulile, chiar daca stiu ca e o facatura. Astfel, desi parintele probabil a vrut sa sa ne dea un raspuns ciclic la o intrebare care banuia el ca urma sa incolteasca in mintile noastre, - raspuns tipic religiei noastre, de genul crede si nu cerceta – practic el mi-a oferit biletul de iesire din religiozitate. Ca motivele pentru care acum nu cred in dumnezeu sunt cu totul altele, asta e altceva. Si as putea discuta despre asta mult si bine, dar nu cred ca are rost aici.

Ne intoarcem deci la fericire. Nu de mult – acu vreo trei ani – ma gandeam retrospectiv la ce am povestit mai sus, incercand sa imi dau seama de ce ma simt in continuu neimplinit, chiar daca imi indeplinesc toate scopurile. Si pentru o saptamana cred ca am fost ingrozit. Am crezut ca din cauza lipsei credintei. Si toata saptamana m-am tot gandit cat de ipocrit as fi daca m-as intoarce catre dumnezeu, doar pentru ca nu sunt fericit. Si m-am mai gandit la o chestie. M-am tot intrebat ce s-a intamplat cu criza mea din copilarie. Sau mai degraba cand s-a intamplat ea. Criza. Daca ma gandesc mai bine, cred ca ea a fost un catalizator mai serios al gandirii mele cu inclinatii filosofice, decat intrebarea parintelui.

Criza. E vorba practic de o perioada de o luna de zile in care, stand singur acasa dimineata, inainte de scoala, imi venea sa plang in continuu. Nu stiam de ce, dar imi venea sa plang. Ma uitam pe strada, si ma intrebam cum de pot oamenii sa mearga mai departe, cand eu simt ceea ce simt. Si izbucneam din nou in hohote de plans. Si repet, nu stiam de ce. Sa fi fost stres? Sa fi fost ce stiu eu ce trauma reprimata, aruncata prin vreun colt din pivnita inconstientului meu? Habar nu am.

Vorbeam de saptamana in care eram ingrozit ca tre sa ma intorc la dumnezeu. Gandeam asta, pentru ca traiam sub falsa impresie ca acea Criza s-ar fi petrecut dupa ce am avut eu revelatia de la 13 ani, cum ca noi l-am creat pe dumnezeu. Ei bine, imagineaza-ti cum m-am simtit cand mi-am dat seama ca eram in clasa a 5-a cand a avut loc Criza. Daca reusesti, o sa ai inca un exemplu de fericire.

Cctd. In limbaj mai accesibil, ceea ce trebuia demonstrat. Adica fericirea nu tine de religie. Cel putin pentru mine.

Ok, ii recunosc efectele benefice. Dar nu lipsa religiei e cauza lipsei fericirii si a implinirii. Unde era dumnezeu cand eu plangeam, si nu stiam de ce plangeam. Il intrebam, ce vrea de la mine, si nimic. Si as putea continua. Unde era dumnezeu cand l-am ales de atatea ori pe iliescu. Sau cand americanii, in numele razboiului anti-terorism, terorizeaza natiuni intregi?

Am zis religie versus fericire. Pe buna dreptate daca ma intrebi pe mine. Ok, eu sunt un pic cam radical. Si nu o sa aduc ca argumente aici cruciadele, persecutiile impotriva necrestinilor, etc. Ci ceva si mai simplu – vinovatia. De ce trebuie sa ne simtim vinovati ca am pacatuit, cand, teoretic, dumnezeu – creator a tot ce este – ne-a dat si patimile, si obiectul patimilor. Ce suntem noi? jucariile lui? his second life? Vrea sa vada daca cedam? Atata timp au fost persecutate vrajitoarele... de ce? Pentru ca aveau cunostinte de ginecologie. Pentru ca inlesneau nasterile. Biserica zice „Nu, femeia tre sa sufere” parerea mea umila este ca biserica a ponegrit sexualitatea, pentru ca sexualitatea poate deveni o religie in sine. Daca nu a devenit deja. Sau pentru ca stapanirea propriei sexualitati il face pe om mult mai puternic. Mai putin nefericit. Si pe cale de consecinta, nevoia omului de dumnezeu scade. Si atunci si cutia milei are de suferit... si nimeni nu vrea asta, nu-i asa?

Ok, aici s-ar putea sa-mi pierd ceva „fani”... dar asta gandesc, asta scriu. Si nu uita, pentru mine ce am scris aici are toata legatura din lume cu fericirea. Poate ca e cel mai subiectiv pasaj scris vreodata despre religie, dar orice tine de fericire trebuie sa fie subiectiv, nu-i asa?

Entry number 5 - Tibi

2007-12-11T19:51:00.000+02:00

Hommo rationalis?

Astazi cineva m-a intrebat, citind in prealabil o parte din ce-am scris noi, de ce-mi face mie atata placere sa filosofez si sa despic firu-n patru? N-am stiut ce sa raspund pe loc, fiind atat bulversat de caracterul pornografic al discutiei purtate cu aceasta domnisoara, al carei prieten probabil ca nu se afla in preajma calculatorului, cat si complet nepregatit pentru o atat de adanca intrebare. De ce gandesc?
Pentru ca asa sunt; altfel nu cred ca pot sa fiu si sigur nu stiu sa fiu. Pentru ca imi place sa-mi zburde mintea la cine stie ce abstractiune, sa dezasamblez concepte, iar apoi sa le reasambez dupa cum ma taie mintea. Imi place sa inteleg cat mai mult, fie in mod direct, empiric, fie sa rationez legand lucrurile unele de altele. Nici nu conteaza prea tare atata timp cat imi satisfac setea. Si totusi, curios n-am fost niciodata, ce chestie… cel putin nu legat de oameni. In schimb natura mi-a placut mereu. Cele mai frumoase idei legate de Univers si totate cate sunt in el, mi-au venit in preajma naturii. Si totusi, de ce despic firu’, “lucrurile sunt foarte simple” zicea ea, “mie-mi place sa citesc ce-ai scris tu acolo, dar nu-mi place sa ma gandesc eu, sa filosofez”. E, uite ca mie-mi place. Mi-a placut inainte, imi place acum si o sa-mi placa in continuare sa silosofez. E ca foamea, numai ca la mine nu se manifesta numai in stomac. Mie mi-e foame si-n cap, in ultima vreme din ce in ce mai des, se pare. Ma face fericit, ca tot vorbim despre fericire, mai ales atunci cand are finalitati pozitive. Simplu raspuns… gandesc, pentru ca asta ma face fericit.

Stau, mananc o banana si ma gandesc la ce sa mai scriu. Sunt asa de multe… Acum vreo doua zile m-am chinuit cam 5-6 ore sa scriu doua pagini amarate. In final m-am trezit ca n-am reusit sa fiu coerent deloc si am sters tot. Sa stiu o treaba, nu de alta. Vroiam sa spun ca ma gandeam, vazandu-ma neputincios, ca nu am nimic de spus. Ca nu am atat de multe idei pe cat mi-ar placea sa cred ca am si ca poate am o parere prea buna despre mine. Astazi, muscand din banana parfumata, al carei miros nu-l pot simti din cauza ca-s infundat in nas, imi dau seama ca este exact invers. Sunt prea multe idei si prea zburdalnice. Nu stiu pe care s-o aleg, sunt ca pestii, sau ca pasarile, daca vrei, greu de prins. E asa o galagie la mine-n colivie. Dar se pare ca azi sunt mai agil. Sa vedem daca am dreptate.

Fericirea celor din jur?

Ceva mai devreme ma uitam in arhiva de messinger. Spre stupoarea mea am observat cat de multe motive de bucurie am in fiecare zi. Probabil ca nu numai eu, doar ca mi se pare ca nu mereu vrem sa le vedem. Serios, am atatea dialoguri pline de… cum sa zic… as spune “voiosie”, dar nu-mi place termenul. Imi suna pueril. Ce sa fac daca n-am altceva la indemana? Asadar, pline de voiosie. Ma bucur cand altii au motive de bucurie. Probabil ca asa se si explica de ce discut in general cu cei pentru care pot sa ma bucur. Stand un minut sa rumeg ideea, as spune ca in ultima vreme prefer oamenii sinceri. O prefer pe sor-mea (nu e de fapt sor-mea, n-am frati; asa ne alintam noi), pe Alin, pe tine, cand ai timp, intre dosare… De ce? Pentru ca, facand legatura intre sinceritate si bucurie, ei arata mai mult ce simt; cand se bucura, ma bucur cu ei, cand se bucura pentru mine, ma bucur cu ei, pentru mine. In plus de asta, sunt mai optimisti decat altii. Tu, pe de alta parte, ma indemni sa gandesc. Iti vin mereu tot felul de idei, ca si cea cu Iona, spintecatorul de burti in cautarea fericirii, sau a leiberatii spirituale, sau ce mama lui cauta el. Poate doar vroia sa iasa din balena, nici nu conteaza. Sa nu moara asfixat poate, numai el stie. Cred ca asta nu intleg multi dintre critici, facand o paranteza. Ca nu e asa relevant ce a vrut Sorescu sa spuna, important este ca ceea ce-a spus, are o atat de variata gama de intelesuri. Ca sa revin, spuneam ca ma indemni sa filosofez, iar eu tocmai am aflat ca atunci cand filosofez sunt fericit. Bine ca sunt si eu “muza ta”, cum ai zis, ca m-as fi simtit prost sa fiu singurul care profita. Nota: “muza ta” suna gay. Nu am nimic-nimic cu ei, dar zic sa ne ferim de termen. Ma sperie.

Despre Iona; intre burti si fericire

Spuneai tu despre Iona, despre spintecatul burtilor in cautarea fericirii/eliberarii/pacii sau ce cauta saracul baiat. Numai ca in final isi da seama ca ceea ce cauta era de fapt in interior, universul exterior fiind un ocean de burti. Ma, cat imi place mie de Sorescu asta, pe bune. De ce se preda asa ceva in liceu, n-o sa inteleg. Ce sa priceapa sarmanii cacaciosi de clasa a XI-a sau a XII-a? Dar asta-i alta discutie.
Din cate-mi aduc aminte, el fusese inghitit de balena, nu? Asa cum ne inghite pe noi sistemul asta, despre care spuneam eu ca e profund mercantil si ca ne indeparteaza de spiritual, ca devenim sclavi si ca, in loc sa acceptam realitatea pentru a incerca o schimbare, ajungem sa ne adaptam din ce in ce mai bine minciunii. Dar se pare ca astia suntem. In loc sa cautam in noi insine, ne luptam cu burtile infinite, fara sorti de izbanda. Tintim posturi mai inalte si mai bine platite, tintim spre stomacurie mai pline, spre mai multi cai putere, spre nu stiu ce finalitati aberante, care ne indeparteaza si mai tare de ceea ce cautam de fapt. Si la un moment dat obosim si imbatranim. Adesea ne trezim prea tarziu. Legat de asta, mi-am adus aminte de un citat al lui Chamfort care spune asa: “fericirea – se gaseste rareori in sine, niciodata in alta parte”.
Asa care va sa zica, “niciodata in alta parte”? Pai si-atunci?

Sinapse si peptide

Mai spuneai ca s-ar putea ca bucuriile adunate sa reprezinte o suma, pe care-o putem numi fericire. Mai precis, atunci cand traiesti din bucurie-n bucurie, se zice ca esti fericit, nu? Nu stiu cum de-am ajuns asa tarziu la concluzia asta. Poate pur si simplu nu ne-am gandit. Poate ca vorbim prea liber, poate-i de vina forma eseistica a dialogului, fara a ne propune sa epuizam subiecul. Cine stie?
Oricum, legat de ideea asta, eu cred ca acesta este primul pas spre fericire. De fapt, lucrul este si demonstrat fizic, sau na, bilogic daca vrei. Si stii si tu. Pentru cei care insa nu stiu, o sa incerc sa explic pe scurt cum este omul construit pentru a fi fericit. Yep, it’s possible!
Omul gandeste, da? Bine, poate ca nu toti, dar in general gandim. Ii zice materie cenusie. E, acolo-n materia asta, avem noi niste chestii mici-mici, carora le zice neuroni. Astia se leaga intre ei formand alte chestii mici-mici, dar ceva mai mari carora le zice sinapse. In sinapse e stocat impulsul nervos sau sa zicem, informatia. N-o sa intru acum in detalii care ma depasesc, dar sper sa aiba sens ceea ce voi explica (in liceu profa’ de biologie imi zicea, din motive de ea stiute – probabil pentru ca purtam par lung si cercel- “cocota masculina”; deci chiar nu pot sa intru in detalii). Asa, sa trecem peste si sa spunem ca acolo avem noi amintirile, in sistemul asta nervos al nostru. E, amintirile astea ale noastre, fac ele cum fac si ne influenteaza starile de spirit, nu? Ne gandim la ceva urat, plangem, ne gandim la ceva frumos, radem. Sau plangem, dupa caz. Asa… si cum se intampla asta? Pai atunci cand ne gandim la ceva urat, undeva in hipotalamus, este secretata o substanta chimica alcatuita din mai multi aminoacizi. Ii zice peptida, sau de fapt peptide, ca-s mai multe si ele ne dau starile de spirit. Altfel spuns, amintirile noastre decid daca suntem tristi sau fericit. Pare simplu, nu? Probabil pentru ca este.
Unii, mai pesimisti de felul lor, ar spune “bine bai, da’ cum sa fiu eu fericit daca am atatea amintiri neplacute”? Cum? Simplu. Nu te mai gandi la ele. Nu, chiar e simplu! Uita!
Atunci cand o sinapsa continand o amintire nu e activata (cand nu te gandesti la acel episod), legaturile dintre neuroni se rup, iar sinapsa dispare. Ceva de genu’. Deci putem sa ne inmultim amintirile placute, care prin hipotalamus si peptide sa ne dea stari placute (bucurii). Putem si sa uitam de cele mai putin placute. Chiar se poate, eu sunt un exemplu in cazul asta: mi s-a intamplat sa fiu intrebat despre un anume episod (mai tragic) din viata mea si sa observ ca-mi aduc aminte cu greu numai franturi, nimic concret. Asadar, in cazul in care fericirea ar fi o insiruire de cat mai multe bucurii cu putinta… eu zic sa incepeti de-acum sa vi le creati. Vedeti dupa ce iese… It’s all about the peptida baby! (chiar n-am gasit cum le zice in engleza la peptide)

Fericire prin arta?

Stii ce e ciudat? Eu iti preiau ideile si imi dau seama ca titlurile tale, fiind primele, sunt sub forma de enunt. Ale mele, precedandu-le, sunt sub forma de intrebare. Nu e ciudat? E ca si cum tu ai raspunde inainte ca eu sa te sa intreb. Dar asta e o problema de metafizica care momantan ma depaseste. Iar s-a facut 8.31 si in loc sa fiu la scoala, ascultandu-l pe profu’ vorbind chestii interesante despre Imperiul Otoman sau Cruciade, stau si scriu despre fericire. Ce norocos ma simt ca am de ales intre doua lucruri care ma fac fericit. Sau sa fie oare peptidele de vina?
Vorbeai despre gagici care dau din fundulet pe la televizor. Chiar nu ma deranjeaza asa tare. Ma gandeam acum doua-trei zile exact la chestia asta. Ziceam mai sus ca am sters toate paginile. Corect. Scrisesem si despre asta. Numai ca acum, concluzia este cu totul alta. Chiar nu ma deranjeaza! Atata timp cat sunt placute la vedere iar televizorul meu, la care si asa ma uit extrem de rar, are un buton care se numeste “mute”… Pot oricand sa ascult Dream Theatre, Mozart sau Led Zeppelin, B.B King sau U2, privind la fundulete rotunde ca merele ale divelor mioritice.
In general ma uit foarte devreme la TV, inainte sa plec la scoala, iar atunci Discovery Civilizations nu am. Ii dau astia drumu’ de la 10, de ca si cum prea multe lucruri interesante strica. Ma mai uit la emisiunea d-lui Patapievici si cand mai joaca Steaua. Nu sunt mandru ca-s microbist, dar daca m-au obligat de mic, am devenit dependent. Acum e mult prea tarziu, e o parte din mine si n-am auzit nicaieri de clinici de “dezmicrobism” sau “dezfotbalizare”. Si chiar dac-as fi auzit, tot degeaba.
Spuneam ca-mi place muzica. Mult de tot, sunt meloman cred. Nu cred, sigur sunt. Nu cred ca as putea trai fara muzica. Imi plac mult si cartile, dar in ultima vreme sunt prins intre Polybius si Appian, intre “Razboaiele punice” si “Razbiaoele siriene”. Nu ca mi-ar displacea. Numai ca nu mai am timp sa citesc si altceva. Imi mai fac din cand in cand timp pentru un Paler sau orice ma atrage si-mi pica in mana. Asta este. Oricum majoritatea lucrurilor pe care le fac imi aduc placeri, asa ca n-am de ce ma plange.
Imi plac si filmele. Numai sa fie pe cat posibil interesante. Bine, stiu ca-i un termen vag, dar ca sa zic altfel… imi plac filmele de la care-ti ramane ceva, cam cum se intampla atunci cand citesti o carte. Pacat ca-s din ce in ce mai putine.
Imi place arta in general, as putea spune sincer cel putin ca, daca nu ma face fericit, imi ofera bucurii. Cand eram ciutan desenam, chiar foarte bine. Vroiam sa devin pictor. Pe la zece-unsprazece ani desenam mai bine decat cei mai multi din clasa unui prieten care studia la scoala de arta. Sa nu zic toti, ca n-ar fi frumos. Asta prin comparatie, nu ca ma dau mare. Oricum foarte modest nu sunt si nici mai fericit nu cred c-as fi fost daca as fi avut mai multe motive de modestie.
In clasa a VIII-a am vrut sa dau si eu la liceul de arta. Maica-mea vroia sa ma faca economist cred. I-am spus, a zis ca se intereseaza, si cam asta a fost. Intr-o zi, inainte de examenul scris, am sunat eu la secretariat si tanti de-acolo mi-a spus ca proba de desen se daduse cu doua zile inainte… Asa am si ajuns la Traian, unul dintre liceele bune din Constanta, cam cel mai bun in perioada respectiva, in ceea ce priveste media de promovare la Bacalureat. Stiu ca ea in top10 in tara… nu ca ma interesa pe mine. Asa m-am trezit la inscriere la Traian. Maica-mea cred ca vroia sa fac mate-info, da’ m-am razbunat si am sabotat-o si eu. Ce daca aveam 10 la mate? Deloc nu-mi placea!
Pe lista de de preferinte am bifat prima optiune umanul, adica limbile moderne. Si am facut la limbi ca la un moment dat mi-au amortit. Nu ca as stii sa leg doua cuvinte in franceza astazi. Dar poate ca-i mai bine asa, poate ca as fi fost mai flamand si mai trist ca pictor. Cine stie? Oricum tot ceea ce-am vrut am facut, dovada ca dupa patru ani de plimbat prin facultati am renuntat si m-am apucat de istorie. Nu le repsosez absolut nimic alor mei, sa nu fiu inteles gresit, a fost beton. Nici nu cred ca as fi putut ajunge altceva. Sunt prea incapatanat sa fac ce-mi spun altii. In plus, nu cred ca e nevoie sa ne spuna altii ce vrem de la viata sau cine suntem. Asta-i o aberatie. Nu spunea frantuzu’ sa cautam in interior?
Uite-asa, in loc sa vorbesc despre fericire prin arta am ajuns sa-mi povestesc adolescenta haotica. Ma gandeam ca probabil unul dintre motivele din care suntem noi doi asa dezordonati in scris, nu ca asta ar fi neaparat ceva rau, ar fi ca am crescut intr-un sistem in care nimeni nu ne-a invatat cum sa gandim, de ce sa gandim, ce este bine si ce este rau. Asa cred ca se explica si rebutul social numit “generatia de sacrificiu”. Ne-a lovit in plin tranzitia asta de la rosu la albastru, ne-a lovit asa de tare, ca in cele din urma ne-a tampit profund. Noi nu mai citim cu o faceau parintii nostri, nu mai mergem la tratru pentru ca avem o mie de cluburi, nu mai ascultam opera pentru ca avem manele. Nu, poate noi doi. Noi suntem niste cazuri fericite in comparatie cu realitatea si totusi atat de triste…
Vorbind despre toate astea mi-a nascut iar mintea o idee… cine o sa-i ia locul lui Paler sau Tutea? Dar lui Cioran? Lui Sorescu? Intr-o zi n-o sa mai fie nici Liiceanu sau Plesu, nici Paunescu sau Patapievici… ma doare undeva care-i culoarea lor politica, pe mine ma intereseaza ca s-ar putea, asa imperfecti cum sunt ei, ca intr-o zi generatia noastra de cacao sa nu fie in stare sa produca altii ca ei. Si atunci s-ar putea ca ai nostri copii sa nu poate sa fie fericiti prin arta. S-ar putea sa aiba de ales intre putin si foarte putin.
Wagner, compozitorul german, spunea ca “viata are nevoie de arta”. Ma intreb cum se va schimba viata in viitor, in lipsa artei. Sau se va schimba poate arta? Poate ca-s eu un soi de mosulet care nu mai e in pas cu moda si care nu mai e in stare sa distinga intre aparente si realitate? Sa fie oare ce spuneai tu ca vezi la TV arta? Hmm…
Auguste Rodin, scultor impresionist francez, spunea ca “arta viabila nu reproduce trecutul, il continua”. Eu nu vad nicio continuitate pe MTV. Vad numai pauze. Stati ca a colaborat cu Brancus al nostru? S-au certat ei mi se pare, citeam pe Wikipedia… interesant ca mi-am adus acum aminte de el. A fost respins la Academia de arta din Paris parca… stai sa vad daca e asa… da, ii zice Ecole des Baux-Arts. De trei ori respins. Si ghici ce a facut? Literatura si istorie. Bine, pana la urma a ajus el ce-a vrut. Ce ciudat ca mi-am adus aminte de el tocmai cand povesteam cum n-am ajuns eu la liceul de arta. Norocu’ meu ca am ajuns si eu ce-am vrut, in cele din urma.
Interesant personaj Rodin asta, da’ n-o sa mai zabovesc a mai povesti despre el prea mult. O sa mai dau un citat din el, si inchei – zice asa… “arta noastra consta in a sti sa facem din boala o incantare”. Ironic nu? Eu vad pe la TV, sa nu mai dau nume ca poate se supara careva, si mult imi pasa, dar am pretentia ca am ceva bun simt, ca la noi aici, in contemporaneitate sa zicem, in general se face invers. Si anume din incantare, boala. De multe ori, nu mereu. Cum ziceam, inca mai avem optiuni. Norocosii de noi. Bine, pe astia pe care inca-i mai bucura cat de cat arta. Nu ca as avea cu cine sa merg la teatru sau ca m-as mai interesa de spectacole in ultima vreme. C’est la vie, mon ami!
Asadar, fericire prin arta? Poate ca da. Cel putin eu inca mai sper.

A gandi sau a nu gandi: iata-ntrebarea

Cum nu-i frumos sa comentez doar despre ce-ai scris tu, si cum mai am o gramada de ganduri care ma roaga frumos sa le dau drumul, voi continua cu inca una din marile mele, mici nedumeriri.
Stii ca multi spun, expresia impamantenindu-se si generalizandu-se in cele din urma, ca “daca gandesti prea mult, ajungi sa fii nefericit”. Nu stiu ce zici tu dar mie mi se pare o tampenie, cu tot respectul pentru cei care au adoptat-o. Am ajuns la concluzia asta si inainte, dar si astazi, reflectand rapid la tot ce am scris acum.
Bine, hai sa nu fiu radical, poate nu e o tampenie, doar ca, in cazul meu nu se aplica de nicio culoare. Nici rosu, nici verde si nici portocaliu. Eu sunt, cum ziceam, fericit cand gandesc. Pur si simplu. Cu cat stiu mai multe, cu atat inteleg mai multe. Cu cat inteleg mai multe, cu atat ma apropii mai mult de intelepciune. Iar pentru mine, intelepciunea este unul dintre pasii spre fericire.
Asa se face ca iar imi aduc aminte de Iona. A taiat saracul de el la burti, pana ce si-a dat seama ca trebuia sa caute in alta parte. Pur si simplu, singurul argument pe care-l am la indemana, daca-l pot numi asa, si iata ca pot, este urmatorul: intelepciunea si fericirea sunt undeva inlauntru, una langa cealalta. Amandoua stau intr-o casa. Are si un nume, casa. Ii zice Pacea Interioara. Si cu asta inchei, asa ca… noape buna, buna dimineata, whatever.

Entry number 4. Victor

2007-12-10T13:45:00.000+02:00

Nevoia de tristete = nevoia de fericire?

Imi place la nebunie cum ne dam idei reciproc. Sa ma explic cum ai devenit muza mea nr. 1. eu ziceam tura trecuta ca oamenii au implantata in ei nevoia de tristete. O cauta pentru ca asa le zice ADN-ul. Tu, in schimb, ai tinut minte ca as fi vorbit despre o nevoie de fericire stantata pe materia noastra cenusie. No, no, no! (in traducere libera, de 3 ori nu). Frumos act ratat. Noroc cu Freud ca ne mai invata si el cate ceva. Dar uite ca asa ai reusit sa imi mai dai o idee creatza. De fapt, asa cum ziceam tura trecuta, cand lumea vorbeste despre fericire, doar starneste tristetile. Probabil asa facem si cand cautam fericirea. Starnim tristetea. Cautam nod in papura. Tine-te bine de gandul asta. Cuvant cheie – „perfectiune”. Daca renuntam la goana dupa fericire, vom ajunge oare la nirvana? oricum, cert e ca parazitii „nu ating nicicum nirvana/ tragand in piept marijuana”...

...

Arhitecti de prima mana.

Mai ziceai o faza care mi se pare ca merita tinuta minte. Nu doar de noi doi, ci de toata lumea. Noi suntem arhitectii propriului univers. Si nu vorbesc aici doar de mobila din camera de zi, ci si de universul spiritual. Despre ce gandesti, ce pui pe paine, ce bagi la cap, ce scoti pe gura... cu alte cuvinte, suntem homo tristensis. Adica stim foarte bine sa ne cream un univers de kkt. Sunt totusi convins ca putem evolua, si ca putem sa ne perfectionam la asta. Cu timpul, probabil ca o sa invatam sa ne punem in jurul nostru lucruri care ne fac bine. Ca si cum prin 2050 lumea chiar o sa se gandeasca de doua ori inainte sa cumpere mancare cu E-uri. Si o sa injure televizoru, si o sa puna mana pe o carte...care nu e scrisa de Clinton sau de Andreea Esca. (ce glumet sunt...)

Mai ziceai de sanatate... ma... sa stii ca in ultima luna, de cand mi-am prins degetu’ in usa, am suferit ceva... dar uite ca acum tot ma doare cand ma lovesc, si totusi sunt fericit... insa in prima zi cand ma durea ca dracu, nu prea ma puteam gandi la altceva. Cred ca sanatatea e pe aceiasi treapta (printre primele) din scara catre fericire, in viziunea clasica – pe care eu nu o imbratisez – a fericirii. Dar tre sa recunosc ca sunt la fel de scarbit de expresia „sanatatea e mai buna decat toate”... in niciun caz. Mie mi se mai pare mai buna iubita noua a lu chivu...

Fericire prin arta...

ma uitam azi la pranz pe mtv... sau ceva similar. Si m-am simtit fericit cu sean kingston. Ok, sa nu exageram - eu m-am distrat de minune, si el parea chiar fericit. Fericirea lui era de fapt motivul meu de distractie. Versurile erau ceva de genul why did you have to go away from all... si el zambea si dansa cu alti afroamericani retarzi... un fel de fatza de pe la noi care danseaza in niste pantaloni pe juma’ de buca si un top transparent, care zambeste la camera, da din cur si din tzatze, si zice ca „ai plecat, te-ai intors, n-a vrut nimeni sa te tina...” asta e dovada vie a faptului ca arta te face fericit!!!! Lasand glumele la o parte, mie chiar imi placea teoria lu Maiorescu despre arta... mai ales despre „moralitatea” ei... si chiar m-am simtit minunat cand m-am uitat azi la Shawshank rendemption.

...

si cu un mic efort de memorie ne intoarcem la cuvantul cheie de la inceputul pasajului. Si ne gandim ca poate bucuria nu e intradevar fericire. Poate bucuria are ca echivalent – de dragul conceptualizarii, fa-mi pe plac – ceva bun, iar fericirea e perfectiunea. Sau poate un sir nesfarsit de bucurii ar echivala cu fericirea? Stii cum vad eu perfectiunea? Perfectiunea este acea notiune/acel concept inventat de om si care defineste ceva ce nu poate fi atins. Perfectiunea este cautata de Acel Ceva care ne este implantat si ne face sa nu ne oprim... caci daca nu ar fi Acel Ceva, nu am mai avea dupa ce sa alergam. Nu am mai putea sa spunem ca ne mai trebuie x sau Y, si gata! Suntem fericiti! Si pentru ca mie imi place sa dau exemple, cred ca goana dupa fericire in sensul clasic este ca lupta lui Iona cu burtile de peste. Cum termini cu una, o vezi pe urmatoarea. Cel putin, goana mea asa a fost. Am avut atea „hop”uri despre care am zis ca dupa asta, GATA! Si ghici ce? Evident ca nu a fost asa. E ca si cum vezi un varf de munte unde zapada e neatinsa, vederea splendida, si iti zici ca tre sa ajungi acolo, caci acolo vei fi fericit. Si ajungi acolo, si vezi urmatorul munte. Ok, destul cu exemplele. Ideea e ca si in Iona – nu mai stiu exact cum – la sfarsit, tipul isi da seama de ceva anume, si pare ca si-a gasit linistea/fericirea/bucuria/Acel Ceva... a gasit fericirea inlauntrul sau. Si si-a dat seama ca tot restul, tot ce e in afara sinelui e doar un ocean de burti... whatever.

mi-e somn, si nu sunt asa de multumit/fericit de pasajul asta. Poate pentru ca am tot facut si alte chestii intre timp, si l-am scris mai sacadat. Nu a curs cum ar fi putut sa curga.

Entry number 3. Tibi zice:

2007-12-07T10:32:00.000+02:00

Despre om si fericire - continuare

"Cine stie ce este, de fapt, fericirea? Eu unul, recunosc cu mana pe inima ca habar n-am. Unul dintre lucrurile pe care le-ai zis tu insa, mi-au mai adus aminte de una dintre multele definitii pe care le are fericiriea. Ai spus ca… sa ma gandesc… vai, ai spus asa de multe… da, stiu. Ai zis ca (si o sa incerc sa rezum ideea) oamenii au implantata nevoia de fericire, motiv din care ei o cauta incontinuu. Nu se opresc sau nu pot.
Legat de definitia care imi venise in minte, nu am citit-o nicaieri, am gandit-o candva si zice asa: fericirea este atunci cand nu-ti mai doresti nimic. Adaugand o continuare, noi s-ar putea sa ne dorim prea mult. Pe de alta parte, lumea pare sa devina pe zi ce trece un mozaic tot mai colorat si mai complex. Avem atat de multe optiuni care, uitandu-ma in jur, par sa ne confuzeze mai tare. Parca am fi niste copilasi in fata standului cu jucarii. Pacat insa ca, parintii unora n-au posibilitatea sa le ofere puradeilor tot ce acestia isi doresc. Mai mult, cei ce le pot oferi se vad in situatia in care copiii lor ajung niste rebuturi tocmai datorita faptului ca au avut parte de tot ce si-au dorit. Pare sa nu existe cale de scapare. Sa fie oare fericirea imposibil de atins? Eu inca mai sper ca nu.
Legat de faptul ca daca am fi fericiti cu totii, n-ar mai exista progres (tehnico-industrial), sunt perfect de acord. Dar ajung sa ma intreb cu tristete: de ce ne dorim progres asa tare? Nu ca ar fi neaparat ceva negativ, pe langa faptul ca distrugem planeta si ne indepartam de spiritual pe zi ce trece. Ce vreau eu sa zic este urmatorul lucru: noi suntem arhitectii sistemului in care traim, nu cred sa ne exploateze din umbra vreo minte diabolica, prin metode subliminale. Cel putin asa sper. Si cu toate astea, s-a ajuns sa traim intr-o casa care nu ne place nici cum e mobilata, nici cum e varuita, sau amplasata, etc. Poate le-o placea unora…
Intrebari, intrebai… De ce aia? De ce aialalta? De ce asa, de ce nu altfel? Cel mai pertinent raspun pe care il am, inainte sa ies in fata blocului sa-i ajut pe ai mei sa care infinitatea de produse cumparate de la Carrefour, atatea ca parca am face provizii pentru Apocalipsa, este acesta: pentru ca asa este. Piatra-i piatra, copacul e copac, pisica, pisica, iar omul e vai de el. Si avem asa potential, atatea optiuni… alte intrebari se nasc, dar suna telefonul. Noroc cu tehnologia moderna, altfel ce ma faceam? Cu nori de fum nu stiu sa comunic, pescarusi calatori n-am… Bine ca am telefon mobil ca sa sune aiurea, cand mi-e lumea mai draga.
Gata cu munca de jos. Sa revenim la oameni si fericire. Mai spuneai tu, Victore (nume cu origini de cognomen sugerand obtinerea de victorii in lupta, ulterior impamantenindu-se la romani), ca daca ar fi sa vedem viata ca pe un razboi, am lua decizii mult mai usor. Uite ca si cu asta-s de acord. Ideea pe care ai preluat-o de la tipu’ ala de-a scris “Fight Club” (caci pentru cei care nu stiu, filmul asta a fost inainte scris, si nu numai sub forma de scenariu, inainte sa fie ecranizat) mi se pare pertinenta si foarte frumos exprimata. Mi-e frica ca eu o sa aduc lucrurile undeva mai aproape de concret, in speranta si de dragul intelegerii: suntem delasatori cand vine vorba de propria bunastare interioara. Nu stiu de ce, nu stiu cum, doar observ. Suntem lenesi. Avem impresia, sau poate ca asa suntem invatati, ca nu ar conta asa tare ce-i dincolo de scoarta. Asa se face ca ne ragasim intr-o tot mai generala stare de flamanzire sufleteasca, dar cu burta plina. Ca sa produc o “antagonie”, care mie mi se pare amuzanta, i-as spune “trista noastra bunastare”. Dar nu e numai asta. Chiar si atunci cand motivatia nu ne lipseste, se face cum se face, ca alegem aiurea. Cum si eu si tu, am facut cam tot ce ne-am propus pana acum, tot simtim nevoia de mai mult. Poate asa este, poate ca nu ne multumim cu putin. Poate vrem mai mult si nu e nimic rau in asta. Dar vom ajunge oare sa zicem: mie mi-e de ajuns, eu sunt fericit cu ce am. Gata, acum o sa stau si-o sa fiu fericit. Oare vom ajunge vreodata? Oare sa fie viata asemeni unui pariu, cum zic unii, iar atunci, vom stii cand sa ne oprim? Iarasi intrebari. Cu fiecare raspuns mai apare una…
Sa facem o paranteza in care tin mortis sa redau un dialog, dintre doi oameni ca noi toti. Despre unul dintre ei se poate considera ca dupa canoanele clasice ale implinirii sta bine sau foarte bine. Are o familie de care e mai mult decat mandru, are o slujba bine platita, are si timp liber 6 luni pe an. Celalalt, mai tanar, para-se ca ar fi si el pe drumul bun. Lucreaza intr-o banca. Primul e taica-miu, celalat e cel mai bun prieten, il cheama Sorin.
Sorin a aparut acum doua-trei ore pe la mine dupa munca, sa mai schimbam o vorba. Asa obisnuim. Cum telefonul il avea stricat si nu-si putea transfera niste numere in cel nou, a fost nevoit sa-i ceara lu’ taica-miu vreo doua. Va voi reda doar o parte scurta, de inceput, din dialog, nu pentru ca are legatura cu discutia ci pentru ca mie mi s-a parut foarte amuzant. Razi, razi, cum zice si vorba, pana plangi. Si nu stii de ce:
Sorin: Si, ce mai faceti? Bine?
Edy: Nu asa de bine ca tine.
Sorin: Inseamna ca faceti rau de tot.
Edy: Adica de cacat vrei sa zici.
Sorin: De cacat… da’ rau.
Parca si cand glumim suntem tristi. Sau poate, cum o prietena imi spunea, asta vad eu in oameni. Ea spunea ca-i vede ca fiind fericiti pe cei pe care eu, ii vad invers. Nu cu capul in jos, tristi vroiam sa zic. Poate ca tristetea si fericirea sunt doar simple concepte abstracte, menite sa le dea satisfactie celor ca noi, care se intreaba despre originile Universului cand ar putea sa doarma. Sau poate ca totul e de fapt un vis pe care unii si-l pot controla, altii dimpotriva. Poate ca… dar nu. Nu si nu. Eu nu vad numai ceea ce vreau, pentru ca vad si partile pozitive unde ele exista. Vad si cand oamenii rad, cand se bucura ca da gol nu stiu ce echipa, cand le faci un cadou pe placul lor, cand mananca ceva ce le place, cand asculta o melodie care le place, etc. Vad. Vad si nu neg. Nu sunt tristi mereu. Din cand in cand avem fiecare bucuriile noastre. Doar ca, daca ii intrebi daca-s fericiti, zic, cum spuneai si tu, cu jumatate de gura, ba ca au tot ce le trebuie (nu ce isi doresc), ba ca sunt sanatosi si asta conteaza, sau in cazuri mai sincere, “fac de cacat bai, tu?”. Nota: bucuria nu e fericire.
Tocmai mi-a mai nascut mintea o idee. E perpetuu gestanta saraca in ultima vreme. Legat de raportul dintre fericire si sanatate si de cum habar nu avem ce-i important pe lumea asta. Cateodata atat de mici ne sunt orizonturile ca nu stiu cum de vedem pe unde mergem.
Cand cineva stranuta, aici de unde sunt eu, in Constanta, se spune ori “sanatate”, ori “noroc”. Firea carcotasa, ma indeamna mereu, cand aud pe cineva spunanad “sanatate” sa-l intreb de ce spune asa in loc de “noroc”. Nu o data replica data a fost: “sanatate, ca-i mai buna decat toate”. Hai sa si inventez un dialog pe tema, de amorul artei. De ca si cum arta ar avea sex ca sa faca amor. Si daca ar avea, probabil ca ar fi abstinenta saraca:
X: De ce “sanatate” si nu “noroc”?
Y: Pai nu se spune ca-i mai buna decat toate?
X: Se spune, dar chiar asa sa fie?
Y: Pai bineinteles ca este. Ce te faci daca nu esti sanatos? Cu noroc ce faci cand esti bolnav?
X: Sunt un tip norocos de fel, pacat ca am SIDA. Nu, dar sunt norocos, serios. Asta cu SIDA e asa… eu chiar am noroc.
Poti sa fii norocos si sa ai SIDA? Eu nu cred. Poti sa fii sanatos si viata ta sa fie un dezastru de proportii? Bineinteles ca poti. De ce spunem de obicei, cand stranuta cineva, “sanatate” si nu “noroc”? Pentru ca asa am fost invatati ca e frumos sau pentru ca “sanatatea e mai buna decat toate”. Nu ca ar avea vreo importanta. Dar daca are?
Hai sa ma gandesc la ce mai spuneai tu. Ca mi-au placut mai multe acolo. La un moment dat aveam impresia ca eu as fi scris si nu tu. A, da, stiu! Despre rautate si prostie. Eu tin minte monologul tipului de la Divertis, Ghighi Bejan parca il cheama. O sa incerc sa redau pe cat de aproape posibil si cu asta o sa inchei:
“Despre prostie. Sediul prostiei se afla in cap. Daca s-ar afla in alta parte s-ar numi: SIDA, sifilis, tuberculoza… Acestea sunt boli. Bolile nasc epidemii. Impotriva epidemiilor exista vaccinuri. De cate ori ati fost vaccinat in cap?”
Cat despre rautate… Dracu’ stie unde ii este sediul. Cam atat pentru azi ca este 20.30 si joaca Steaua. Numai de-ar face-o bine... sa am si eu o fericire.
Nici prea spectaculos n-am fost, nici prea vehement, nici prea elocvent. Nici despre fericire n-am vorbit. Tot despre tristete. Dar ce sa fac, nu sunt perfect. Noapte buna, ziua buna, whatever.

Posted by Burakuku at 10:06 "

despre fericire - TIBI

2007-12-06T14:01:00.000+02:00

A se citi inainte de raspunsul de mai jos... restul promitem ca vor curge in ordine cronologica... :D
Ma uit in jur. Ma uit bine, ma uit cu atentie. Nu-mi plac multe din cate vad dar continui sa privesc. De ce? Pai, in speranta ca la un moment dat voi vedea ceva care sa merite efortul vizual sau poate, pur si simplu, pentru ca-mi face placere sa privesc. Poate pur si simplu-s o fire contemplativa, cine stie? Poate.. dracu’ stie de ce ma uit eu in jur? Pur si simplu ma uit, nici nu conteaza de ce. Interesant este insa ce observ uitandu-ma in jur.
Pai, in primul rand, observ oameni tristi. Multi. Aproape toti cei pe care-i cunosc au mai multe motive de tristete decat de bucurie; in ciuda unei slujbe mai bine platite, in ciuda unei casnicii ce parea sa rezolve toate problemele, in ciuda ciudei, in Romania toata lumea e trista. Nici floricelele nu-si mai doresc parca sa infloreasca. Iar eu nu fac decat sa observ toate acestea si sa ma intreb de ce? Caci, uitasem a va zice, sunt si o fire intrebatoare. Dupa ce observ ce-i de observat, incep prin a ma intreba. “Cheia marilor succese, /Pune-ti intrebari mai dese!” – daca mi-e permis sa modific ideea dupa propriul gust.
Asadar, am ajuns in punctul in care ma intrebam de unde valul de tristete ce pare a ne sufoca pe toti. Pai raspunsuri la aceasta intrebare ar fi multe, consider eu, dar nu ne putem opri decat asupra catorva dintre ele, caci ora este tarzie, licoarea magica pe cale sa se termine, iar cunostintele mele-s limitate.
De ce suntem tristi? Pai, probabil ca este ceva ce nu suntem in stare sa facem pentru a ne asigura propria fericire, nu? Cati dintre noi tind cu adevarat, in mod concret, catre ceea ce-si doresc cu adevarat? Cati dintre noi n-au crezut de fapt ca banii vor fi aceia care le vor asigura fericirea, surprizandu-se pe ei insisi intr-un final, lefteri de bucurii si cu buzunarele goale datorita pietei de consum; datorita capitalismului pe care n-am avut timp a-l rumega cum se cuvine. Cati dintre noi nu asteapta inca momentul magic in care toate vor veni de la sine si toate problemele se vor rezolva? Cati dintre noi nu cred ca o silueta mai supla sau o masa musculara mai bine definita le va asigura o viata intima tumultoasa si plina de impliniri? It’s nice, but it’s wrong… ( Este frumos, dar gresit – pentru necunoscatorii de limba engleza, fie ei doar doi).
Se pare ca nu cautam unde ar trebui. Se pare ca inca suntem dominati de meteahna drobului de sare. Si s-ar putea totusi sa ajungem intr-un punct in care sa fie prea tarziu sa mai schimbam ceva iar aceasta ma duce cu gandul la tristetile mele. De ce sunt eu trist?
Pai, sincer sa fiu sunt mai putin trist decat altii. In cazul meu problema s-ar pune altfel. Ma simt oare implinit? Deocamdata nu. Desi viata mea este exact cum mi-o imaginam in urma cu trei ani, in balconul unei garsoniere la Cluj, trebuie sa fiu sincer cu mine si sa zic ca imi doresc ceva mai mult. Fac facultatea pe care mi-o doream, am viata pe care mi-o doream, imi lipsesc putine, dar simt ca mai e nevoie de ceva.
Cum? Ce cautam la Cluj? Pai eram la facultate. Istorie si filosofie. Si asta dupa ce renuntasem la psihologie. Si mai eram la finele unei depresii intense care ma tinuse in pat mai bine de 48 de ore si in urma careia bausem un singur pahar cu apa. De ce? Habar n-am. Iar acum, sunt student la istorie, am o viata lipsita de griji, citesc ce-mi place si urmeaza sa si fac ceea ce-mi place, iar din punct de vedere material se pare ca lucrurile evolueaza spre o independenta materiala provenita in urma unei investitii imobiliare. Si totusi imi doresc mai mult. Incep sa ma simt din ce in ce mai singur, incep sa ma deranjeze o gramada de lucruri la cei apropiati. De ce? Habar nu am. E ca si cum undeva in interior s-ar fi desteptat “razboinicul luminii” care e pe cale sa repare toate nedreptatile petrecute in jur. Super Burakuku… rahat de strut. Nu stiu exact ce nu-mi convine, dar ceva e cert. Ma macina ce observ in jur. Ma macina tristetea de care va vorbeam si ma mai macina si rautatea. Ma macina prostia si lipsa de afectiune de orice fel a omului modern, ma calca pe nervi rasismul si discriminarea de orice gen, ma enerveaza la culme mercantilismul ce domina societatea, abuzurile si crimele. Da, sunt un om suparat. Si cel mai suparat sunt pe mine, cand ma vad primitiv si lipsit de limita si de bun simt, misogin si agresiv. Dar sa ma opresc cat inca nu este prea tarziu. Vorbeam despre influente exterioare daunatoare si cum pot fi ele, sau nu, o piedica in calea fericirii.
Spuneam despre prostie si rautate. Voi incerca sa le tratez impreuna, in ideea ca de cele mai multe ori, cele doua, sunt colege de camera (in cap).
Am vazut pe site, acum cateva minute un link catre o pagina ce prezenta un filmulet cu trei neevoluati, care ucideau in bataie o biata mata. M-am enervat. Rau. Si mi-am adus aminte de un episod din copliarie, foarte asemanator, in urma caruia am snopit un vecin in bataie, spargand pentru prima oara nasul cuiva. A fost minunat? Nu! Mi-a parut rau de ceea ce-am facut, ca sa nu mai zic ca m-am ascuns pe sub masini si prin tufisuri de parintele de sex masculin care ma cauta cu indarjire vikinga. Care este concluzia? Am combatut raul cu rau. Nu asa fac oamenii?
Prostia si rautatea sunt omniprezente in viata noastra. Ele probabil ca n-ar constitui o piedica in calea fericirii noastre daca am stii cum sa reactionam. Cineva ne injura sau ne agreseaza si ne vedem raspunzand adesea cu aceeasi moneda. Am uitat ca intreaga cultura si civilizatie europeana, are ca baza de temelie, pe langa mosternirea greco-romana, martirajul unul pacifist cu parul lung si barba, despre care se spune ca s-ar fi sacrificat pentru binele rasei umane. Se pare insa ca ne place sa jucam fotbal cu pisici si ca am ramas aceeasi oameni de pestera de acum 10000 de ani. Trist, nu? Dar destul despre prostie si rautate. Stiti cu siguranta destule despre ele fara sa mai bat eu campii aiurea.
Acum sa revenim la omul modern si lipsa lui de afectiune pe care doresc a o aborda alaturi de unul dintre subiectele mele preferate si anume mercantilismul capitalist.
Sper sa nu fiti pripiti in concluzii. Departe de mine teoriile “stangiste” care declara sus si tare ca suntem toti egali si ca binele social aia si cealalta. Suntem intr-adevar egali cu totii, problema este insa ca “unii sunt mai egali decat altii”. Cat despre sintagma marxista a “exploatarii omului de catre om in capitalism”, eu unul prefer contraargumentul care spune asa: “in capitalism omul este exploatat de om, iar in comunism lucrurile stau exact invers”. Am simtit nevoia unei argumentari din punct de vedere politic tocmai pentru a nu fi considerat partinitor. Dar sa revenim la oile nastre.
Intr-avedar oi. Parem ca ne asemanam din ce in ce mai mult unei turme ai carei ciobani sunt fie decedati, fie morti de beti, fie pusi pe glume proaste. Caci para-se ca ne indreptam spre prapastie cu pasi repezi. Spuneam ca omul modern, din punctul meu de vedere, pare din ce in ce mai lipsit de afectiune. Parca devenim din ce in ce mai distanti si mai singuri. Nu vi se pare? Telefoane mobile, carti de credit si cine stie ce alte minunatii de microcipuri ne sunt pregatite? Totul in jur este dependent de tehnologie moderna. Vorbim la telefoane sau pe messenger si parca nici nu stim exact ce vorbim. Ne cumparam tot felul de minunatii fara sa vedem macar cu ce platim si devenim din ce in ce mai straini unii fata de ceilalti, fara sa ne dam seama. Acumulam stres, boala omului modern, pentru a ne varsa nervii asupra celor pe care-i iubim sau ne trezim ca omoram in bataie pisici inainte de pubertate. Se pare ca n-am invatat mare lucru in cateva mii de ani de “evolutie”. Din barbari violenti am devenit civilizati si straini. Dar in continuare violenti.
Despre partea materiala ce ar fi de spus? Cum ziceam, nici macar nu mai stim exact cu ce platim. Ce sa mai spun despre ce cumparam? Am ajuns sa consumam tot felul de produse artificiale care acum 10 sau 20 de ani ar fi parut de domeniul S.F. Am ajuns sa mancam plastice si consumam din inertie. Suntem bombardati cu cele mai stupide reclame in care ni se spune exact ce ne dorim, de ca si cum noi am fi niste maimute tampite care habar nu au cine sunt si ce vor (nu ca marele pas pe scara evolutiei ar fi atat de mare cum se crede). Cam atat despre omul modern, strain, confuz, avid de produse din ce in ce mai nesincere si mereu cu capsa pusa.
Despre rasism si discriminare? Si sper sa si inchei cu asta caci imi dau seama ca as putea continua o vesnicie. Se se pare ca suntem inconjurati de atatea influente negative, incat probabil ca mi-ar lua vreo doua vieti si ceva sa le epuizez. Poate mai mult…
Ce este rasismul? Rasismul este o teorie social-politica, care sustine inegalitatea biologica si intelectuala a reselor umane. M-am uitat in DEX, recunosc, nu pentru ca nu stiam ce e rasismul ci pentru ca dupa trei pahare de Cinzano, la ora trei noapte – ce coincidenta fericita… Asadar, rasismul ne spune, cu alte cuvinte, ca cei diferiti de noi ne sunt inferiori. Daca au parul cret, pielea de alta culoare sau accent ciudat sunt, bineinteles, inferiori si merita ce-i mai rau pe lume. Amuzant? Nu. Romanii sunt in marea lor majoritate rasisti. Este un fapt ce trebuie acceptat. Statisticile spun ca multi dintre cei ce citesc acum acest text sunt rasisti. Multi dintre romani au in general o problema cu tiganii sau persoanele de nationalitate maghiara, altii cu aromanii sau tatarii, turcii, etc. Este un fapt si trebuie acceptat. Ce relevanta are? Ce lagatura are rasismul cu fericirea? Are. Daca alegi sa urasti in loc sa iubesti s-ar putea sa te indepartezi de fericire fara sa-ti dai seama. In fond si la urma urmei, de ce imi bat eu gura (sau mana, dupa caz) de pomana cu toate astea? Pai tocmai pentru ca, dupa cum va spuneam, imi place sa observ si sa ma intreb. Si ce vad in jur, cu riscul de a repeta, nu-mi prea place, in general. Uram persoane dupa criterii stupide de-a dreptul si ne afundam din ce in ce mai adanc in propria mocirla. Discriminam si suntem misogini sau misandre, dupa caz, fara sa ne dam seama ca toate acestea ne fac sa fim mai rai si mai goi in interior. Ajungem sa ne privim in fata oglinzii pretinzand ca suntem cei mai frumosi si corecti, cei mai buni, dupa care ne vedem siliti sa ne intoarcem la vietile noastre din ce in ce mai lipsite de toate elementele care fac cu adevarat viata frumoasa.
Dar ce legatura au toate acestea cu fericirea? Nu au? Nu inseamna fericire acea stare de multumire interioara, de satisfactie si implinire? Nu sunt tocmai astea lucrurile care ne lipsesc cel mai mult in 2007? N-am uitat oare sa fim, macar din cand in cand, copii? Nu alegem oare zi de zi, exact invers decat ar fi bine, in primul rand pentru noi, sa alegem? Se pare ca n-am reusit decat sa formulez niste intrebari. Cu raspunsurile este ceva mai greu, se pare. Daca ar fi sa trag on concluzie in urma observatiei, aceea ar fi ca, rasa umana nu a evoluat atat de mult in urma acestor catorva milenii de “civilizatie”.
Dar destul cu concluziile. Fiecare sa si le traga pe ale sale si sa-si urmeze calea spre fericire dupa cum considera. Eu unul voi continua sa observ si sa ma intreb. Noapte buna, buna dimineata, whatever.

6.12.2007

2007-12-06T10:31:00.000+02:00

Raspuns la cugetarile despre fericire ale lui Tibi

Nu am putut sa nu observ faptul ca desi titlul tau se chema „despre fericire”, in prima parte nu am citit decat cuvantul tristi, tristete... si alte variatiuni pe aceiasi tema. Desi pare paradoxal, asta spune mult – in opinia mea – despre oameni si fericirea lor.

Vad ca iti plac intrebarile… periculoasa indeletnicire… I know this, because Tyler knows this. (asta e pentru cunoscatorii de Fight Club... pentru cei doi necunoscatori de limba engleza nici nu are rost sa traduc...) ma rog... ideea e ca stiu si eu cat de mult somn se pierde din cauza intrebarilor.

Hai totusi sa revenim la felul in care tristetea din jur vorbeste despre fericirea oamenilor. Practic, eu cred ca ne raportam gresit la fericire. Cand cineva e intrebat daca e fericit, ori iti zice cu juma de gura ca are de toate – deci e fericit – ori iti explica ce ii lipseste. TOTAL GRESIT! Cum la fel de gresit mi se pare sa spui ca esti fericit pentru simplul motiv ca iubesti si esti iubit, sau ca ai o jumatate dragutza si cu sanii mari care te completeaza... Dupa cum bine zicea poetul meu preferat – Maxi Jazz de la faithless – „No one - and no thing, I would add - can be the source of your content – it lies within”. In graiul mioritic, nimeni si nimic nu e sursa multumirii tale – o gasesti in sinea ta, in viata ta interioara.

Sunt de acord cu tine ca oamenii nu isi dau seama ca fericirea nu prea mai tine de continutul frigiderului, de marimea televizorului sau de cuplul/consumul masinii tale. Si poate ca nu a tinut niciodata de aspectele mercantiliste. Dar poate ca acum, cand stomacul se umple usor, cand atatea lucruri ne sunt mai accesibile datorita tehnologiei, progresului si atator altor cuvinte din-astea urate, mai multi dintre noi avem sansa sa fugim dupa adevarata fericire. Adica mie mi se pare ca sunt foarte putini aia care fug de foame in filosofie. Insa acum, cand iti lipseste golul din stomac, incepi sa te gandesti la golul din cap, suflet, samd. Cum imi plac citatele, o sa citez din nou din fight club, ca sa ma reintorc la ce inseamna fericire pentru noi. de fapt, nu o sa citez, ca nu mai stiu exact. Ideea e ca Tyler zicea ca noi nu avem niciun mare razboi, nimic maret pentru care sa luptam. Practic, daca am trai pe timp de razboi, unul in care sa credem, ar fi totul atat de simplu. Ai lupta pentru viata ta si pentru cauza in care crezi, fie ca e libertate si independenta, fie ca e petrol. Si mai zicea Tyler ca marele nostru razboi este unul spiritual. As zice eu, razboiul spiritual este cu noi insine, si cu predispozitia noastra la tristete.

Aici am – cred eu – o teorie interesanta. Eu cred ca oamenii au implantata nevoia de tristete. Ei pur si simplu o cauta. De ce? Pentru ca fara tristete, lumea s-ar opri in loc. Crezi ca ar mai construi cineva poduri peste rauri daca toata lumea ar fi fericita? De ce sa treci podul in partea cealalta, daca esti foarte fericit pe malul tau? De ce sa mai pictezi ceva, cand esti fericit in continuu? Nu poate pentru ca ai un sentiment placut pe care vrei sa il conservi pentru o pasa proasta? Ma rog, imi dau seama ca motivatiile artistilor pot fi infinite... dar in principiu, cand esti fericit, nu prea iti vine sa pui pe hartie nimic. Preferi mai degraba sa te bucuri de fericirea ta. In schimb, cand nu esti implinit, cauti, te intrebi, analizezi, iti pui tristetea pe hartie, sau incerci sa uiti de tristete scriind despre ceva frumos.

Poate ca asta e fericirea. Dorinta pe care o ai din cand in cand sa se opreasca timpul acolo. Asta cred ca s-ar intampla daca toata lumea ar fi fericita. Progresul – in sensul lui tehnologic, materialist – s-ar opri. Si sa vezi atunci ce minune – am ajunge la un progres spiritual. Am trece intr-o noua era. Homo felix... era hipiotilor, a hasisului si a contemplarii, a iubirii si a beatitudinii... poti sa spui ca sunt un visator, dar nu sunt singurul. Si mai mult, eu ma si trezesc dimineata la 7 si merg la birou...

Urasc si eu la fel de mult rautatea si prostia. Si le urasc cu atat mai tare cu cat imi dau seama ca ele aduc mai multa rautate si prostie. Sa fie astea totusi cauza nefericirii oamenilor in general? Poate. Sa fie oare astea cauza nefericirii mele? Nu cred. Eu cred ca am gasit raspunsul aici. E ca si cum in datele problemei e deja cuprinsa rautatea majoritatii oamenilor, pe care o accept ca atare. Cu astea lucram. Asta e punctul de pornire, momentul zero. Ce putem sa facem este sa zambim senin cretinului de taximetrist care te claxoneaza fara motiv, sa dam buna ziua oamenilor care se fac ca nu ne vad, sa uram fericire functionarilor care ne trateaza meschin... si asa macar lantul rautatilor se opreste la noi. si poate chiar pornim un lant al „bunatatilor” ...

Vorbeai si de rasism. Nu stiu daca exista om care sa nu fie rasist. Sau ma rog, tre sa pleci un pic de la definitia rasismului. Parerea mea e ca oamenii nu sunt egali, punct. Eu cred ca treaba asta cu egalitatea de sanse este praf in ochi, spalat de creiere, bullshit educational. In acelasi timp imi dau seama ca etichetarea pe criterii de rasa e daunatoare pentru tigani, negri, etc. Efectul placebo aici isi spune cuvantul, si asta se vede cel mai bine la tinerii afro-americani, care spun cu seninatate ca ei nu o sa traiasca mai mult de 30 de ani, si din aia 15 la puscarie... de ce? Pentru ca si toti cei din jurul lor asa au facut, si pentru ca societatea – sau ma rog, formatorii de opinie – le spune acelasi lucru. Ba, tu esti prost, si nu stii decat sa furi, sa omori, etc. Dar sa fie oare asta o cauza pentru nefericirea mea? Din nou, nu cred. Sau ma rog, nu e o cauza prima. Si oricum, trebuie sa recunoastem ca suntem diferiti. Exista diferente intre maghiari si romani, d-apoi intre albi si negri. Negrii sunt mai buni la sport. Albii gandesc poate mai mult. Ungurii fac gulas. Romanii... sunt carcotasi, dezbinati si prea critici cu semenii lor romani. Ma rog, fiecare cu trasaturile lui. Mai mult, rasismul e benefic. Experienta te invata ca tiganii fura, si te feresti de orice tigan in locuri aglomerate. Poate in 75% din cazuri o faci degeaba, ca e vorba de tigani cinstiti. Dar totusi te ajuta lucrul asta. Acum, pentru ca te-ai uitat mai atent la buzunare cand ai trecut pe langa un tigan, esti rasist? Si daca raspunsul e da, atunci rasismul chiar e un lucru rau? Nu cred. Aici imi vine in minte inceputul de la „Crash”... cand doi negri – aparent culti, cuminti – discuta despre rasism. Unul dintre ei era foarte revoltat ca de ce s-a purtat chelnerita cu ei asa indiferent, spre deosebire de clientul alb de la masa de langa. Celalalt ii spune ca bai, boule, tu nu i-ai lasat nimic bacsis. Da, pentru ca nu m-a bagat in seama. Dar data trecuta, i-ai lasat ceva? ...aaaa.... nu!. Imediat dup-aia, acelasi tip revoltat – care dupa mine era un super rasist – zice ca de ce naiba in L.A. in centru orasului, tipa dintr-un cuplu care a trecut pe langa ei s-a apropiat de tip chiar cand i-a vazut pe cei doi negri. Oare are motiv sa ii fie frica? La care celalalt, sec, zice ca da – si scoate pistolu si se duce chiar spre cuplul respectiv si le fura masina...

Ai pornit de la criza de la Cluj, de la lipsa de implinire pe care o simti in ciuda faptului ca traiesti viata pe care ti-o doreai acum 3 ani... hehe ! story of my life. Tot ce mi-am propus am realizat, dar odata realizat, parca nu mai era asa grozav. Fire pacatoasa, imi spun eu... dar poate altfel, m-as fi oprit. N-as mai fi facut nimic. Si lumea nu ar mai fi progresat... si aici vine o intrebare cheie, zic eu. „Trebuie sa te simti implinit?” cu alte cuvinte, exista ceva anume pe care trebuie sa il faci cu viata ta? Sau asta e doar alta chestie cu care suntem imbuibati de educatie si de mostenirea genetica? Oare poti sa iti faci din scopul vietii tale fericirea proprie si a celor din imediata apropiere? Sau poate cu cat esti mai spalat la creier, cu atat iti doresti sa aduci fericire mai multor oameni? Sa ai o profesie/ocupatie/meserie nobila... gen doctor, pompier, salvator de suflete pierdute, oameni tristi, animale torturate si mediu poluat? Poate ne-ar ajuta mult in goana noastra dupa fericire sa ne gandim ca nu trebuie sa facem ceva anume cu viata noastra. Pur si simplu sa facem ce simtim. Greseli vom face oricum, si loc de regrete va fi intotdeauna. Asa ca mai bine nu ne mai stresam atata. Implinirea vine si trece la fel cum iti vin si pleaca banii, la fel cum trece week-end-ul... cum ai ajuns luni la 10 acasa sa vezi serialul preferat, nici nu stii cand a trecut juma de ora, si deja astepti urmatorul episod... nu suntem oare prea nesatui de implinire, de vrem sa o avem tot timpul cu noi? oare daca am avea implinire 24-7, nu ne-am plictisi? Pun pariu ca in scurt timp ne-am plictisi de aceasta implinire si am face altceva. Tot un fel de progres spiritual. La fel cum s-a intamplat in paradis. Am avut implinire, si ne-am plictisit de ea. Si nu ne oprim, mergem inainte cu evolutia/revolutia spirituala. Dar intai trebuie sa nu ne mai uitam la vacanta mare, fotbal si alte asemenea, sa ne rupem de religie... si cine stie unde putem ajunge asa? Dar asta e deja alta discutie... Plus ca mi se pare deja pierduta lupta pentru fericire daca vrei sa fie toata lumea fericita. Hai mai bine sa lupte fiecare pentru fericirea lui. Poate ar fi mai bine sa nu te stresezi daca un tampit loveste o pisica. Poate si-o merita pisica. Sau poate pisica era Adolf Hitler. Sau poate, daca nu se varsau niste nervi pe o pisica, urmau sa se verse pe un om...

Nu stiu cat de clar am fost pana acum, dar imi dau seama de inca un exemplu – poate la fel de neclar pentru cititor – prin care voi incerca sa ilustrez ce cred eu ca inseamna fericirea. Fericirea e ceea ce am simtit in seara asta scriind ceea ce am scris. Sau citind ce ai scris tu, si gandindu-ma la cum o sa iti raspund. Ca nu a iesit in scris exact ce am gandit la inceput, e doar un alt exemplu de nemultumire implantata care ma va face sa mai scriu si altceva, crezand ca de data aia nu va fi perfectibil...