Azi m-am uitat la The international. Departe de a fi un film grozav, mie totusi mi-a dat de gandit. Bine, a avut niste replici (probabil citate de altundeva…) foarte interesante. Spre exemplu, “you might meet your destiny on the road you took to avoid it”…
Cred ca singurul lucru de care mi-a fost frica vreodata a fost sa nu regret alegerile facute. Sau, cu alte cuvinte, sa nu ma trezesc aproape de varsta pensionarii gandindu-ma ca mi-am irosit viata. De-asta am incercat sa imi pastrez cat mai multe optiuni deschise. Lucru care imi aduce aminte de alta replica din film: “sometimes, you have to know which bridges to cross, and which to burn”…
Pe autostrada, spre exemplu, daca ratezi o iesire, e destul de nasol. Mergi pe jumate adormit in rutina lui 130, subconstientul tau imediat vede sageata catre iesire, dar nu iti dai seama ca ai ratat iesirea decat dupa ce treci de bifurcatie. Iti dai seama imediat ca vei pierde ceva timp pana sa te intorci pe drumul cel bun. Problema e ca in viata reala, nu iti dai seama imediat ca ai ratat o iesire.
Totusi, ce se intampla pe autostrada, cand nu stii unde vrei sa ajungi exact? Si sa facem lucrurile si mai interesante, sa presupunem ca ai un singur plin de benzina. Just the one trip. THE TRIP of YOUR LIFE.
Nu mai ratezi iesirile, ci pur si simplu treci pe langa ele. Sigur ai ratat ceva frumos, dar poate vei gasi ceva frumos daca mergi inainte. Nu te vei intoarce niciodata in locul ala. Nu mai ai benzina. Sau timp. Iti pare un pic rau dupa fiecare iesire, nu?
V-as da o tona de exemple din viata mea, sau mai degraba din mintea mea. Alegeri pe care simt ca trebuie sa le fac. De la unul aparent banal: “o sa vreau vreodata sa imi iau un Porsche?” pana la chestii decisive de genul raspunsurilor pe care o sa vreau sa le dau Antoniei, la intrebari decisive de genul… “tati, ce e aia o pitzipoanca?”… dar sunt convins ca aveti si voi alegerile voastre de facut. Ok, mai am una: ce e mai bine? Sa alegi sa iti amani alegerile, sau sa “get it over with fast?”…
duminică, 29 mai 2011
duminică, 22 mai 2011
razbunarea timpului
Daca acum ceva vreme timpul nu mai avea rabdare cu noi, acum mi se pare ca noi nu mai avem rabdare cu timpul. Totul trebuie sa se intample acum. Probabil ca treaba asta e valabila pentru toti oamenii, dar ma refer in primul rand la romani.
Saptamana trecuta veneam cu trenul de la bucuresti. Trenul avea intarziere vreo 10 minute. Tot atatea minute a trebuit sa ascult o pensionara cum se plangea (probabil unei alte pensionare, la telefon) ca ce o enerveaza trenurile astea care tot timpul intarzie… acuma, desi la inceput mi s-a parut hilar, daca stai sa te gandesti, pensionarii mai au foarte putin timp de trait. Doar n-o sa si-l petreaca intr-un tren…
Acum cateva zile, cineva a scris pe peretele cuiva un mesaj… cu tenta politica. Nu, nu era pe facebook. Peretele era al unei case de pe strada lunga, dar putem spune ca era peretele cuiva. Acel proprietar de perete si-a pus o tablita cu numarul casei, 20. Sub tablita era o completare: “de ani de la revolutie, degeaba”. Nici “artistul” nu mai avea rabdare. Vroia paradisul promis cand am iesit din comunism… Chiar credem ca in 20 de ani putem sterge cu buretele 50 de ani de comunism? Si oare, nu s-a schimbat nimic de atunci?
De ieri, genunchiul meu stang nu vrea sa mai munceasca. Zice ca vrea la pensie. Serios?!?! La 28 de ani????
Acum, Anca nu mai are rabdare sa vin dracului odata la culcare….
La inceput, m-am gandit ca suntem – noi romanii, si mai ales genunchiul meu roman – niste rasfatati. Ca nu stim sa apreciem lucrurile bune pe care le avem. Nu zic ca nu e loc de mai bine. Adica, oricat de multumit as fi de intarzierea minima a trenului de saptamana trecuta, nu as merge asa departe – cum au facut astia de la “Capital” – incat sa acord premii companiei care se lupta cu calea ferata Campina-Predeal de cativa ani buni, si tot nu da semn ca o sa termine prea curand.
Dar o zi pe saptamana, propun sa ne si bucuram de lucrurile care merg mai bine decat in trecut. Adica sa avem rabdare cu timpul. Caci altfel, se va razbuna din nou, si nu o sa mai aiba el rabdare cu noi…
Saptamana trecuta veneam cu trenul de la bucuresti. Trenul avea intarziere vreo 10 minute. Tot atatea minute a trebuit sa ascult o pensionara cum se plangea (probabil unei alte pensionare, la telefon) ca ce o enerveaza trenurile astea care tot timpul intarzie… acuma, desi la inceput mi s-a parut hilar, daca stai sa te gandesti, pensionarii mai au foarte putin timp de trait. Doar n-o sa si-l petreaca intr-un tren…
Acum cateva zile, cineva a scris pe peretele cuiva un mesaj… cu tenta politica. Nu, nu era pe facebook. Peretele era al unei case de pe strada lunga, dar putem spune ca era peretele cuiva. Acel proprietar de perete si-a pus o tablita cu numarul casei, 20. Sub tablita era o completare: “de ani de la revolutie, degeaba”. Nici “artistul” nu mai avea rabdare. Vroia paradisul promis cand am iesit din comunism… Chiar credem ca in 20 de ani putem sterge cu buretele 50 de ani de comunism? Si oare, nu s-a schimbat nimic de atunci?
De ieri, genunchiul meu stang nu vrea sa mai munceasca. Zice ca vrea la pensie. Serios?!?! La 28 de ani????
Acum, Anca nu mai are rabdare sa vin dracului odata la culcare….
La inceput, m-am gandit ca suntem – noi romanii, si mai ales genunchiul meu roman – niste rasfatati. Ca nu stim sa apreciem lucrurile bune pe care le avem. Nu zic ca nu e loc de mai bine. Adica, oricat de multumit as fi de intarzierea minima a trenului de saptamana trecuta, nu as merge asa departe – cum au facut astia de la “Capital” – incat sa acord premii companiei care se lupta cu calea ferata Campina-Predeal de cativa ani buni, si tot nu da semn ca o sa termine prea curand.
Dar o zi pe saptamana, propun sa ne si bucuram de lucrurile care merg mai bine decat in trecut. Adica sa avem rabdare cu timpul. Caci altfel, se va razbuna din nou, si nu o sa mai aiba el rabdare cu noi…
luni, 4 aprilie 2011
the devil in the detail
La scara mare: Lumea nu mai are respect pentru detalii. Lumea nu mai are creier pentru logica. Lumea nu mai are timp pentru istorie. Lumea premiaza reclamele. Lumea aplauda politicienii.
La scara mica: lumea nu stie ca daca un gel de dus costa 9,99 lei, si acum costa 12,00 lei (tot 250 de grame), stickerul mare pe care scrie “-25%” se refera la cantitate, nu la pret…
sau daca esti urmarit de zombies, nu te duci prin tunel, unde e intuneric si le place astora. U take the long way round. Ei bine, lumea nu isi da seama ca daca se intampla asta, filmul nu mai e … verosimil.
Lumea nu mai stie care e diferenta dintre adevarat si verosimil.
Judecatorii nu mai pot sa calculeze, au nevoie de expertize contabile pentru asta.
Lumea nu stie exact in ce constau modificarile din codul muncii, dar in mod sigur ele ne transforma pe toti in niste sclavi…
La scara mica: lumea nu stie ca daca un gel de dus costa 9,99 lei, si acum costa 12,00 lei (tot 250 de grame), stickerul mare pe care scrie “-25%” se refera la cantitate, nu la pret…
sau daca esti urmarit de zombies, nu te duci prin tunel, unde e intuneric si le place astora. U take the long way round. Ei bine, lumea nu isi da seama ca daca se intampla asta, filmul nu mai e … verosimil.
Lumea nu mai stie care e diferenta dintre adevarat si verosimil.
Judecatorii nu mai pot sa calculeze, au nevoie de expertize contabile pentru asta.
Lumea nu stie exact in ce constau modificarile din codul muncii, dar in mod sigur ele ne transforma pe toti in niste sclavi…
joi, 31 martie 2011
under pressure
It never rains, but it pours...
Cred ca cifra 2012 m-a atras si pe mine in vartejul discutiilor apocaliptice. Pana acum m-am detasat ironic de orice mileniu aducator de sfarsituri, insa acum cred ca am cazut in plasa. Sa fi fost de vina si faptul ca oamenii din jurul meu fie se imbolnavesc, fie o iau razna, fie pur si simplu nu mai au pic de compasiune si iubire in ei? Sa fi fost de vina revoltele, criza, si lipsa de bun simt a liderilor politici?
Probabil ca totul a pornit de la „cainirea” oamenilor din jurul meu. Banul, acest scop suprem a inceput sa transforme oamenii in sacali, sacali care bineinteles au doar colti, gheare si alte chestii ascutite drept mijloace...
Evident ca am inceput sa ma gandesc ca lumea se poarta de parca ar veni sfarsitul lumii, si prin urmare – ce concluzie puteau oamenii sa traga in asemenea circumstante? – uita de orice simt al responsabilitatii.
Noroc cu Ancuta, care mi-a zis sa pun niste muzica. Queen, mai exact. M-a lasat pe mine sa aleg melodia. Noroc ca am dat peste under pressure. Pai, imi zic eu, daca in 1981 – cand eu nu eram decat o sclipire in ochii unor tinerei – omul asta avea aceeasi senzatie de oameni care nu mai au timp si loc in lumea asta, poate ceea ce simt eu in legatura cu acest 2012 nu e chiar asa de nou si autentic.
Just a fact: in 1981, nu eram nici 5 miliarde.
Oricum, raspunsul se gaseste tot la freddy: ori „the show must go on”, ori „who wants to live forever?”
In schimb, ar fi interesant sa stiu ce ar face prietenii mei daca ar stii sigur ca in 2012 lumea s-ar termina. Ati manca in fiecare zi cartofi prajiti? V-at face un credit si ati merge in Bahamas? Sau Hawaii?
Cred ca cifra 2012 m-a atras si pe mine in vartejul discutiilor apocaliptice. Pana acum m-am detasat ironic de orice mileniu aducator de sfarsituri, insa acum cred ca am cazut in plasa. Sa fi fost de vina si faptul ca oamenii din jurul meu fie se imbolnavesc, fie o iau razna, fie pur si simplu nu mai au pic de compasiune si iubire in ei? Sa fi fost de vina revoltele, criza, si lipsa de bun simt a liderilor politici?
Probabil ca totul a pornit de la „cainirea” oamenilor din jurul meu. Banul, acest scop suprem a inceput sa transforme oamenii in sacali, sacali care bineinteles au doar colti, gheare si alte chestii ascutite drept mijloace...
Evident ca am inceput sa ma gandesc ca lumea se poarta de parca ar veni sfarsitul lumii, si prin urmare – ce concluzie puteau oamenii sa traga in asemenea circumstante? – uita de orice simt al responsabilitatii.
Noroc cu Ancuta, care mi-a zis sa pun niste muzica. Queen, mai exact. M-a lasat pe mine sa aleg melodia. Noroc ca am dat peste under pressure. Pai, imi zic eu, daca in 1981 – cand eu nu eram decat o sclipire in ochii unor tinerei – omul asta avea aceeasi senzatie de oameni care nu mai au timp si loc in lumea asta, poate ceea ce simt eu in legatura cu acest 2012 nu e chiar asa de nou si autentic.
Just a fact: in 1981, nu eram nici 5 miliarde.
Oricum, raspunsul se gaseste tot la freddy: ori „the show must go on”, ori „who wants to live forever?”
In schimb, ar fi interesant sa stiu ce ar face prietenii mei daca ar stii sigur ca in 2012 lumea s-ar termina. Ati manca in fiecare zi cartofi prajiti? V-at face un credit si ati merge in Bahamas? Sau Hawaii?
vineri, 12 noiembrie 2010
happy end?
Desi inca am glezna un pic umflata, si inca ma doare, ma simt ca la sfarsitul unui film american bun… unul cu happy end, cu iz politic, si cu farmec de basm…
Daca va spun ca am fost la un “vraci local”, o sa intelegeti referirea la basm, si la happy end... dar n-o sa va vina sa credeti cum ajungem la politic... bine, nu ajungem chiar la politic, dar in domeniul administrativ in mod cert.
Dupa cum stiu toti prietenii de pe facebook, eu am avut piciorul in ghips, de la o glezna umflata la fotbal... Foarte increzator in fortele proprii de auto-vindecare – la inceput – am ajuns la doctor doar in a treia zi dupa fericitul eveniment. Vizita la doctor nu m-a ajutat deloc sa imi imbunatatesc parerea despre sistemul roman de sanatate. Doctorul, fara sa puna mana pe picior, cu o simpla privire aruncata in scarba pe radiografie, da verdictul: entorsa = ghips 2 saptamani. “Dar stiti, poate gasim alta solutie...” “NU, ghips”.
Si ghips a ramas... pana a treia zi, cand in lipsa oricarui semn de imbunatatire a situatiei, si cu niste degete innegrite (va reamintesc ca problema era la glezna, nu la degete), am decis sa dau jos ghipsu’. Am abandonat atunci orice speranta in auto-vindecare si medicina conventionala, si am cedat insistentelor din jurul meu, acceptand vizita unui fizioterapeut. Bineinteles ca eu atunci nu stiam diferenta intre un fizioterapeut competent, si altul mai putin competent... sau chiar masochist.
Si asa a urlat Victor vreo 10 minute in continuu, in timp ce acel fizioterapeut il apasa pe glezna umflata de parca exorciza un demon... Victor a rezistat tentatiei de a-si extinde violent piciorul intr-un spasm de durere care s-ar fi terminat in gura fizioterapeutului aplecat spre glezna sa, sperand ca se va vindeca miraculos dupa acest mic purgatoriu...
Dar, pentru ca nici in filmele americane nu se rezolva totul asa de usor, au mai urmat inca vreo 3 zile de durere continua, acutizata in urma exorcismului. Intre timp, un client foarte amabil mi-a povestit de un batranel la vreo 80 de km de Brasov, care stie sa “repare” ligamente sucite... Hop in masina (de fapt, a fost un fel de hop-hop, caci nu puteam sa calc pe piciorul drept) si tzusti la batranel, intr-un sat uitat complet de lume, dar in care inca mai gaseam mentosane... in acel sat, pe intuneric, era coada la magazinul cu mentosane, si bineinteles, la batranel.
Lumea iesea de la el schiopatand mai putin decat la intrare, si cu zambetul pe buze. Trebuie ca am nimerit unde trebuie, imi ziceam eu, visand ca voi putea merge cat de curand. Dupa ce ne-a certat nevasta-sa ca de ce am venit asa tarziu, intru, ma descalt, imi pun piciorul “sus pe cric”, si astept “magia...”
Batranelul ma unge cu ceva, si incepe sa imi maseze glezna usor, finut. Ma intreaba ce lucrez. Cand aude ca sunt avocat, imi da un plic, sa imi dau cu parerea... preocupat sa vad ce a primit omul, simt, si dup-aia aud, o trosnitura sanatoasa in glezna, picior, pe undeva pe acolo... imi zice ca “pe asta l-am facut”, si arata spre degetul mare...
Bine, sa nu intram in prea multe detalii, va spun ca in total au fost vreo 5 trosnituri... timp in care urlam, si citeam titlul executoriu pe care tocmai il primise batranelul... cred ca povestea asta trebuie pusa in dictionar, la definitia sintagmei “ironia sortii”... omul urma sa fie executat silit de Casa de Asigurari de SANATATE!!!... Da, adica de aia care ne iau o carca de bani in fiecare an (eu platesc vreo 2.000 de lei pe an) si nu prea reusesc sa ne vindece nici cand racim. 2000 de lei ii cereau si astia batranelului. Cred ca daca primea banii care i se ofereau de la toti oamenii pe care i-am vazut eu in acea jumatate de ora – hai o ora – cat am stat pe acolo, tot cam 2000 de lei facea batranelul. Dar nu, el nu primea mai mult de 20 de lei de la fiecare om vindecat.
As trage o gramada de concluzii de aici, dar nu vreau. Vreau sa raman cu mirajul acelui om rupt complet de lumea in care traim noi, si sa savurez farmecul lui amestecat cu amarul constrangerilor pe care le are, si gandul ca peste cativa ani nu va avea cine sa ne mai repare...
Daca va spun ca am fost la un “vraci local”, o sa intelegeti referirea la basm, si la happy end... dar n-o sa va vina sa credeti cum ajungem la politic... bine, nu ajungem chiar la politic, dar in domeniul administrativ in mod cert.
Dupa cum stiu toti prietenii de pe facebook, eu am avut piciorul in ghips, de la o glezna umflata la fotbal... Foarte increzator in fortele proprii de auto-vindecare – la inceput – am ajuns la doctor doar in a treia zi dupa fericitul eveniment. Vizita la doctor nu m-a ajutat deloc sa imi imbunatatesc parerea despre sistemul roman de sanatate. Doctorul, fara sa puna mana pe picior, cu o simpla privire aruncata in scarba pe radiografie, da verdictul: entorsa = ghips 2 saptamani. “Dar stiti, poate gasim alta solutie...” “NU, ghips”.
Si ghips a ramas... pana a treia zi, cand in lipsa oricarui semn de imbunatatire a situatiei, si cu niste degete innegrite (va reamintesc ca problema era la glezna, nu la degete), am decis sa dau jos ghipsu’. Am abandonat atunci orice speranta in auto-vindecare si medicina conventionala, si am cedat insistentelor din jurul meu, acceptand vizita unui fizioterapeut. Bineinteles ca eu atunci nu stiam diferenta intre un fizioterapeut competent, si altul mai putin competent... sau chiar masochist.
Si asa a urlat Victor vreo 10 minute in continuu, in timp ce acel fizioterapeut il apasa pe glezna umflata de parca exorciza un demon... Victor a rezistat tentatiei de a-si extinde violent piciorul intr-un spasm de durere care s-ar fi terminat in gura fizioterapeutului aplecat spre glezna sa, sperand ca se va vindeca miraculos dupa acest mic purgatoriu...
Dar, pentru ca nici in filmele americane nu se rezolva totul asa de usor, au mai urmat inca vreo 3 zile de durere continua, acutizata in urma exorcismului. Intre timp, un client foarte amabil mi-a povestit de un batranel la vreo 80 de km de Brasov, care stie sa “repare” ligamente sucite... Hop in masina (de fapt, a fost un fel de hop-hop, caci nu puteam sa calc pe piciorul drept) si tzusti la batranel, intr-un sat uitat complet de lume, dar in care inca mai gaseam mentosane... in acel sat, pe intuneric, era coada la magazinul cu mentosane, si bineinteles, la batranel.
Lumea iesea de la el schiopatand mai putin decat la intrare, si cu zambetul pe buze. Trebuie ca am nimerit unde trebuie, imi ziceam eu, visand ca voi putea merge cat de curand. Dupa ce ne-a certat nevasta-sa ca de ce am venit asa tarziu, intru, ma descalt, imi pun piciorul “sus pe cric”, si astept “magia...”
Batranelul ma unge cu ceva, si incepe sa imi maseze glezna usor, finut. Ma intreaba ce lucrez. Cand aude ca sunt avocat, imi da un plic, sa imi dau cu parerea... preocupat sa vad ce a primit omul, simt, si dup-aia aud, o trosnitura sanatoasa in glezna, picior, pe undeva pe acolo... imi zice ca “pe asta l-am facut”, si arata spre degetul mare...
Bine, sa nu intram in prea multe detalii, va spun ca in total au fost vreo 5 trosnituri... timp in care urlam, si citeam titlul executoriu pe care tocmai il primise batranelul... cred ca povestea asta trebuie pusa in dictionar, la definitia sintagmei “ironia sortii”... omul urma sa fie executat silit de Casa de Asigurari de SANATATE!!!... Da, adica de aia care ne iau o carca de bani in fiecare an (eu platesc vreo 2.000 de lei pe an) si nu prea reusesc sa ne vindece nici cand racim. 2000 de lei ii cereau si astia batranelului. Cred ca daca primea banii care i se ofereau de la toti oamenii pe care i-am vazut eu in acea jumatate de ora – hai o ora – cat am stat pe acolo, tot cam 2000 de lei facea batranelul. Dar nu, el nu primea mai mult de 20 de lei de la fiecare om vindecat.
As trage o gramada de concluzii de aici, dar nu vreau. Vreau sa raman cu mirajul acelui om rupt complet de lumea in care traim noi, si sa savurez farmecul lui amestecat cu amarul constrangerilor pe care le are, si gandul ca peste cativa ani nu va avea cine sa ne mai repare...
miercuri, 27 octombrie 2010
Romania cu mana intinsa
Eram curios sa vad ce s-a intamplat cu motiunea. Si am indurat felul in care o reporterita hiper-ventilata a “agatat” o protestatara sa ii ceara parerea despre... viata si toate cele. Ca doar ce altceva sa o intrebe...
Bine am facut ca am indurat, ca m-a impresionat claritatea in exprimare a femeii respective. Desi ii tremura vocea, si a recunoscut ca este foarte enervata, a vorbit exemplar. Si spunea ca se simte “cu mana intinsa”... ca s-a saturat de conducatori, ca nu ea a votat cu actualii... Nu a zis cum ziceau parazitii, “noi ca prostii plangem dupa fostii”... dar mie mi se pare ca a subliniat perfect starea noastra a romanilor din ziua de azi. Romania e, in zilele astea, cu mana intinsa. Degeaba ne ofuscam cand vedem ce bascalie fac francezii despre noi. Poate ca si Shakira are dreptate cand ii zice lui Sarkozy ca toti suntem tigani... dar noi parca si mai mult decat altii...
Mai devreme, era un tip care se plangea ca are doar 850 de lei salariu. Era arheolog la nush ce institut din Oltenia. Reporterita l-a intrebat “ce salariu v-ar trebui sa traiti decent?”. Nicidecum nu i-a trecut prin cap sa il intrebe “cat meritati pentru munca pe care o prestati?”.
Ma intorc la tipa de mai sus, si zic jos palaria pentru felul in care spunea ca ne meritam soarta, pentru ca nu votam, sau cand votam o facem ca pe o obligatie, ca pe spalatul pe dinti. Nici nu gandim cand facem chestia asta.
Din nou, este exemplara tipa. Si reprezentativa pentru romani. Nu suntem prosti. Suntem chiar inteligenti. Dar, desi ne dam seama ca suntem cu mana intinsa, nu ne trece prin cap sa zicem “mea culpa, nu sunt destul de bun sa traiesc decent”... “sunt un ratat, am copiat in scoala, si acum nu sunt in stare sa imi tin un job intr-o companie performanta”... Si chiar daca zicem “mea culpa”, ne permitem totusi sa fim indignati pe conducatori, caci ei sunt datori sa ne faca sa traim decent. Nu noi, noi suntem datori sa stam cu mana intinsa.
Apropos de copiat. Merg azi in deane’s, la pub quiz. N-am fost niciodata, dar am auzit ca e plin de “destepti” care cauta raspunsurile pe net. Where there’s internet, there’s a way. Din nou, astia suntem noi romanii. Ne place sa fim primii, si facem orice (daca e foarte usor, evident) pentru a fi primii.
Bine am facut ca am indurat, ca m-a impresionat claritatea in exprimare a femeii respective. Desi ii tremura vocea, si a recunoscut ca este foarte enervata, a vorbit exemplar. Si spunea ca se simte “cu mana intinsa”... ca s-a saturat de conducatori, ca nu ea a votat cu actualii... Nu a zis cum ziceau parazitii, “noi ca prostii plangem dupa fostii”... dar mie mi se pare ca a subliniat perfect starea noastra a romanilor din ziua de azi. Romania e, in zilele astea, cu mana intinsa. Degeaba ne ofuscam cand vedem ce bascalie fac francezii despre noi. Poate ca si Shakira are dreptate cand ii zice lui Sarkozy ca toti suntem tigani... dar noi parca si mai mult decat altii...
Mai devreme, era un tip care se plangea ca are doar 850 de lei salariu. Era arheolog la nush ce institut din Oltenia. Reporterita l-a intrebat “ce salariu v-ar trebui sa traiti decent?”. Nicidecum nu i-a trecut prin cap sa il intrebe “cat meritati pentru munca pe care o prestati?”.
Ma intorc la tipa de mai sus, si zic jos palaria pentru felul in care spunea ca ne meritam soarta, pentru ca nu votam, sau cand votam o facem ca pe o obligatie, ca pe spalatul pe dinti. Nici nu gandim cand facem chestia asta.
Din nou, este exemplara tipa. Si reprezentativa pentru romani. Nu suntem prosti. Suntem chiar inteligenti. Dar, desi ne dam seama ca suntem cu mana intinsa, nu ne trece prin cap sa zicem “mea culpa, nu sunt destul de bun sa traiesc decent”... “sunt un ratat, am copiat in scoala, si acum nu sunt in stare sa imi tin un job intr-o companie performanta”... Si chiar daca zicem “mea culpa”, ne permitem totusi sa fim indignati pe conducatori, caci ei sunt datori sa ne faca sa traim decent. Nu noi, noi suntem datori sa stam cu mana intinsa.
Apropos de copiat. Merg azi in deane’s, la pub quiz. N-am fost niciodata, dar am auzit ca e plin de “destepti” care cauta raspunsurile pe net. Where there’s internet, there’s a way. Din nou, astia suntem noi romanii. Ne place sa fim primii, si facem orice (daca e foarte usor, evident) pentru a fi primii.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Timpul nu mai are rabdare cu noi…
Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma simt prins in vartejul timpului, si al banilor. Si asta nu ar fi atat de rau daca nu as avea senzatia ca toti din jurul meu sunt lafel. Sa nu mai vorbim despre ce vad la televizor...
Incerc sa-mi dau seama daca asa a fost dintotdeauna, sau pur si simplu exista momente in istorie – ca in Morometii – in care timpul isi pierde rabdarea.
Daca stai sa te gandesti, e destul de trist sa fii sclavul timpului si al banilor... sau al principiului amar care le stapaneste pe amandoua.
Aveam un prieten care spunea ca timpul nu exista. In Zeitgeist ziceau ca nici banii nu mai exista de cand s-a renuntat la “gold standard”... departe de-a judeca cele doua afirmatii, eu sunt de parere ca ele exista datorita creatorilor lor : noi, oamenii.
Oare e lafel si pentru dumnezeu? A ajuns el sclavul oamenilor? Sa depinda existenta creatorului doar de creatiile sale esuate?
Gimme your thoughts on this...
Incerc sa-mi dau seama daca asa a fost dintotdeauna, sau pur si simplu exista momente in istorie – ca in Morometii – in care timpul isi pierde rabdarea.
Daca stai sa te gandesti, e destul de trist sa fii sclavul timpului si al banilor... sau al principiului amar care le stapaneste pe amandoua.
Aveam un prieten care spunea ca timpul nu exista. In Zeitgeist ziceau ca nici banii nu mai exista de cand s-a renuntat la “gold standard”... departe de-a judeca cele doua afirmatii, eu sunt de parere ca ele exista datorita creatorilor lor : noi, oamenii.
Oare e lafel si pentru dumnezeu? A ajuns el sclavul oamenilor? Sa depinda existenta creatorului doar de creatiile sale esuate?
Gimme your thoughts on this...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
