Scrisa in 22 iunie.

22 iunie. Cea mai lunga zi. Poate si cea mai frumoasa. Bine, e frumoasa in lumea pantalonilor scurti si a aerului conditionat. Sunt prins intre saptamana de lucru – care pentru mine a inceput deja duminica de la 15.50, - si rasfatul din Turcia care vine imediat dupa. Ascult Massive Attack si ma uit la background-uri de windows. Care de fapt sunt stejari singuratici adevarati, pe dealuri line, cu cer de solstitiu de vara, pe fereastra adevarata, de tren.

Sunt prins intre seminte de floarea-soarelui si declaratii de martori in dosare penale. A se observa ca declaratiile de martori – la fel ca semintele – nu sunt ale mele. Eu am terminat de ceva timp de citit obiectiunile la expertiza contabila din dosarul meu. Ciudat e ca mai e un avocat langa mine, nu ca se mananca seminte in tren...

Stau si ma gandesc daca imi place mai mult sa scriu pe hartie decat pe calculator. Nu imi pot raspunde. Laptop-ul are farmecul lui, caci poti sa scrii pe intuneric...

Oricum, imi dau seama ca imi place scrisul meu. Oricat de dezordonat ar fi, imi place. Sentimentul e grozav pentru mine, caci niciodata nu mi-a placut cum scriam, cand eram mic. Si acum sunt prins intre dezordinea scrisului meu si cea a gandurilor mele.

Ganduri care acum ratacesc catre icnetele bebelusilor din vagonul de clasa a 2-a. Si de la ele, la Faithless – To all new all arivals. Si evident ca acum ma gandesc cum noi toti suntem prinsi intre genetica si educatie. Revistele/tabloidele/ziarele de ... automultumire sexuala (ca sa nu zic laba) imi aduc aminte ca menghina sociala ne-a prins pe toti la mijloc. Ne-a spus ce sa ne placa la toti, ce sa vrem toti – evident, sa ajungem toti precum columbeanu si sa ne-o tragem cu toate bunaciunile.

Sunt prins intre a ma gandi ca asta e un lucru rau, sau bun. Ma simt atat de coplesit de complexitatea factorilor care ne influenteaza, incat nu mai stiu ce sa cred. Poate, pentru unii, un role-model (un model de role, pentru necunoscatorii de engleza) precum Columbeanu are efecte pozitive/bune. Poate ii face sa munceasca mai mult, sa se perfectioneze, doar ca sa poata ajunge ca „taticu” columbeanu. Dar aia nu stiu cate tunuri a dat columbeanu...

Sunt prins intre gandul ca stiu unde ma duce trenul asta, dar nu stiu unde ne duce menghina asta sociala. Oare mai are mult de strans? Ne putem comprima sufletul (a se observa aici referirea patetica, siropoasa la suflet, concept care pentru mine desemneaza totalitatea activitatilor materiei cenusii) si mai mult decat atat?

Sunt prins intre zi si noapte. Ma fascineaza vara, si in loc sa fiu cu adevarat un spirit varatec, azi, in ziua solstitiului ma gandesc ca de maine incepe sa se micsoreze ziua. Incepe sfarsitul verii mult iubite. Frica de sindromul greierului. Sunt prins intre optimism si pesimism.

Acum zambesc ca in casti incepe Muse cu Bliss. Si pentru ca imi dau seama (ceva ramasite din geniul fizician a lu’ Einstein au ramas si in mine – chiar daca eu nu sunt evreu ci doar am parul ciufulit) de cum functioneaza menghina. Strange ea ce strange, insa uneori materia nu mai poate fi comprimata, si iese din menghina. Scapa. Evadeaza deci din constrangerea sociala „esentele tari”. Cele care nu suporta a fi comprimate...

Visul unei nopti de vineri - Tiberiu

E 3.47 si de-abia ce-am ajuns acasa, obosit, plictisit, un pic descurajat si iarasi un pic satul de orasul asta “trist, cu prea multe Mercedesuri”.

E 4.26 si de vreo 40 de minute… ba nu. E 4.32 acum… 4.54 si vad ca in lipsa mea de coerenta datorata unor circumstante obscure pe care nu reusesc sa le focalizez, ma incapatanez sa explic ceea ce este de explicat. Sincer sa fiu, cred ca de fapt incerc sa-mi explic mie ceva, doar ca nu-mi dau seama ce anume. Sau poate ca incerc sa gasesc un epitet potrivit pentru societatea noastra?

E 5.00, ma iubeste. Tot nu-mi dau seama ce am de zis, dar tot bajbaind si deruland filmul noptii de vineri, ajung la un cadru cu mine intr-un club. Mereu ma opresc la cadrul asta… hai sa vedem.

E muzica. Eu i-as zice simpla, prea simpla. De-ar fi sa critic i-as zice muzica proata, urata, nasoala, de prost gust... Si mai e si ceva fum, atmosfera e sufocanta, iar eu am impresia ca ma aflu intr-un loc in care nu ma integrez deloc. Ma simt ca o pata neagra pe-o panza roz.

In fine, merg cu baietii la bar sa luam cate ceva de baut, fiecare ce-i pofteste inima, iar eu ma asez la bar pe-un scaun parca prea inalt. Am o stare ciudata, parca ma strang hainele, parca n-am destul aer. Sa fie oare muzica? Sau ma rog, zgomotul, muzica e prea mult spus. Oare asta sa fie? Oare sa fie din cauza tipilor cu pantofi albi de lac cu varf ascutit? Sa fie din cauza fetelor prea… dar hai sa nu judec. Cine-s eu sa judec?

Derulez mai departe. Iau o gura de bere, imi aprind o tigara si cand dau sa ma uit in jur, observ ceva ciudat. Toata lumea priveste intr-o singura directie. Intorc si eu capul, mai mult din reflex decat din curiozitate si ce sa vezi? Sa vezi, dar sa nu crezi! La ce crezi ca se uitau? Surprize, surprize!

Ea dansa. Prima oara mi-au atras atentia sanii. Pesemne pentru ca erau goi si foarte frumosi. Doi sani rotunzi, ca doua pere, fermi si unduindu-se usor in tonul muzicii proaste. Dar cui ii mai pasa de muzica? Mai ales ca ea isi mangaie formele, pielea-i fina, ducandu-si usor mainile spre chiloteii roz pe care si-i da jos incet; poate nu destul de incet, insa cui ii mai pasa? Cholotii-s jos, ea este goala si se intoarcandu-se cu spatele la turma flamanda si salivand (ma refer la masculi), face o miscare lenta aplecandu-se si lasandu-ne sa privim cu jind la fofoloanca-i frumoasa, asemeni unei piersici roz, despartita in cele doua emisfere de o cuta dreapta, hotarata. N-am vazut lumina, dar aproape c-am vazut tunelul. Simpatica fata…

Tipul de la microfon, pe care sunt sigur ca numeni nu-l mai asculta de ceva vreme, se urca pe podium si-i intinde o sticla cu o eticheta frumoasa, caci fusese de fapt in concurs, iar acesta era premiul. Eu i-as zice inscenare, iar dansatoarei i-as zice… dar mai bine sa nu-i spun in niciun fel deocamdata.

Inainte de-a incasa recompensa, ea se intoarce spre marea de masculi excitati, imbracand parca intr-un mod bizar, haina admiratiei lor. Nu stiu totusi daca “amiratie” ar fi cuvantul potrivit…

In cele din urma ia sticla, i-o da cuiva din public, pesemne unuia cu branhii (din acelea din care au pestii) si-si trage incet chiloteii cei roz peste vulva-i ispititoare. La indemnul crainicului, lumea aplauda, chiar frenetic, unii urla, altii fluiera, fiecare se manifesta cum ii trece prin cap sau prin alte locuri prin care trec emotiile. Eu ma uit la ei, ma uit si la ea, trag un fum, iau o gura de bere si ma gandesc. Incerc sa inteleg ceva dar imaginea sanilor ei rotunzi si hotarati, ba chiar raspicati, ma inhiba in mod enervant. Iar incerc sa-mi dau seama si nimic. Derulez mai departe, pana la urma ajung acasa.

Cred ca de fapt, intr-o mare masura este vorba de mila. Si nu-mi dau seama exact de ce, dar acum, cand ma gandesc la ea, imi inspira mila. Sau mai bine zis, poate e compasiune. Pe de alta parte, e vorba si de tristete. E un cocteil ciudat in mine. Ma gandesc ca fata asta - cum sa zic eu ca sa nu fiu nici prea pudic, nici prea indecent… traieste din suptul acadelelor. Nu ca n-ar consuma alimente ca toata lumea: paine, banane, salam, castraveti, cartabosi… dar… intelegi.

Iar ce-am vazut eu n-a fost nici concurs, nici un numar de striptease moderat al unei fete oarecare din public, nici inconstienta de moment, nici tupeu. Eu am vazut o profesionista care s-a dezbracat pentru o sticla de ceva. Psemene ca nu foarte scumpa si poate ca nici macar nu i-a ramas ei. Cred ca in cele din urma o s-o bea tipu’ cu branhii caruia i-a dat-o. Dar ma rog, poate nu e treaba mea sa-i plang ei de mila. Sau este? Daca nu-i plang eu de mila, atunci cine? Mai ales ca-mi vine in minte o remarca a aluia cu microfonul… ceva legat de “miros de peste”, remarca venita in timp ce sarmana isi aduna chilotii roz de pe jos. Iar eu i-am observat expresia fetei exact in momentul ala. Cum sa zic, mi-a dat impresia ca a fost stanjenita cu intarziere. Adica mai intai a schitat un zambet, dupa care zambetul s-a transformat in grimasa, in rictus… ii era rusine. Asta doar pentru un moment, dar nu-i relevant. Intr-un moment poti sa si mori. Un moment conteaza.

E 6.20 si ma gandesc ca in noaptea asta am vazut o fata frumoasa, cu sani minunati, cu o pasarica splendida. O fata saraca, zic eu, care-a dansat goala in fata noastra pentru o sticla de bautura din care pesemne ca de-abia daca o sa guste; tocmai din cauza ca e saraca. Iar eu ii plang de mila, pentru ca asa simt. Nu-mi impun, doar o plang.

In alta ordine de idei, daca e sa ma-ntreb singur ce mi-a placut in seara asta mai mult, as zice cu mana pe inima ca cel mai mult mi-a placut secunda in care-am surprins-o ca i-a fost rusine. De ce? Pentru ca, dupa mine, cel mai atragator lucru la o curva este rusinea.

S-a facut 6.37 si eu ma pregatesc sa ma bag in pat. In continuare ma gandesc la un epitet potrivit pentru societatea in care traim. Dar nu-mi vine niciunul in mine. Psemene ca-s obosit si ca ma doare capul de la pescarusii astia care croncanesc ca apucatii, de parc-ar fi la striptease. Dar nu sunt, pentru ca ei sunt toti nuzi. Hai noapte buna, sau buna dimineata!

Snooze - sau cum sa nu mai muncim?!?

Traffic, claxoane, praf pe geamul deschis, A/C-ul s-a stricat din nou. Caldura. Nu vreau sa transpir. Ceasul arata trecut de noua. Iar intarzii. Doua telefoane suna. Unul pe vibratii. Celalalt e moby, matrix theme.

Tresar, ma ridic la 90 de grade in pat… visasem. Intr-adevar se auzea moby matrix theme, dar e doar alarma recurenta… sunt sfarsit. Dau snooze, ma intandind la loc, pe spate. Stau un pic, dupa care ma intorc pe burta… si zambesc de placere… soarele imi aduce aminte de mare… pasarelele canta…

Ancutza se trezeste, da cu mana dupa mine, cautandu-ma prin pat. Ma gaseste, si imi zice “neatza pisic”… “mai dormim?” amandoi punem capu’ jos, si zambim…

La al doilea snooze ma trezesc in intotdeauna. Si vine si al doilea snooze… il opresc, si imi zambeste tot sufletul… sunt mai relaxat ca niciodata… ma duc in living, si paharele de sampanie imi aduc aminte de petrecerea de aseara… nu mai stiu ce am sarbatorit… ma scarpin in crestet incet, si incerc sa imi aduc aminte… ma ajuta biletul de loterie… dau drumu’ pe realitatea… stiri despre accidente. Politica… toate trec pe langa mine, eu ma uit la banda de jos, sa vad numerele de la loto… ma gandesc ca ce ciudat… eu nu joc niciodata la loto… oare ce m-a determinat sa joc de data asta… “u-ha” ma duc pe terasa… soarele este dement… frige deja la 7 si un sfert... exact cum imi place mie... ma pun cu picioarele in sus, ma las pe spate un pic... si imi canta muse, „feeling good” ..

Birds flying high, you know how i feel

Sun in the sky, you know how i feel

Drifting on by, you know how i feel

It’s a new day, it’s a new dawn, it’s a new life, and i’m feeling good...

Dar oricat de tare canta muse, eu parca nu pot sa scap de telefoane... unul vibreaza, altul flashuieste din ecran, si al treilea, bineinteles, suna a moby... pufnesc intr-un inceput de ras cand imi dau seama ce vis am avut... i-as spune ancutzei, dar vad ce dulce doarme, si mi-e mila de ea...

Pana una alta, mai dau un snooze. Al treilea. Si ma intind la loc, cu o mana pe coapsa ancutei. Ea imi intoarce favoarea, pe jumate adormita. Eu sunt intre somn si ... orice altceva, care nu poate fi mai fain decat somnul... si totusi, incep sa o mangai pe ancuta... si ea pe mine... maini din ce in ce mai indecente transporta sangele pe cai nebanuite si in locuri neobisnuite... soarele trece fin printre buzele noastre si ne face sa stralucim...

si din nou moby... e minunata piesa asta, dar nici chiar asa... al catelea vis curmat de melodia asta idioata? ma uit la ancutza, ea se ridica deja din pat... sau ma rog, incearca. Cade la loc in pat. eu ma intind zgomotos... opresc de tot telefonul, de data asta. Aleg turn off. La ericsson turn off e in dreapta, pe cand snooze e in stanga.

Ma ridic, si soarele ma inunda prin usa cu geam de la terasa. Si atunci ma loveste. Vrand sa verific agenda din telefon, cu procesele de azi, vad ca e 1 mai. Ziua muncii. Adica ziua a ceea ce ma sperie pe mine cel mai mult in ultima vreme. Ironic sau cum vrei tu, nu se munceste de ziua muncii... si atunci eu ma tarai pana pe terasa, dar nu inainte de a da drumul la combina... e timpul pentru „feeling good”. As good as nina simone did... let’s hear it for the real thing.

Si cu capul pe spate, picioarele in sus, (formula veche era si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa) va spun ca viata e frumoasa cand nu tre sa muncesti... if only we can find time to stop and listen to the music, smell the roses, make love to the other roses, lie in the sun and drink coca-cola... glumeam... nu beti coca-cola. Beti suc de portocale dimineata. Asa se obisnuieste in filmele americane.

Baba moarta - nonsens burakukucist - Tiberiu

Nu stiu ce sa mai scriu. Serios. Adica ideile curg ca un fluviu, cu crocodili, cu balene, cu marinari si corabii – ambarcatiuni fluviale, nu maritime – cu pirati, cu gazele mancate de crocodili, cu funcionari indulgenti care se supara cand te superi tu ca nu-si fac treaba cum trebuie si din cauza lor iti pierzi timpul aiurea… dar stai. Uitasem ca timpul este un concept abstract. Dar si io-s abstract. Si funcionarii-s abstracti, balenele si ele, crocodilii insa nu. Ei sunt flamanzi, mananca si ei cand mai prind cate-o gazela setoasa, sau un copil de-ala mic de bou, parca vitel ii zice…

Ma rog, si fluviul asta de idei curge mereu prin capul meu, ma inunda si-mi plang neuronii ca le-a luat viitura casele. Asa ajung eu sa ma cert cu ei, cu neuronii, care-mi cer astfel despagubiri, imi cer sa le construiesc ei case noi, sinapse noi, maine-poimaine or sa-mi ceara si un creier nou, ca asa-i acum cu democratia asta si cu Uniunea Europeana. Toti avem drepturi si cerem ce ne trece prin cap, slobozi la minte si gura, slobozi in creiere, slobozi in general, indiferenti, imaturi dar cu pretentii de ombilicuri planetare – fiecare dintre noi stiindu-le pe toate, atotcunoscatori adica, intransigenti, plini de ura, de manie, mereu nervosi ca a luat campionatu’ cine nu trebuie, ca da manele la televizor, ca n-au gasit-o pe Elodia, ca e sefu’ idiot, ca nu ne-a picat la examen nu stiu ce subiect si din alte felurite motive, care mai de care. Ideea este sa fim nervosi si plini de ura. Asta ne dorim, asta este telul nostru. Sa traim in ura!

Si cum ziceam, nu prea mai stiu ce sa mai scriu. As scrie o carte de povesti, o carte cu cavaleri care lupta pentru idealuri nobile dar o dau in bara la sfarsit, o carte cu printese mai umane decat alea din povestile clasice, care se pupa cu mai multi printi in cautarea iubirii, trecand si ele prin mai multe etape de maturizare ca si Fat-Frumos, ca doar astazi suntem cu totii egali, o carte cu multe razboaie inutile si mult sange curs degeaba, as scrie multe. Dar uite ca nu stiu cu ce sa incep. Ca nu se opreste fluviul asta nenorocit si pana construiesc eu baraje… de unde bani de baraje cand ma usuca neuronii astia nenorociti si lacomi de fonduri? De unde baraje domne’!? De baraje-mi arde mie acum? Creierul arde si baba moare!

Dar ce baba? Ca in fluviul meu nu-i nicio baba. Nu de alta, dar ar manca-o crocodilii. Ca-s flamanzi saracii. De cand cu toate regulile astea noi, nu mai au voie sa manance nici gazele, nici zebre, nici vitei, nici oameni, nici neoameni, insa cu o exceptie - cu conditia ca aceste categorii de hrana enumerate mai sus sa fie de acord cu actul consumarii lor de catre crocodili. In concluzie, crocodilii or sa moara de foame saracii. Dar asa le si trebuie.

Dar de crocodili imi arde mie? Eu sunt in colaps, eu cum sunt falit, si-mi mor toti neuronii de ciuda; sau ii inec eu in fluviul meu, sa ma lase ai naibii in pace cu despagubirile lor si cu problemele lor si cu fondurile lor si cu ce-or mai vrea ei sa ma lase in pace. Sa ma lase in pace de tot si sa-si vada cuminti de treburile lor! Ai dracului neuroni!

Uite… ca ziceam ca nu am nimic se spus si uite cate-am zis. Imi si pare bine ca aproape nimeni n-o sa inteleaga. Sau chiar nimeni, poate nici macar eu (mint, eu inteleg). Sau sa inteleaga fiecare ce-o vrea, ca oricum asta facem cu totii. Intelegem doar ce vrem si modelam adevarul dupa cum ne convine noua. De ca si cum adevarul ar fi totuna cu noi si nu in afara noastra. De ca si cum am putea noi intelege complexitatea inventata a adevarului. Pana la urma si Caesar avea dreptate cand zicea ca “oamenii cred cu usurinta ceea ce isi doresc sa fie adevarat”, si Aristotel cand zicea ca “nu este adevarat ca ceea ce nu este, este, iar ceea ce este, nu este, ci adevarat este ca ceea ce este, este, iar ce nu este, nu este” domne’ (sau oricum ceva in sensul asta). Toti avem dreptate… in felul nostru. Dar nimeni nu are dreptatea aia buna. Pe bune ca n-o are. Nici eu, nici tu, nici X, nici Uniunea, nici crocodilii, nici baba moarta, nici… nimeni, ce sa mai… Pentru ca adevarul este dincolo de noi. Sau langa noi, dar totusi prea departe.

Gata, am scris destul. Acum a venit momentul sa tac. Pacat… ca vroiam sa scriu o poezie. Asa pesemne ca nimeni nu m-ar fi acuzat ca aberez. Doar e poezie, iar poezia e mai greu de inteles… Gata! Noapte buna! Sau potrivita… sau chiar rea. Cine-s eu sa le zic altora cum sa le fie noptile? Numai… cum vreti voi! Bine, potrivit, rau… Pa!

P.S. Baba moarta s-ar putea sa fi inteles totusi.

Reincarcarea, III. Victor

Sex, drugs and rock and roll…

Acum ca v-am atras atentia, hai sa va plictisesc. Adica in primul rand nu stiu daca massive attack se califica drept rock and roll… e drept ca are ceva chitari faine, dar… lipseste rostogolirea. In al doilea rand, drogurile din seara asta se limiteaza la whiskey. Si plictiseala adevarata va veni din faptul ca voi vorbi doar despre sex, in seara asta. Da, da, voi incerca o mica filosofie a sexului.

Stiu ca iti vine sa sari si sa zici ca filosofia si sexul nu prea merg impreuna. Adevarul e ca si eu credeam ca filosofia s-a nascut din lipsa sexului. Daca americancele au inghetzata cu galonu’, frantzuzoaicele au ciocolata, noi avem filosofie. Pentru necunoscatori, toate astea sunt facute sa inlocuim sexul. Sau ma rog, asta credeam mai de mult. Si poate e in continuare valabil pt unii. Dar eu sunt dovada vie a contrariului. Asa ca iata-ma filosofand…

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sexul nu ar trebui facut asa, oricum... trebuie sa filosofezi un pic inainte pe tema asta. Si aici intervine paradoxul. Practic, eu vorbesc fara a fi un expert in asta. Si ca sa fie totul clar, nu vreau sa fiu un expert in sex. Mi se pare o tampenie. Daca esti expert, inseamna – in dexu’ meu personal – ca faci sex „la rece”. Stii ce si cum, din punct de vedere tehnic. Dar nu mi se pare ca asa ar trebui sa fie. Trebuie sa pui pasiune. Pardon. Trebuie sa fie pasiune, si restul vine de la sine. Nu va fi cea mai reusita partida din punct de vedere tehnic, adica al „miscarilor elaborate”, cum ziceai tu... dar va fi pasional. Si acolo sunt cele mai puternice energii...

Zambesc acum ca ... sambata noaptea, la ora 1, am avut impresia ca imi suna telefonul. Ciudat, pt ca l-am inchis deja. Dar asta e dezavantajul cand am massive attack sonerie la telefon...

Si vorbind de sambata noaptea, nu putem sa nu ne gandim din nou la sex. Vorbesc acum din amintiri... din amintirile mele de prin discoteci, despre oameni care se umfla in pene si cotcodacesc ca sa plece acasa cu gaina cea mai frumos colorata... inainte sa incep sa lucrez, sexul era mai mult o afacere din timpul saptamanii, decat de week-end. Si totusi parca asteptarea era mai mare in week-end. Si probabil tocmai d-aia week-endul era cel mai prost moment. Din cauza asteptarii. Si aici e o chestie interesanta. Asteptarea sexului. Dorinta de a „bifa” inca un numar. As vrea sa pot sa fiu dumnezeu si sa stiu de ce ne dorim asa mult chestia asta. Nu sexul in sine, ci dorinta de a „bifa”... punctul de pornire aici e bancul cu bula si pamela anderson. Ei doi, naufragiaza pe o insula pustie. De la caldura si plictiseala, evident ca incep sa si-o traga... 24/7, numa’ nebunii... dupa vreo saptamana, bula devine din ce in ce mai ganditor... (inca o dovada ca filosofia merge mana-n mana cu sexu’) pamela incearca sa-l consoleze... si ii zice ca face orice, numa’ sa-l stie fericit. El zice, stii, mi-e dor de prietenul meu strula... nu vrei sa te prefaci, macar un pic, ca esti el? Zis si facut. Iar bula, se uita la pamela si ii zice – „Ba strula, tu stii cu cine m-am futut eu in ultima saptaman?!!?”

Lasand gluma la o parte – doar pt putin, caci nu putem sa nu glumim cand filosofam, sa nu cada greu la stomac – chestia asta exista, si nu o inteleg pe deplin. De ce simtim nevoia sa ne laudam cu ale noastre cuceriri? Ce e mai important? Succesul social, perpetuarea speciei sau orgasmul?

Si acum vine intrebarea de baraj – doar pentru baieti, evident. O pereche de sani perfecti recupereaza o tipa care nu face nimic in pat? Raspunsul va depinde evident de raspunsul de la intrebarile de mai sus. Bine, e evident ce va raspunde lumea aici... si atunci totusi de ce dracu ne uitam dupa tipe cu sanii mari? Nu radeti, asta mi se pare cea mai serioasa intrebare filosfica din cate exista!!! E ca si cum ne-am intreba de ce dracu’ alergam dupa bani cand tot ce vrem e sa fim fericiti?!!?

Am un prieten care cred ca, din cauza aerului de tocilar din liceu, nu prea a „inscris”... si care acum cred ca incearca sa recupereze... si trece de la swing la... whatever, i’m no expert... dar ideea e ca se si lauda cu chestia asta. Sa fie oare lipsa de atentie in copilarie care te face sa nu te mai saturi de energie sexuala?

Hei, cine sunt eu oricum? Am zis doar ca nu sunt un expert. Asa ca doar pun intrebari, deocamdata.

Simt acum nevoia sa ma intorc la „sambata seara”. Si la nevoia ta de a tacea. Nush cum se leaga asta de sex, si daca nu as fi sub influenta sexului, drogurilor si a lu’ massive attack, probabil ca as gasi o legatura, si as face o trecere intre cele doua subiecte. Dar ce rost are? Si-asa, cine o sa citeasca ce scriem, o sa ne zica doar ca suntem niste ipocriti. Deci ce rost are sa am grija de coerenta gandurilor mele? Intr-adevar, ce rost are sa am grija de alegerea cuvintelor, daca oricum 90% din comunicare e non-verbala? Asa ca doar zambesc, si sper ca zambetul meu va spune celor care se uita la mine ca sunt absolut impacat cu ideea ca nimeni nu ma intelege, ca nu toata lumea imi impartaseste pasiunea, ca poate o sa existe momente in care chiar nu o sa mai am cu cine sa imi impartasesc pasiunea, ca nu ma intereseaza daca nu imi suna telefonul sambata seara, ca nu imi pare rau ca nu „am futut tot ce am prins”, ca nu umbla tipele cu salteaua dupa mine, si ca nu am bmw...

Se pare ca nu doar n-am facut o legatura intre sex si sambata seara, dar nici macar nu am ajuns sa vorbesc despre sambata seara. De fapt, mai mult ma interesa dorinta ta de a tacea. Si pentru mine asta e legata de faptul ca sambata seara nu prea mai sunt chemat de nimeni nicaieri. Oare pt ca am fost intodeauna slobod la gura si am zis ce am crezut? Vreau sa emit o parere despre asta dar nu pot. Ma vad si eu deseori in fata unei astfel de alegeri. Imi suport prietenii, chiar daca ma enerveaza? Dar ma blochez de fiecare data cand incerc sa zic ceva despre asta. Adica sa filosofez. Cred ca mi-e frica... zoon politikon din mine nu ma lasa sa fac pasul catre izolarea sociala... si totusi nu inteleg de ce mi-e frica, pt ca pus in fata alegerii si a „prietenilor” deopotriva, nu ezit sa spun ce am in cap. Intrebarea pt mine cred ca e alta. Ii iert pt greselile fata de mine, si incerc in continuare sa ma simt bine cu ei, ignorand ce nu imi convine?

Stii ce? Fuck it!

Mai bine ascult rabbit in your headlights si visez la o tigara de foi... de cannabis...si la o discutie cu george... aaa... le complic. Si george e printre cei care dezamageste in continuu, chiar daca nu m-am mai vazut cu el de 5 ani...

Stii ce? Fuck it din nou!

Filosofii urbane, reincarcate II – Burakuku

12 mai 2008

Am citit ce-ai scris tu si am incercat sa inteleg. Mai intai mi-ai dat impresia unei impacari, dupa care, mi-ai dat impresia unei revolte. Cand am crezut ca am inteles, am inceput sa scriu. Am crezut ca am scris bine, ca am inteles, dupa care mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu fi inteles nimic. Am sters. M-am gandit. Am recitit. Iarasi am crezut ca am inteles. Iarasi m-am apucat sa scriu si bineinteles, iar am sters. De ce? Am crezut ca n-am inteles. Dar intelesesem. Pentru a treia oara m-am apucat sa citesc. Era clar ca intelesesem. Iarasi am scris, dar iarasi am sters. Nu mi-a placut ce am scris de data asta. Poate ca-s prea pretentios, poate ca-s satul sa aberez, poate ca iarasi o sa sterg. Nu ca ar conta. Vezi… asta este de fapt ideea… nu cred ca mai conteaza. Si nu e vorba de lehamite la mine, asa am crezut initial, dupa care am realizat ca mie, de fapt, nu-mi mai este scarba de impocrizia din jurul meu (doar de cea din mine). Cum sa imi fie scarba? Toti oamenii pe care-i cunosc eu sunt ipocriti, vezi ca asta te include si pe tine (acuma rad). Dar nu glumesc. Toti oamenii pe care ii cunosc eu sunt ipocriti. Sincer zic asta! Iar eu sunt cel mai ipocrit! Fie si numai pentru faptul ca pe mine ma cunosc cel mai bine, pe cand pe altii, fara a-i cunoaste indeajuns, nu-i pot aprecia la maxima impocrizie.

Ne plangem incontinuu. Ba ca traim intr-o tara corupta (dar dam cu totii spaga), ba ca e poluare (dar cu totii contribuim sub o forma sau alta), ba ca nu stiu cine e de cacat (iar eu nu, pentru ca eu sunt perfect), ba ca… Par revoltat? Ei bine, nu-s. Chiar deloc. Si nu e vorba de faptul ca nu-mi mai pasa, sau ca m-as fi adaptat la mediu… nici macar nu stiu despre ce este vorba. De fapt, eu agnostic fiind, nici macar nu-mi permit sa-mi dau seama ca este intr-un fel sau in alt fel. Ipocriti suntem cu totii. Si ipocriti au fost si cei dinaintea noastra, iar copiii nostri vor fi si ei ipocriti. Si stii de ce? Pentru ca ipocrizia este o trasatura importanta a omului civilizat. Poate chiar o trasatura umana generala. Sau majora… nu stiu exact.

Hai sa luam ca exemplu un caine. Face o tampenie, mananca bataie si a doua zi te iubeste. Ba chiar te iubeste si cand il bati, daca-l bati. Sau cand il certi, asta depinzand de stapan. De ce? Pentru ca el stie ca-i caine, si stie ca daca face o tampenie, si-o ia pe coaja. Daca bati un om, o sa te urasca. De ce? Pentru ca e om, iar oamenii urasc. Pentru ca oamenii-s ipocriti.

Nu incerc sa argumentez nimic, nici sa enervez pe cineva. Incerc doar sa nu ma mint. Sau sa fiu sincer, chiar daca, datorita franchetii mele stupide (caci dupa unii franchetea e stupida prin natura ei), toti cunoscutii mei s-ar supara pe mine… dar stii ce-i amuzant? Sa zicem ca X se supara pe mine ca l-am facut ipocrit. Asta e amuzant. X nu se va supara pe mine ca am zis ca impocrizia este o trasatura sau o caracteristica umana. Nu. X se va supara pe mine ca am zis ca el, X, este ipocrit. Este amuzant… sau trist… Este cumva, oricum.

Si totusi, eu nu asta vroiam sa spun. Eu vroiam sa spun ca mie, de la o vreme imi vine sa tac. Nu mereu, dar des. Din ce in ce mai des, imi vine sa tac. Simt asa, o pofta ciudata de tacere. Si nu ca n-as avea multe de zis, dar am ajuns la aceeasi concluzie cu Caesar: “in general, oamenii cred cu usurinta ceea ce vor sa fie adevarat”. Pai si atunci, la ce bun cuvintele? Chiar asa, de ce scriu eu acum? Cum de ce? De ipocrit ce sunt! Sau poate ca tacerea mi-a facut pofta de scris… cine stie? Dar nici asta nu conteaza.

Hai sa spun ce am inteles eu din ce-ai scris tu. Eu am inteles ca esti revoltat de ipocrizie, rautate, egoism, desi initial mi-ai dat impresia unei impacari cu cele ce se petrec in jurul nostru. Sau si cu cele ce se petrec in noi insine. Mi-a placut si cand ai spus de egoism si rautate, dupa care ai facut referire la oglinda. Chiar mi-a placut mult! Mi-a placut si cand ai zis ca ti-ai dori ca ea sa te placa pentru penibilul din tine, iar atunci cand am citit asta, undeva, intr-un cotlon umbrit al capatanii mele goale, un pitic alcoolic s-a trezit din somn (sau din betie, depinde cum se culcase), si speriat de mesajul tau, a murit. A murit de nervi de fapt. Si de sperietura, dar mai ales de nervi. Dumnezeu sa-l ierte. Si pe pitic, si pe mine, mai ales pe cei ce cred ca exista Iad, pe cei pacatosi, pe cei care injura la volan, pe cei care consuma stupefiante, pe prostituate si pe soldati. De ce si pe soldati? Pentru ca soldatii omoara oameni. Si sa-i ierte si pe ipocriti. Asta daca El exista, caci eu, care-s agnostic, nu-mi permit sa afirm ca Dumnezeu exista. Si nici sa infirm asta. Eu nu-mi permit domne’… ce chestie… Si nu este aici vorba de scepticism, ci de agnosticism. Ca sa vezi!

As mai avea eu cate ceva de spus, doar ca mi-a venit iarasi pofta sa tac. Si in plus, mi-am adus aminte o zicala araba, care ar spune mai bine decat mine si in mai putin cuvinte, multe dintre cele pe care vroiam sa le zic.

Proverb arab: Exista pantru feluri de oameni: acei ce stiu si stiu ca stiu (acestia-s intelepti, asculta-i), acei ce stiu, dar nu stiu ca stiu (acestia-s adormiti, trezeste-i), acei ce nu stiu, si stiu ca nu stiu (acestia-s ignoranti, ajuta-i) si acei ce nu stiu, dar cred ca stiu (acestia-s prostii, fereste-te de ei).

Noapte buna! Sau cum vrea fiecare.

P.S. Nu sunt din prima categorie, dar sigur nici din ultima (doar rar).

Filosofii urbane, reincarcate

Intr-o lume in care coca-cola si fotbalistii ii unesc pe italieni si germani, intr-o lume in care zeul ban ne pune sa facem lucruri ciudate, si unde copacii sunt mai inteligenti decat noi, si d-aia ne enervam si ii taiem pe toti, eu incerc sa … nu ma adaptez. E interesanta puterea omului de a se adapta la mediul inconjurator. Aproape ca nu ma mai ingrijoreaza lipsa ozonului sau… a aerului. Daca eu m-am obisnuit cu meschinariile din jur, si ba mai mult, am si inceput sa ma folosesc de ele, in propriul meu folos, de ce nu ne-am obisnui si cu cea mai acida si devastatoare poluare?

Noroc cu ada milea. Ca mai respir si eu... „aer curat”... bine, recunosc ca intr-o duminica frumoasa ca asta in care stau si ma bronzez pe terasa poate ar trebui sa nu ma gandesc la nimic si sa imi incarc bateriile pentru saptamana ce vine. Saptamana in care sa ma gandesc cum sa ma ... adaptez mai bine la mediul inconjurator, sa vad cum o sa fiu cel mai adaptat dintre adaptati...

Cred ca intrebarea care se pune – in capul meu, bineinteles – este „a te adapta, sau a te revolta?” „to adapt (unii ziceau live) or to revolt (tot aia ziceau not to live)? That is the question”

Stiu! Acum imi dau seama de ce imi place absurdistanu’ lu ada milea. E o chestie frumoasa pentru care nu trebuie sa faci nimic. Este acolo, one button touch away. Nu tre sa faci nimic pentru ea. Ea si-a scris versurile deja, a inregistrat instrumentele, si totul e perfect. Nu trebuie sa muncesti o luna pana la salariu ca sa poti sa-ti infrumusetezi locuinta, sau sa iti iei un sejur la 5 stele. Nu trebuie sa „apesi butoanele” oamenilor sa iti zambeasca. Cred ca asta imi doresc. Ca oameni sa imi zambeasca fara sa le apas butoanele. Nu vreau sa muncesc o viata pentru vacanta de pe lumea-ailalta. Cine a zis ca bucuriile nemuncite nu sunt asa valoroase, fie se insela, fie era patron de sclavi. Si spunea asta sclavilor.

Nu am castigat niciodata la loto, dar cred ca e fain feelingu’. Ce daca nu am muncit pentru bucuriile mele? Daca am invatat ca sa iau nota mare, si am luat nota mare, nu am de ce sa ma bucur asa tare. Care e marea mea bucurie? Ca legea cauza-efect functioneaza? Nicigand! Bucuria vine cand legea probabilitatile sunt rasturnate de ... stiu eu? Spune-i divinitate, spune-i noroc chior, spune-i cum vrei. Dar eu unul am obosit sa imi iau destinul in propriile maini. Nu mai are niciun fun tactica asta. Filosofia asta de viata e depasita. Cred ca ce vreau sa spun este ca nu vreau ca tipa sa ma placa doar pentru ca m-am imbracat frumos, si m-am parfumat scump. Vreau sa ma placa si in cel mai jenant moment al meu. Nu stiu de ce, dar vreau.

Si vreau sa nu mai vad rautate si egoism. Dar nu pot. Pentru ca fie ca ma uit in jur, fie ca ma uit in oglinda, le vad. Poate mai multa rautate in jur, dar... ei sunt mai multi. Dar asta imi pare deja alta poveste.