Dupa cum frumos spunea Dustin Hoffman in nu-stiu-ce film pe care l-am vazut acum 15 de ani, lumea asta e facuta din mai multe straturi de cacat. Unul peste altul, de la fund pana la varf.
Si azi – zi de gratie dealtfel – mi-am dat seama ca el se referea la orice, in afara de oameni. Oamenii nu sunt sub nicio forma straturi de cacat. No way...
Ei de fapt sunt doar niste bullshitteri. Inclusiv eu. Le iese din gura un bullshit dupa altul. Inclusiv mie. Si cele mai multe bulshitturi le auzi atunci cand ii auzi pe oameni vorbind despre prioritati si principii, despre ceea ce vor ei cu adevarat de la viata.
Exemplul meu incepe cu o pasiune pentru snowboard, si o oroare de multimea din week-enduri din poiana brasov. Continua cu un job care imi permite un program cat-de-cat flexibil, si o jumatate de iarna in care nu am fost deloc cu placa in timpul saptamanii. De ce nu am fost? Pentru ca sunt un bullshitter atunci cand spun ca pentru mine, snowboard-ul e o prioritate. Azi mi-am luat inima in dinti, si am fost. Dar asta nu inseamna ca sunt mai putin bullshitter.
Am un prieten pentru care familia este foarte importanta, si care in ultimii 5 ani a stat la serviciu in jur de 70% din timpul „de veghe”. Recent, isi cam da seama ca ii creste copilul fara el, si se sperie. Incepe sa scada din acel procent. Dar asta nu il face mai putin bullshitter.
Mai stiu pe cineva, care chiar face doar lucrurile care il intereseaza. Dar el e cel mai mare bullshitter dintre toti. Exceptia care confirma regula, so to speak. Practic, pentru a face doar ce ii place, trebuie sa bullshituiasca in continuu pe cei care ii aduc bani, direct sau indirect, prefacandu-se ca face lucruri care nu ii plac, cand de fapt doar le evita. And he’s so good at it.
Mai vreau sa vorbesc despre o anumita specie de bullshitteri, in care ma incadrez si eu. E vorba de revoltatii-pasivi ai acestei lumi plina de straturi. Practic, la tot pasul vezi oameni care sunt nemultumiti de „sistem”, si de felul in care merg lucrurile in diferite colturi ale birocratiei sau ale lumii... dar nimeni nu prea face nimic concret. Aaa... pentru cei care isi pun un tricou cu peace, fumeaza iarba, si vorbesc despre a better place to live in, aia nu inseamna ca faceti ceva concret!
Si ca tot am vorbit de goddamn hippies (vorba lu’ Cartman), ma gandesc si la muzica. Muzica anti-sistem mi se pare cel mai mare cadou otravit, cel mai mare bullshit din toate timpurile. E-adevarat, nu este intotdeauna unul intentionat, dar mi se pare ca genul asta de muzica nu face decat sa elibereze un pic din presiunea maselor, care dupa ce o asculta li se pare ca au facut deja ceva impotriva sistemului si a stratului de cacat, si se culca linistiti. Si uite asa, muzica anti sistem nu face altceva decat sa tina razvratitii intr-o stare latenta, inofensiva pentru sistem...
Morala mea de bullshitter ar fi, deci, „don’t speak, act!”...
miercuri, 10 februarie 2010
vineri, 5 februarie 2010
mai prosti sau mai destepti?
In pana de inspiratie de cateva zile, in ciuda unei dorinte reinnascute de a scrie, nici nu ma gandeam ca o sa ma apuc de scris datorita unui coleg de munca. Si nu e cliseul bine obisnuit in care ma enerveaza cineva si atunci ma pun sa imi vars nervii in scris. Colegul meu chiar a venit cu o intrebare inrebare interesanta, care merita discutata in cadrul unor filosofii urbane...
„Oamenii devin mai destepti, sau mai prosti, de la generatie la generatie?”
Evident ca mi-a captat atentia intrebarea, si au inceput sa imi flashuiasca in cap doua chestii:
pozele de la articolul lui Asimov despre „The marching morons”, in care povestea el cum ne indobitocim cu totii din cauza faptului ca doar cei mai putin inteligenti decid sa faca copii, si, la polul opus,
harta Pakistanului si a Indiei, case ale saraciei si capetelor luminate in ale calculatoarelor. Precum si casa celei mai interesante si destepte filosofii religioase din cate cunosc eu... ma refer la India acum.
De ce oare se spune despre americani ca sunt cei mai prosti din lume? Oare faptul ca au de toate ii face sa fie mai idioti? Nu au nevoie sa stie nimic, pentru ca au bani? Ce a fost oare mai intai? Prostia americanilor, sau reclamele mega-idioate de pe radiourile lor? Adica sunt prosti din cauza reclamelor, sau reclamele trebuie facute pe masura potentialului lor?
M-am gandit totusi ca nu putem da un raspuns, si ca in general, inteligenta se adapteaza la nevoi, si nevoile depind de la o societate la alta.
Asa ca i-am dat urmatorul exemplu. Un american cu iq 75,5 nu stie unde este Australia pe harta, dar isi permite sa ia un bilet de avion si ajunge acolo. Un roman are 140, si deseneaza harta lumii fara niciun sablon, dar nu are bani, si nu va vedea Australia decat daca isi pune inteligenta in scopul obtinerii unor resurse financiare. Amandoi vor sa ajunga in Australia.
Din punctul meu de vedere, inteligenta este o aptitudine care ne ajuta sa obtinem ce vrem. Inteligenta nu va fi pentru mine niciodata un scop in sine. Asa ca, cine e mai destept? Americanul sau romanul? Atentie, nu toti americanii isi permit sa zboare in Australia. Si el a trebuit sa-si foloseasca inteligenta sa obtina banii pentru zborul respectiv...
Ok, ok, i-ar fi mult mai greu romanului, din cauza salariului mediu. Si din cauza vizelor greu de obtinut pentru state. Dar...
Lasand Australia deoparte, pentru ca probabil e prea cald acolo pentru noi romanii, ma gandesc ca daca as castiga la loto, as fi dispus sa-mi donez majoritatea inteligentei si as vrea sa-mi folosesc restul pentru a face doar ce-mi doresc tot restul vietii...
„Oamenii devin mai destepti, sau mai prosti, de la generatie la generatie?”
Evident ca mi-a captat atentia intrebarea, si au inceput sa imi flashuiasca in cap doua chestii:
pozele de la articolul lui Asimov despre „The marching morons”, in care povestea el cum ne indobitocim cu totii din cauza faptului ca doar cei mai putin inteligenti decid sa faca copii, si, la polul opus,
harta Pakistanului si a Indiei, case ale saraciei si capetelor luminate in ale calculatoarelor. Precum si casa celei mai interesante si destepte filosofii religioase din cate cunosc eu... ma refer la India acum.
De ce oare se spune despre americani ca sunt cei mai prosti din lume? Oare faptul ca au de toate ii face sa fie mai idioti? Nu au nevoie sa stie nimic, pentru ca au bani? Ce a fost oare mai intai? Prostia americanilor, sau reclamele mega-idioate de pe radiourile lor? Adica sunt prosti din cauza reclamelor, sau reclamele trebuie facute pe masura potentialului lor?
M-am gandit totusi ca nu putem da un raspuns, si ca in general, inteligenta se adapteaza la nevoi, si nevoile depind de la o societate la alta.
Asa ca i-am dat urmatorul exemplu. Un american cu iq 75,5 nu stie unde este Australia pe harta, dar isi permite sa ia un bilet de avion si ajunge acolo. Un roman are 140, si deseneaza harta lumii fara niciun sablon, dar nu are bani, si nu va vedea Australia decat daca isi pune inteligenta in scopul obtinerii unor resurse financiare. Amandoi vor sa ajunga in Australia.
Din punctul meu de vedere, inteligenta este o aptitudine care ne ajuta sa obtinem ce vrem. Inteligenta nu va fi pentru mine niciodata un scop in sine. Asa ca, cine e mai destept? Americanul sau romanul? Atentie, nu toti americanii isi permit sa zboare in Australia. Si el a trebuit sa-si foloseasca inteligenta sa obtina banii pentru zborul respectiv...
Ok, ok, i-ar fi mult mai greu romanului, din cauza salariului mediu. Si din cauza vizelor greu de obtinut pentru state. Dar...
Lasand Australia deoparte, pentru ca probabil e prea cald acolo pentru noi romanii, ma gandesc ca daca as castiga la loto, as fi dispus sa-mi donez majoritatea inteligentei si as vrea sa-mi folosesc restul pentru a face doar ce-mi doresc tot restul vietii...
vineri, 29 ianuarie 2010
Am fost si eu student o data…
Probabil ca si eu faceam tampenii cand eram student. Probabil ca am suparat multa lume cand pur si simplu vroiam sa ma distrez. De dragul fun-ului, nu conta ca se supara un om, de care 5 faceau misto. Probabil ca daca as fi baut destul, m-as fi simtit suficient de bine incat sa urlu de fericire, pana cand simteam ca imi plesnesc plamanii. Poate ca as fi dansat pe muzica de laptop, noaptea la ora 3, in camin.
Dar la minus 12 grade afara, sa stau cu geamul larg deschis la camera mea de camin, si sa urlu ca descreieratu’, de parca ar fi sfarsitul lumii, si sa trezesc oamenii din jur pe o raza de cel putin 500 de metri (cei cu termopane, ca cei fara aud si mai departe, cred...), nu cred ca as fi facut-o... sau cel putin nu cred ca s-a inventat substanta asta. Nu pentru mine.
Si mai incerc o data sa ii inteleg. Aveau accent de moldoveni. Poate sunt atat de departe de casa, incat nu mai conteaza nimic. Poate sunt extrem de tristi, sau dezamagiti, si nu mai conteaza pentru ei nicio regula sociala. Pur si simplu, pe astia nu i-ar deranja daca s-ar pisa pe 100 de oameni deodata. Sau poate nici nu stiu ce e aia o regula sociala.
Dar cum dracu’ sa-i inteleg pe politisti, care de mai bine de jumate de ora imi spun ca se duc acolo... sau cum naiba sa ii intelegi pe paznicii cu simtul raspunderii de la camin, care probabil in timpul zilei nu te lasa sa urci cu o floare in caminul respectiv de fete... nu ca as vrea sa le duc flori la maimutele alea in calduri, nu ma-ntelege gresit.
Dupa toate astea, nu pot sa-mi scot din cap un gand. in ce cacat de lume traim? Era oare idiocracy un film facut de un vizionar? Is Mike Judge the new Jules Verne?
E, pe langa gandul asta, recunosc ca ar mai fi si ala in care imi iau o pusca cu gloante de cauciuc si ii pisc un pic pe urangutanii aia... si gloantele de cauciuc sunt pentru ca m-am linistit intre timp, pana s-a deschis calculatoru’...
De fapt, cred ca asta e filosofarea pe care o propun. Conteaza daca omori o familie de urangutani? aaa... poate aia sunt pe cale de disparitie... dar urangutanii de care vorbesc eu sunt chiar in boom demografic... ii pasa cuiva?
Daca citesti a doua zi in ziar "studenti moldoveni galagiosi, impuscati de un pensionar cu tulburari de somn, si fara bani de somnifere", oare la ce te gandesti? Zici oare "ce bine, pot sa dorm linistit", sau "sa mor eu daca mai fac vreodata scandal in camin"...
Probabil ca si eu faceam tampenii cand eram student. Probabil ca am suparat multa lume cand pur si simplu vroiam sa ma distrez. De dragul fun-ului, nu conta ca se supara un om, de care 5 faceau misto. Probabil ca daca as fi baut destul, m-as fi simtit suficient de bine incat sa urlu de fericire, pana cand simteam ca imi plesnesc plamanii. Poate ca as fi dansat pe muzica de laptop, noaptea la ora 3, in camin.
Dar la minus 12 grade afara, sa stau cu geamul larg deschis la camera mea de camin, si sa urlu ca descreieratu’, de parca ar fi sfarsitul lumii, si sa trezesc oamenii din jur pe o raza de cel putin 500 de metri (cei cu termopane, ca cei fara aud si mai departe, cred...), nu cred ca as fi facut-o... sau cel putin nu cred ca s-a inventat substanta asta. Nu pentru mine.
Si mai incerc o data sa ii inteleg. Aveau accent de moldoveni. Poate sunt atat de departe de casa, incat nu mai conteaza nimic. Poate sunt extrem de tristi, sau dezamagiti, si nu mai conteaza pentru ei nicio regula sociala. Pur si simplu, pe astia nu i-ar deranja daca s-ar pisa pe 100 de oameni deodata. Sau poate nici nu stiu ce e aia o regula sociala.
Dar cum dracu’ sa-i inteleg pe politisti, care de mai bine de jumate de ora imi spun ca se duc acolo... sau cum naiba sa ii intelegi pe paznicii cu simtul raspunderii de la camin, care probabil in timpul zilei nu te lasa sa urci cu o floare in caminul respectiv de fete... nu ca as vrea sa le duc flori la maimutele alea in calduri, nu ma-ntelege gresit.
Dupa toate astea, nu pot sa-mi scot din cap un gand. in ce cacat de lume traim? Era oare idiocracy un film facut de un vizionar? Is Mike Judge the new Jules Verne?
E, pe langa gandul asta, recunosc ca ar mai fi si ala in care imi iau o pusca cu gloante de cauciuc si ii pisc un pic pe urangutanii aia... si gloantele de cauciuc sunt pentru ca m-am linistit intre timp, pana s-a deschis calculatoru’...
De fapt, cred ca asta e filosofarea pe care o propun. Conteaza daca omori o familie de urangutani? aaa... poate aia sunt pe cale de disparitie... dar urangutanii de care vorbesc eu sunt chiar in boom demografic... ii pasa cuiva?
Daca citesti a doua zi in ziar "studenti moldoveni galagiosi, impuscati de un pensionar cu tulburari de somn, si fara bani de somnifere", oare la ce te gandesti? Zici oare "ce bine, pot sa dorm linistit", sau "sa mor eu daca mai fac vreodata scandal in camin"...
miercuri, 2 decembrie 2009
Campanie electorala
Ma tot uit la televiziuni de stiri in perioada asta, si acumulez frustrare dupa frustrare. Ma simt precum un fir de nisip care vrea sa fie auzit de toate celelalte fire de nisip cu drept de vot.
Si imi dau seama ca, oricat de bine documentat as fi in legatura cu fenomenul politic, si oricat de multa elocinta as poseda, tot nu as fi auzit decat de cateva alte fire de nisip, in timp ce afirmatiile nedovedite strigate in megafoanele televiziunilor cantaresc cat niste bolovani adevarati...
Si ma ingrozesc cand ma gandesc ca poate si eu – desi ma cred bine documentat si independent in manuirea stampilei – sunt doar un fir de nisip care face parte dintr-o clepsidra, si in virtutea gravitatiei nu fac altceva decat sa imi arunc votul in partea de jos a clepsidrei, daca trece suficient timp, si daca sunt suficient de “inaintat” intre celelalte fire de nisip. Ideea e sa ajung jos inainte ca, evreii, bancherii, bechtelu’, arbitrii de fotbal, casele de pariuri si alti asemenea papusari sa intoarca clepsidra la orizontala, si sa numere firele de nisip dintr-o parte si din cealalta.
Lasand metafora la o parte, chiar ma simt mic. Si nu ar fi o problema, daca nu as simti ca pot sa fac mult mai mult. Departe de mine sa nu merg la vot duminica, in ciuda tuturor firelor de nisip care cad pe unde apuca, si voteaza nume de care poate nici nu au auzit, sau pur si simplu voteaza oameni care vorbesc frumos. Imi permit o alta analogie intre un vers din parazitii („cartile educa spiritul, in prima faza”) si felul cum vad eu actiunea civica intr-o democratie in devenire: Votul e primul pas, dupa care drumul e lung...
Si imi dau seama ca, oricat de bine documentat as fi in legatura cu fenomenul politic, si oricat de multa elocinta as poseda, tot nu as fi auzit decat de cateva alte fire de nisip, in timp ce afirmatiile nedovedite strigate in megafoanele televiziunilor cantaresc cat niste bolovani adevarati...
Si ma ingrozesc cand ma gandesc ca poate si eu – desi ma cred bine documentat si independent in manuirea stampilei – sunt doar un fir de nisip care face parte dintr-o clepsidra, si in virtutea gravitatiei nu fac altceva decat sa imi arunc votul in partea de jos a clepsidrei, daca trece suficient timp, si daca sunt suficient de “inaintat” intre celelalte fire de nisip. Ideea e sa ajung jos inainte ca, evreii, bancherii, bechtelu’, arbitrii de fotbal, casele de pariuri si alti asemenea papusari sa intoarca clepsidra la orizontala, si sa numere firele de nisip dintr-o parte si din cealalta.
Lasand metafora la o parte, chiar ma simt mic. Si nu ar fi o problema, daca nu as simti ca pot sa fac mult mai mult. Departe de mine sa nu merg la vot duminica, in ciuda tuturor firelor de nisip care cad pe unde apuca, si voteaza nume de care poate nici nu au auzit, sau pur si simplu voteaza oameni care vorbesc frumos. Imi permit o alta analogie intre un vers din parazitii („cartile educa spiritul, in prima faza”) si felul cum vad eu actiunea civica intr-o democratie in devenire: Votul e primul pas, dupa care drumul e lung...
duminică, 18 octombrie 2009
bisnitza si arta
O prietena mi-a facut un cadou, o carticica de poezie usoara, cu imprumut. Dupa primele 14 pagini am crezut ca era un „cadou otravit”. Nu puteam sa concep ca un restaurant patronat de un tip care a facut bani din case de schimb valutar (aka bisnitza) poate deveni subiect de poezie. Mi s-a parut o reclama ... nu pot sa-i zic ordinara, dar cel putin ipocrita. Ce sa mai vorbim de pretentiile autorului respectiv, care vorbea de parca a descoperit sangele divin intr-un pahar de cognac si trupul mesianic intr-o farfurie cu ficat de vitel.
Am tras aer in piept, m-am dus pana la baie, am ascultat „Noi vrem respect” a lu parazitii, si m-am gandit sa-i mai dau o sansa. Eram deci in prezenta unui bisnitar care accede in lumea artei, nu doar a poeziei. Intamplarea face ca am si fost la restaurantul ala, si nu am putut sa zic decat „jos palaria” (apropos, e ok sa folosesti „decat” dupa o negatie...). Cu alte cuvinte, m-am simtit ca un abonat la mcdonald’s, in blugi, la un restaurant cu pretentii in care chelnerul, dupa un lung sir de discutii, ma pune sa aleg intre doua feluri de mancare, ambele in franceza, ambele complet straine mie, cu vaga exceptie a unui cuvant din categoria furculisioane.
Chiar am stat de vorba cu tipul, si m-a impresionat. Stia cu ce se mananca bucataria... dar de la asta pana la arta, mi se parea nu doar ca mai e de mers, dar trebuia schimbat si macazul.
Reluand citirea am ajuns la discutia autorului cu „hangiul”, si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Si cel mai important, mi-a dat suficient avant sa citesc cu atentie poeziile, din care mi-a placut una:
„Pe sub arcul de triumf
O maree de trandafiri
Si un reflux de ciorapi fini
Asa se termina dimineata
Cu spadasini si copii din flori
Palariile muschetarilor si metresele marchizului de sade
Sunt colectionate in secret de republicani
Cronicarul orb langa cronicarul de beaux-arts
Trimite cu grabire la telegraf:
„unde sunt executiile de altadat?”
In concluzie, multumesc prietenei mele. Nu neaparat pentru poezia de mai sus, ci mai degraba pt gandul ca omul se schimba in permanenta. Nu o fi el un gand nou si inedit, dar e unul pe care nu ar trebui sa-l uitam. In special in ceea ce ne priveste pe noi insine.
Am tras aer in piept, m-am dus pana la baie, am ascultat „Noi vrem respect” a lu parazitii, si m-am gandit sa-i mai dau o sansa. Eram deci in prezenta unui bisnitar care accede in lumea artei, nu doar a poeziei. Intamplarea face ca am si fost la restaurantul ala, si nu am putut sa zic decat „jos palaria” (apropos, e ok sa folosesti „decat” dupa o negatie...). Cu alte cuvinte, m-am simtit ca un abonat la mcdonald’s, in blugi, la un restaurant cu pretentii in care chelnerul, dupa un lung sir de discutii, ma pune sa aleg intre doua feluri de mancare, ambele in franceza, ambele complet straine mie, cu vaga exceptie a unui cuvant din categoria furculisioane.
Chiar am stat de vorba cu tipul, si m-a impresionat. Stia cu ce se mananca bucataria... dar de la asta pana la arta, mi se parea nu doar ca mai e de mers, dar trebuia schimbat si macazul.
Reluand citirea am ajuns la discutia autorului cu „hangiul”, si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Si cel mai important, mi-a dat suficient avant sa citesc cu atentie poeziile, din care mi-a placut una:
„Pe sub arcul de triumf
O maree de trandafiri
Si un reflux de ciorapi fini
Asa se termina dimineata
Cu spadasini si copii din flori
Palariile muschetarilor si metresele marchizului de sade
Sunt colectionate in secret de republicani
Cronicarul orb langa cronicarul de beaux-arts
Trimite cu grabire la telegraf:
„unde sunt executiile de altadat?”
In concluzie, multumesc prietenei mele. Nu neaparat pentru poezia de mai sus, ci mai degraba pt gandul ca omul se schimba in permanenta. Nu o fi el un gand nou si inedit, dar e unul pe care nu ar trebui sa-l uitam. In special in ceea ce ne priveste pe noi insine.
duminică, 26 iulie 2009
si te-ai dus dulce minune
Si te-ai dus dulce minune…
Mai am jumate de ora de vacanta. Imi dau seama ca nu-mi dau seama cand au trecut cele 3 saptamani de presupusa eliberare din sclavia zilnica. Si mai imi dau seama de faptul ca nu mi-am pus deloc ordine in ganduri, asa cum speram ca voi face in vacanta asta. Si in loc sa imi folosesc aceasta jumatate de ora pentru a ma gandi cum sa incep sa fac aceasta ordine, prefer sa deschid calculatorul. Sa gandeasca el pentru mine. Daca tot e vacanta, de ce naiba trebuie eu sa gandesc???
Ma tot macina in ultimele zile o analogie. De fapt, cred ca m-a macinat chestia asta pe intreaga durata a vacantei. Analogia nu urmareste cele mai stricte reguli de logica, dimpotriva, e total stupida si subiectiva, si de aia nu voi vorbi foarte mult despre ea. Doar ca, citind o povestioara de Sartre, in care eroul principal este atat de dezgustat de ce i se intampla (era un revolutionar capturat, condamnat la moarte), si de cum se schimba omul cand e pus fata in fata cu iminenta mortii sale, incat nici nu isi mai doreste sa traiasca. Paradoxal, el nu isi mai dorea sa traiasca nici cele 12 ore ramase pana la executia programata. Ceilalti condamnati, aflati in aceiasi oala cu el, evident ca isi doreau sa o amane cat mai mult, daca se putea. Se agatau de viata cu orice pret, chiar si cel al nebuniei, sau al negarii.
Subiectiv fiind, apare si analogia cu vacanta (care poate fi comparata cu viata, serviciul insemnand moartea, sau cel putin somnul spiritual). Si dezgustul personajului lui Sartre fata de viata poate fi comparat cu incapacitatea mea de a ma bucura cu adevarat de vacanta, pentru ca stiu ca se va termina... prea curand. Practic, singura vacanta adevarata e aia care stii ca nu se termina niciodata... sau aia care dureaza trei luni. Traiasca vremea facultatii...
Imagineaza-ti ca eu nu imi imaginez cum am reusit sa tin ideea asta intr-un colt atat de mic si indepartat al mintii mele incat sa ma pot distra totusi in vacanta mea minunata. Bine, a ajutat marea, soarele, si prietenii veseli. Si totusi, acum, uitandu-ma inapoi, stiu ca o parte mica din mine a fost in permanenta constienta de treaba asta. Poate de aia nici nu am inceput sa imi fac ordine in ganduri, pentru ca stiam ca nu aveam un raft potrivit pentru partea asta. Doar un colt indepartat si intunecat.
Si a trecut si ultima jumate de ora, fara sa fiu nevoit sa fac cu adevarat ordine, sau sa gandesc ceva nou. Pur si simplu, am povestit ceva. E adevarat ca e posibil ca intentia mea ascunsa era sa sterg cu buretele aceasta idee stupida, doar povestind despre ea. Dar nu cred ca a functionat. Ramane acolo, ca o panza de paianjen la care nu poti ajunge, si in mod normal nu ar trebui sa te deranjeze, ca nu o vede nimeni. Dar totusi te deranjeaza, pt ai vrea ca totul sa fie perfect.
Dar cand te gandesti ca vrei ca totul sa fie perfect, uiti ca perfectiunea e o notiune creata de om, care in general defineste acea stare mai buna decat cea actuala, si care pentru oamenii cu suficienta imaginatie nu poate fi atinsa niciodata. De ce? Pentru ca daca ai suficienta imaginatie, intotdeauna te gandesti ca situatia ta poate fi imbunatatita, chiar daca esti pe o insula tropicala cu pamela anderson. Spre exemplu, poate o vrei pe pamela anderson in “starea” de acu vreo 20 de ani.
Precizare: mie nu imi place asa mult pamela anderson, dar bancul cu insula tropicala era cu pamela anderson (sau bancul cu pamela anderson era cu insula tropicala, whatever), si imi place sa fac referinte la bancuri, ca atunci folosesc cuvinte mai putine sa exprim ce vreau sa exprim.
Gata, s-a sunat. Trebuie sa ma culc, ca maine ma duc la munca, si suna telefonul prea de dimineata, bata-l virusii sa-l bata!
Mai am jumate de ora de vacanta. Imi dau seama ca nu-mi dau seama cand au trecut cele 3 saptamani de presupusa eliberare din sclavia zilnica. Si mai imi dau seama de faptul ca nu mi-am pus deloc ordine in ganduri, asa cum speram ca voi face in vacanta asta. Si in loc sa imi folosesc aceasta jumatate de ora pentru a ma gandi cum sa incep sa fac aceasta ordine, prefer sa deschid calculatorul. Sa gandeasca el pentru mine. Daca tot e vacanta, de ce naiba trebuie eu sa gandesc???
Ma tot macina in ultimele zile o analogie. De fapt, cred ca m-a macinat chestia asta pe intreaga durata a vacantei. Analogia nu urmareste cele mai stricte reguli de logica, dimpotriva, e total stupida si subiectiva, si de aia nu voi vorbi foarte mult despre ea. Doar ca, citind o povestioara de Sartre, in care eroul principal este atat de dezgustat de ce i se intampla (era un revolutionar capturat, condamnat la moarte), si de cum se schimba omul cand e pus fata in fata cu iminenta mortii sale, incat nici nu isi mai doreste sa traiasca. Paradoxal, el nu isi mai dorea sa traiasca nici cele 12 ore ramase pana la executia programata. Ceilalti condamnati, aflati in aceiasi oala cu el, evident ca isi doreau sa o amane cat mai mult, daca se putea. Se agatau de viata cu orice pret, chiar si cel al nebuniei, sau al negarii.
Subiectiv fiind, apare si analogia cu vacanta (care poate fi comparata cu viata, serviciul insemnand moartea, sau cel putin somnul spiritual). Si dezgustul personajului lui Sartre fata de viata poate fi comparat cu incapacitatea mea de a ma bucura cu adevarat de vacanta, pentru ca stiu ca se va termina... prea curand. Practic, singura vacanta adevarata e aia care stii ca nu se termina niciodata... sau aia care dureaza trei luni. Traiasca vremea facultatii...
Imagineaza-ti ca eu nu imi imaginez cum am reusit sa tin ideea asta intr-un colt atat de mic si indepartat al mintii mele incat sa ma pot distra totusi in vacanta mea minunata. Bine, a ajutat marea, soarele, si prietenii veseli. Si totusi, acum, uitandu-ma inapoi, stiu ca o parte mica din mine a fost in permanenta constienta de treaba asta. Poate de aia nici nu am inceput sa imi fac ordine in ganduri, pentru ca stiam ca nu aveam un raft potrivit pentru partea asta. Doar un colt indepartat si intunecat.
Si a trecut si ultima jumate de ora, fara sa fiu nevoit sa fac cu adevarat ordine, sau sa gandesc ceva nou. Pur si simplu, am povestit ceva. E adevarat ca e posibil ca intentia mea ascunsa era sa sterg cu buretele aceasta idee stupida, doar povestind despre ea. Dar nu cred ca a functionat. Ramane acolo, ca o panza de paianjen la care nu poti ajunge, si in mod normal nu ar trebui sa te deranjeze, ca nu o vede nimeni. Dar totusi te deranjeaza, pt ai vrea ca totul sa fie perfect.
Dar cand te gandesti ca vrei ca totul sa fie perfect, uiti ca perfectiunea e o notiune creata de om, care in general defineste acea stare mai buna decat cea actuala, si care pentru oamenii cu suficienta imaginatie nu poate fi atinsa niciodata. De ce? Pentru ca daca ai suficienta imaginatie, intotdeauna te gandesti ca situatia ta poate fi imbunatatita, chiar daca esti pe o insula tropicala cu pamela anderson. Spre exemplu, poate o vrei pe pamela anderson in “starea” de acu vreo 20 de ani.
Precizare: mie nu imi place asa mult pamela anderson, dar bancul cu insula tropicala era cu pamela anderson (sau bancul cu pamela anderson era cu insula tropicala, whatever), si imi place sa fac referinte la bancuri, ca atunci folosesc cuvinte mai putine sa exprim ce vreau sa exprim.
Gata, s-a sunat. Trebuie sa ma culc, ca maine ma duc la munca, si suna telefonul prea de dimineata, bata-l virusii sa-l bata!
luni, 25 mai 2009
filosofam urban despre cupluri I
I was looking at the medieval castle up on the hill, enjoying nature for the first time since… forever, it seemed. With the wind coming down from the snowed mountains, the lovely raw green leaves of the trees beneath the castle seemed like one single organism, one living creature that was so restlessly trying to change something that was against its nature. So I decided to get out of the house and climb the hill, and hear what the leaves have to say.
I wasn’t always like this, so deep into the nesting instinct. I used to love long walks after a long day at the office. The fresh air of our mountain city helped me to clear my head after hours of listening to couples that pretended to want to save their relationships, when all they did was argue, if not fight in front of me. Or sometimes with me.
“Dan”, the girl told me, “I get the feeling that you are taking his side on this”…
“I’m sorry you feel that way, Roxanne” I took a long breath, and continued: “I believe that you are not happy about your life, and I believe that it has nothing to do with him. Actually, I recommend couples not to see their personal happiness as something related to the relationship they’re in at the moment.” Sometimes, for the younger and more progressive couples, I even quoted faithless. “No one can be the source of your content. It lies within”
I have never thought that type of thinking might mean the loss of my job. My father, who’s always so rigorous about words, would say it did not lead to the loss of my job, but rather to the death of it. Ever since the solitaire movement caught so many adepts, my job started to die. Don’t get me wrong, I had enough clients to survive, but they were older and older. Like an extinction endangered species. It all was official when the “Solitaire Act” was voted by the United Nations Parliament, which not only outlawed marriage, but, because the cultural heritage regarding the idea of the couple was so great, they had to eliminate everything.
After closing the office down, I started realizing what the insane psychiatrists were probably feeling. The lonely couples therapist. The barefoot shoe maker. The empty heart. Who knows, maybe that’s why I was so good at solving other couples’ problems, because I was so goddamn rational about everything.
What difference does it make now? Now, all the remaining couples are couples because they get along so nicely. And, of course, they don’t need a couple therapist.
Thinking about this – which I seem to be doing a lot these days – made me forget about myself on the couch. So I decided to shake those thoughts off, and look to the future. To the green leaves and what their restlessness might bring. I climb the hill with my heart pounding, filled with some sort of hope for new things. The kind of hope you feel when you are young and foolish, and think that the best is still to come.
I pass by an old house, with a beautiful garden. The metal plated sign by the main entrance says “The Family Association”. It made me wonder why do they care about their right to marriage? Like in my college days, when all the gay community was fighting for it. I never understood them either. They can live together, share all their possessions, why would they need a piece of paper? Who would have thought that the solution to the gay problem was the abolishment of marriage? Seems like an evil genius idea…
I shake those thoughts off as I get out of the residential area and enter the woods beneath the castle. I feel glad that after 30 years, these woods were not touched by the expansion plans of the city. It seems society evolved in different directions…
I arrive at the castle gate, and sit on one of the benches. On the bench next to mine, sits a pretty woman, in her late thirty’s. She looks at me and smiles. I smile back at her. She comes over and asks for a light. As I grab for my lighter, I wonder how many couples told me that’s how they met, and why did the Solitaire Act did not forbid this too. Oh yes, they did not ask me about that… I smile about that thought. I actually start laughing, and she asks me what is so funny?
When I tell her my idea, she starts into a sort of sad laughter, then says “oh well, you’d better not give them any ideas.” She lights her own cigarette, holds the smoke in for a while, with her head back, and then says: “so you’re actually pro couples?”
Believe it or not, that’s the first time somebody ever asked me that. In stead of trying to say yes or no, I remembered an article I’ve read in a government controlled paper. It said that 10 years after the Solitaire Act was passed, the percentage of happy people in the world went up 15%.
“If you actually think about it, the number of happy couples has not changed. The only difference is that, back then, they were the ideals of the whole society. Everybody wanted that. Now, they are freaks!”
She laughs from the heart this time, and I wonder how she laughs in her sleep…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
