Asemanari si diferente intre true blood si a game of thrones. Ma rog, intre the southern vampire mysteries si a song of ice and fire.
Ambele au “sarea si piperul” vietii. Conflicte, putere, sex. Ambele sunt captivante. Ambele au magie si creaturi mitologice. Dar… destul cu asemanarile.
True blood e scris de o femeie. A game of thrones e scris de un barbat. That’s where it all falls apart. Pe cat de crud si nemilos e George Martin, pe atat de ilogica si siropoasa e Charlaine Harris. Din ce am scris aici, s-ar deduce ca a fi crud si nemilos inseamna a fi logic. Si chiar asa aveam impresia. Mai mult, chiar eram convins ca logica e mai aproape de adevar. Si prin asta, Martin ar fi mai verosimil decat Harris.
Ati observant imperfectul verbelor, nu? Ei bine, nu mai sunt asa sigur. Orbit fiind de puterea pe care mi-o imaginam ca o are logica, am uitat toate datile in care ma plangeam ca ceea ce face unul sau alta nu e logic deloc.
Si, poate ca e mai frumos asa. Poate ca lumea e mai frumoasa la sfarsitul lui terminator II, cu niste lumini chioare care orbecaie in intuneric, decat in foundation, unde viitorul poate fi prezis cu niste calcule matematice, sau in dune, unde paul si leto vad viitorul pe urmatorii 3000 de ani… is it?
marți, 27 septembrie 2011
luni, 4 iulie 2011
la furat de educatie
Acum 21 de ani m-am confruntat pentru prima data cu furtul in scoala. Eram in clasa a doua, si in naivitatea mea nu imi inchipuiam de ce cineva ar vrea sa copieze la o amarata de lucrare. Instictul meu de copil nepatat de nicio discutie sociala despre chestia asta m-a indemnat sa ridic mana in secunda a doua, si sa ii spun invatatoarei, in ciuda privirilor pline de amenintari ale celui care urma sa devina un golan. Peste 5 ani, in clasa a saptea, il meditam pe acel golan sa treaca la matematica. Avea cap, si a inteles repede, nevoit fiind sa inteleaga…
Nu mai are rost sa spun ca in acea perioada din clasa a saptea imi era rusine de escapada din clasa a doua. Tin minte o lucrare la … relgie, cand jumatate din clasa avea caietele deschise sub banca… si asta vedeam eu, din ultima banca, cu caietul deschis…
Azi am avut o intalnire cu o jurista care m-a scos din minti. Cred ca mai aveam putin si o faceam proasta in fata. Bine, intr-un fel, cam asta am facut. I-am explicat ca e o lipsa totala de profesionalism in ceea ce face. Tot azi, stirile sunt pline de rezultatele socante de la bac.
Una peste alta, cred ca nu imi mai e rusine de escapada din clasa a doua…
Nu mai are rost sa spun ca in acea perioada din clasa a saptea imi era rusine de escapada din clasa a doua. Tin minte o lucrare la … relgie, cand jumatate din clasa avea caietele deschise sub banca… si asta vedeam eu, din ultima banca, cu caietul deschis…
Azi am avut o intalnire cu o jurista care m-a scos din minti. Cred ca mai aveam putin si o faceam proasta in fata. Bine, intr-un fel, cam asta am facut. I-am explicat ca e o lipsa totala de profesionalism in ceea ce face. Tot azi, stirile sunt pline de rezultatele socante de la bac.
Una peste alta, cred ca nu imi mai e rusine de escapada din clasa a doua…
duminică, 3 iulie 2011
Lost and found - Poveste din Ocean City, cu continuare in Brasov.
Ce face facebook asta...
Tocmai radeam de postarea anei (http://www.facebook.com/home.php#!/notes/ana-alexandra/d/215834838455029?notif_t=note_reply), cand mi-am adus aminte de fericirea pe care am simtit-o cand am gasit acea bancnota de 100$ pe jos... Incercand sa ii povestesc intamplarea intr-un comment la postare, ca pe o chestie de bad-karma good-karma, imi dau seama ca e mai adanca problema, si nu pana acum nu facusem niciodata legatura.
Poate ca vara petrecuta in OC a fost un pic mistica. Acum ma uit inapoi la toata nebunia care a fost vara aia cu oarecare detasare, dar atunci chiar aveam trairi adanci.
Ca tot vorbim de adancime, se facea ca, dupa 2 joburi si nu-stiu-cate nopti nedormite, demoralizat, sfarsit de oboseala si satul de munca de jos, ma pregateam sa merg in sfarsit acasa. Intr-un cuvant, psihicul meu era adancit in mizerie. Ies din magazin, dau sa ma urc pe bicicleta, si imi trece brusc prin cap top five-ul de injuraturi cand vad ca am pana...
A doua zi ar fi fost ziua mea libera. Dar nu, va trebui sa merg sa imi repar bicicleta... nu ca as fi stiut unde sa fac asta... Asa ca il vedem noi pe Victor cum merge in ziua lui libera si intreaba pe la toate magazinele obscure de hardware daca nu stiu de un bike-repair shop. Pe jos, tarandu-si bicicleta schioapa dupa el. Trecand printr-o benzinarie similara cu cea in care cu 2 luni inainte isi alimentase taietoarea de iarba direct de la pompa, vede acea „mancare pentru suflet” de care avea nevoie. O bancnota de 100$ indoita la un colt.
Isi da omu’ seama ca e o chestie de karma rasturnata, si zice ca nu vrea sa tina banii aia (desi venise in America sa faca bani), si ca vrea sa isi faca orice alt moft. Si isi aduce aminte ca prin zona era o librarie, care avea pe rafturi 3 carti d-ale lui Chuck Palahniuck, prea scumpe pentru niste romani veniti la munca in state.
Povestea s-ar fi terminat aici, cu un Victor multumit de noile sale carti, daca nu citeam postarea Anei din seara asta.
Mi-am adus aminte ca una dintre acele carti – Survivor – a avut si ea partea ei de good karma/bad karma. Se facea ca eram la teatru, la „Veronica se hotaraste sa moara”. Asa de mult ne-a placut cartea, ca am stat in picioare a doua oara sa vedem piesa, la Dramatic. Si a meritat. Chiar daca dupa ce am iesit, am vazut ca cineva s-a bucurat ca nu ne-am dus lucrurile la garderoba si le-am lasat in masina. Eu, Anca, Maria si Simona, ne-am trezit dupa piesa respectiva bogati spiritual, dar mai saraci cu geci, portmonee, rucsac, si cartea Survivor.
Adanciti din nou in mizeria psihica a celor ce tocmai au pierdut o gramada de chestii, dezamagiti de lehamitea politistilor, optimismul nostru – ciudat lucru – a prins aripi cand ne-au spus politistii ca ar trebui sa ne cautam actele in tomberoanele din jurul „locului faptei”, ca „asa fac astia”... si mai ciudat a fost ca in primul tomberon am gasit actele Mariei si, ati ghicit, cartea cu titlul nu intamplator ales, „Survivor”...
Recunoscand astfel puterea karmica a acelei pene de bicicleta, care s-a transformat in 100$, care s-au transformat in carte, care a fost data cu praf de amprente, citita de multi si apreciata de tot atatia, sunt tentat sa ma gandesc la ce au patit oamenii aia care au furat lucrurile noastre. Sigur i-a ajuns si pe ei intr-un fel sau altul, sunt convins de asta.
Dar, mai important, poate ca ar trebui sa multumesc cuiului care mi-a gaurit cauciucul. Bine, stiu cum suna asta de la un tip care se pregateste sa fie tata, dar – nu radeti – chiar ii multumesc.
Si ca sa va dovedesc ca lucrurile – oricat de banale ar parea – nu se intampla degeaba, in biblioteca noastra cele doua carti – survivor si veronika sunt una langa alta.
Tocmai radeam de postarea anei (http://www.facebook.com/home.php#!/notes/ana-alexandra/d/215834838455029?notif_t=note_reply), cand mi-am adus aminte de fericirea pe care am simtit-o cand am gasit acea bancnota de 100$ pe jos... Incercand sa ii povestesc intamplarea intr-un comment la postare, ca pe o chestie de bad-karma good-karma, imi dau seama ca e mai adanca problema, si nu pana acum nu facusem niciodata legatura.
Poate ca vara petrecuta in OC a fost un pic mistica. Acum ma uit inapoi la toata nebunia care a fost vara aia cu oarecare detasare, dar atunci chiar aveam trairi adanci.
Ca tot vorbim de adancime, se facea ca, dupa 2 joburi si nu-stiu-cate nopti nedormite, demoralizat, sfarsit de oboseala si satul de munca de jos, ma pregateam sa merg in sfarsit acasa. Intr-un cuvant, psihicul meu era adancit in mizerie. Ies din magazin, dau sa ma urc pe bicicleta, si imi trece brusc prin cap top five-ul de injuraturi cand vad ca am pana...
A doua zi ar fi fost ziua mea libera. Dar nu, va trebui sa merg sa imi repar bicicleta... nu ca as fi stiut unde sa fac asta... Asa ca il vedem noi pe Victor cum merge in ziua lui libera si intreaba pe la toate magazinele obscure de hardware daca nu stiu de un bike-repair shop. Pe jos, tarandu-si bicicleta schioapa dupa el. Trecand printr-o benzinarie similara cu cea in care cu 2 luni inainte isi alimentase taietoarea de iarba direct de la pompa, vede acea „mancare pentru suflet” de care avea nevoie. O bancnota de 100$ indoita la un colt.
Isi da omu’ seama ca e o chestie de karma rasturnata, si zice ca nu vrea sa tina banii aia (desi venise in America sa faca bani), si ca vrea sa isi faca orice alt moft. Si isi aduce aminte ca prin zona era o librarie, care avea pe rafturi 3 carti d-ale lui Chuck Palahniuck, prea scumpe pentru niste romani veniti la munca in state.
Povestea s-ar fi terminat aici, cu un Victor multumit de noile sale carti, daca nu citeam postarea Anei din seara asta.
Mi-am adus aminte ca una dintre acele carti – Survivor – a avut si ea partea ei de good karma/bad karma. Se facea ca eram la teatru, la „Veronica se hotaraste sa moara”. Asa de mult ne-a placut cartea, ca am stat in picioare a doua oara sa vedem piesa, la Dramatic. Si a meritat. Chiar daca dupa ce am iesit, am vazut ca cineva s-a bucurat ca nu ne-am dus lucrurile la garderoba si le-am lasat in masina. Eu, Anca, Maria si Simona, ne-am trezit dupa piesa respectiva bogati spiritual, dar mai saraci cu geci, portmonee, rucsac, si cartea Survivor.
Adanciti din nou in mizeria psihica a celor ce tocmai au pierdut o gramada de chestii, dezamagiti de lehamitea politistilor, optimismul nostru – ciudat lucru – a prins aripi cand ne-au spus politistii ca ar trebui sa ne cautam actele in tomberoanele din jurul „locului faptei”, ca „asa fac astia”... si mai ciudat a fost ca in primul tomberon am gasit actele Mariei si, ati ghicit, cartea cu titlul nu intamplator ales, „Survivor”...
Recunoscand astfel puterea karmica a acelei pene de bicicleta, care s-a transformat in 100$, care s-au transformat in carte, care a fost data cu praf de amprente, citita de multi si apreciata de tot atatia, sunt tentat sa ma gandesc la ce au patit oamenii aia care au furat lucrurile noastre. Sigur i-a ajuns si pe ei intr-un fel sau altul, sunt convins de asta.
Dar, mai important, poate ca ar trebui sa multumesc cuiului care mi-a gaurit cauciucul. Bine, stiu cum suna asta de la un tip care se pregateste sa fie tata, dar – nu radeti – chiar ii multumesc.
Si ca sa va dovedesc ca lucrurile – oricat de banale ar parea – nu se intampla degeaba, in biblioteca noastra cele doua carti – survivor si veronika sunt una langa alta.
duminică, 29 mai 2011
Fighting the good fight
Azi m-am uitat la The international. Departe de a fi un film grozav, mie totusi mi-a dat de gandit. Bine, a avut niste replici (probabil citate de altundeva…) foarte interesante. Spre exemplu, “you might meet your destiny on the road you took to avoid it”…
Cred ca singurul lucru de care mi-a fost frica vreodata a fost sa nu regret alegerile facute. Sau, cu alte cuvinte, sa nu ma trezesc aproape de varsta pensionarii gandindu-ma ca mi-am irosit viata. De-asta am incercat sa imi pastrez cat mai multe optiuni deschise. Lucru care imi aduce aminte de alta replica din film: “sometimes, you have to know which bridges to cross, and which to burn”…
Pe autostrada, spre exemplu, daca ratezi o iesire, e destul de nasol. Mergi pe jumate adormit in rutina lui 130, subconstientul tau imediat vede sageata catre iesire, dar nu iti dai seama ca ai ratat iesirea decat dupa ce treci de bifurcatie. Iti dai seama imediat ca vei pierde ceva timp pana sa te intorci pe drumul cel bun. Problema e ca in viata reala, nu iti dai seama imediat ca ai ratat o iesire.
Totusi, ce se intampla pe autostrada, cand nu stii unde vrei sa ajungi exact? Si sa facem lucrurile si mai interesante, sa presupunem ca ai un singur plin de benzina. Just the one trip. THE TRIP of YOUR LIFE.
Nu mai ratezi iesirile, ci pur si simplu treci pe langa ele. Sigur ai ratat ceva frumos, dar poate vei gasi ceva frumos daca mergi inainte. Nu te vei intoarce niciodata in locul ala. Nu mai ai benzina. Sau timp. Iti pare un pic rau dupa fiecare iesire, nu?
V-as da o tona de exemple din viata mea, sau mai degraba din mintea mea. Alegeri pe care simt ca trebuie sa le fac. De la unul aparent banal: “o sa vreau vreodata sa imi iau un Porsche?” pana la chestii decisive de genul raspunsurilor pe care o sa vreau sa le dau Antoniei, la intrebari decisive de genul… “tati, ce e aia o pitzipoanca?”… dar sunt convins ca aveti si voi alegerile voastre de facut. Ok, mai am una: ce e mai bine? Sa alegi sa iti amani alegerile, sau sa “get it over with fast?”…
Cred ca singurul lucru de care mi-a fost frica vreodata a fost sa nu regret alegerile facute. Sau, cu alte cuvinte, sa nu ma trezesc aproape de varsta pensionarii gandindu-ma ca mi-am irosit viata. De-asta am incercat sa imi pastrez cat mai multe optiuni deschise. Lucru care imi aduce aminte de alta replica din film: “sometimes, you have to know which bridges to cross, and which to burn”…
Pe autostrada, spre exemplu, daca ratezi o iesire, e destul de nasol. Mergi pe jumate adormit in rutina lui 130, subconstientul tau imediat vede sageata catre iesire, dar nu iti dai seama ca ai ratat iesirea decat dupa ce treci de bifurcatie. Iti dai seama imediat ca vei pierde ceva timp pana sa te intorci pe drumul cel bun. Problema e ca in viata reala, nu iti dai seama imediat ca ai ratat o iesire.
Totusi, ce se intampla pe autostrada, cand nu stii unde vrei sa ajungi exact? Si sa facem lucrurile si mai interesante, sa presupunem ca ai un singur plin de benzina. Just the one trip. THE TRIP of YOUR LIFE.
Nu mai ratezi iesirile, ci pur si simplu treci pe langa ele. Sigur ai ratat ceva frumos, dar poate vei gasi ceva frumos daca mergi inainte. Nu te vei intoarce niciodata in locul ala. Nu mai ai benzina. Sau timp. Iti pare un pic rau dupa fiecare iesire, nu?
V-as da o tona de exemple din viata mea, sau mai degraba din mintea mea. Alegeri pe care simt ca trebuie sa le fac. De la unul aparent banal: “o sa vreau vreodata sa imi iau un Porsche?” pana la chestii decisive de genul raspunsurilor pe care o sa vreau sa le dau Antoniei, la intrebari decisive de genul… “tati, ce e aia o pitzipoanca?”… dar sunt convins ca aveti si voi alegerile voastre de facut. Ok, mai am una: ce e mai bine? Sa alegi sa iti amani alegerile, sau sa “get it over with fast?”…
duminică, 22 mai 2011
razbunarea timpului
Daca acum ceva vreme timpul nu mai avea rabdare cu noi, acum mi se pare ca noi nu mai avem rabdare cu timpul. Totul trebuie sa se intample acum. Probabil ca treaba asta e valabila pentru toti oamenii, dar ma refer in primul rand la romani.
Saptamana trecuta veneam cu trenul de la bucuresti. Trenul avea intarziere vreo 10 minute. Tot atatea minute a trebuit sa ascult o pensionara cum se plangea (probabil unei alte pensionare, la telefon) ca ce o enerveaza trenurile astea care tot timpul intarzie… acuma, desi la inceput mi s-a parut hilar, daca stai sa te gandesti, pensionarii mai au foarte putin timp de trait. Doar n-o sa si-l petreaca intr-un tren…
Acum cateva zile, cineva a scris pe peretele cuiva un mesaj… cu tenta politica. Nu, nu era pe facebook. Peretele era al unei case de pe strada lunga, dar putem spune ca era peretele cuiva. Acel proprietar de perete si-a pus o tablita cu numarul casei, 20. Sub tablita era o completare: “de ani de la revolutie, degeaba”. Nici “artistul” nu mai avea rabdare. Vroia paradisul promis cand am iesit din comunism… Chiar credem ca in 20 de ani putem sterge cu buretele 50 de ani de comunism? Si oare, nu s-a schimbat nimic de atunci?
De ieri, genunchiul meu stang nu vrea sa mai munceasca. Zice ca vrea la pensie. Serios?!?! La 28 de ani????
Acum, Anca nu mai are rabdare sa vin dracului odata la culcare….
La inceput, m-am gandit ca suntem – noi romanii, si mai ales genunchiul meu roman – niste rasfatati. Ca nu stim sa apreciem lucrurile bune pe care le avem. Nu zic ca nu e loc de mai bine. Adica, oricat de multumit as fi de intarzierea minima a trenului de saptamana trecuta, nu as merge asa departe – cum au facut astia de la “Capital” – incat sa acord premii companiei care se lupta cu calea ferata Campina-Predeal de cativa ani buni, si tot nu da semn ca o sa termine prea curand.
Dar o zi pe saptamana, propun sa ne si bucuram de lucrurile care merg mai bine decat in trecut. Adica sa avem rabdare cu timpul. Caci altfel, se va razbuna din nou, si nu o sa mai aiba el rabdare cu noi…
Saptamana trecuta veneam cu trenul de la bucuresti. Trenul avea intarziere vreo 10 minute. Tot atatea minute a trebuit sa ascult o pensionara cum se plangea (probabil unei alte pensionare, la telefon) ca ce o enerveaza trenurile astea care tot timpul intarzie… acuma, desi la inceput mi s-a parut hilar, daca stai sa te gandesti, pensionarii mai au foarte putin timp de trait. Doar n-o sa si-l petreaca intr-un tren…
Acum cateva zile, cineva a scris pe peretele cuiva un mesaj… cu tenta politica. Nu, nu era pe facebook. Peretele era al unei case de pe strada lunga, dar putem spune ca era peretele cuiva. Acel proprietar de perete si-a pus o tablita cu numarul casei, 20. Sub tablita era o completare: “de ani de la revolutie, degeaba”. Nici “artistul” nu mai avea rabdare. Vroia paradisul promis cand am iesit din comunism… Chiar credem ca in 20 de ani putem sterge cu buretele 50 de ani de comunism? Si oare, nu s-a schimbat nimic de atunci?
De ieri, genunchiul meu stang nu vrea sa mai munceasca. Zice ca vrea la pensie. Serios?!?! La 28 de ani????
Acum, Anca nu mai are rabdare sa vin dracului odata la culcare….
La inceput, m-am gandit ca suntem – noi romanii, si mai ales genunchiul meu roman – niste rasfatati. Ca nu stim sa apreciem lucrurile bune pe care le avem. Nu zic ca nu e loc de mai bine. Adica, oricat de multumit as fi de intarzierea minima a trenului de saptamana trecuta, nu as merge asa departe – cum au facut astia de la “Capital” – incat sa acord premii companiei care se lupta cu calea ferata Campina-Predeal de cativa ani buni, si tot nu da semn ca o sa termine prea curand.
Dar o zi pe saptamana, propun sa ne si bucuram de lucrurile care merg mai bine decat in trecut. Adica sa avem rabdare cu timpul. Caci altfel, se va razbuna din nou, si nu o sa mai aiba el rabdare cu noi…
luni, 4 aprilie 2011
the devil in the detail
La scara mare: Lumea nu mai are respect pentru detalii. Lumea nu mai are creier pentru logica. Lumea nu mai are timp pentru istorie. Lumea premiaza reclamele. Lumea aplauda politicienii.
La scara mica: lumea nu stie ca daca un gel de dus costa 9,99 lei, si acum costa 12,00 lei (tot 250 de grame), stickerul mare pe care scrie “-25%” se refera la cantitate, nu la pret…
sau daca esti urmarit de zombies, nu te duci prin tunel, unde e intuneric si le place astora. U take the long way round. Ei bine, lumea nu isi da seama ca daca se intampla asta, filmul nu mai e … verosimil.
Lumea nu mai stie care e diferenta dintre adevarat si verosimil.
Judecatorii nu mai pot sa calculeze, au nevoie de expertize contabile pentru asta.
Lumea nu stie exact in ce constau modificarile din codul muncii, dar in mod sigur ele ne transforma pe toti in niste sclavi…
La scara mica: lumea nu stie ca daca un gel de dus costa 9,99 lei, si acum costa 12,00 lei (tot 250 de grame), stickerul mare pe care scrie “-25%” se refera la cantitate, nu la pret…
sau daca esti urmarit de zombies, nu te duci prin tunel, unde e intuneric si le place astora. U take the long way round. Ei bine, lumea nu isi da seama ca daca se intampla asta, filmul nu mai e … verosimil.
Lumea nu mai stie care e diferenta dintre adevarat si verosimil.
Judecatorii nu mai pot sa calculeze, au nevoie de expertize contabile pentru asta.
Lumea nu stie exact in ce constau modificarile din codul muncii, dar in mod sigur ele ne transforma pe toti in niste sclavi…
joi, 31 martie 2011
under pressure
It never rains, but it pours...
Cred ca cifra 2012 m-a atras si pe mine in vartejul discutiilor apocaliptice. Pana acum m-am detasat ironic de orice mileniu aducator de sfarsituri, insa acum cred ca am cazut in plasa. Sa fi fost de vina si faptul ca oamenii din jurul meu fie se imbolnavesc, fie o iau razna, fie pur si simplu nu mai au pic de compasiune si iubire in ei? Sa fi fost de vina revoltele, criza, si lipsa de bun simt a liderilor politici?
Probabil ca totul a pornit de la „cainirea” oamenilor din jurul meu. Banul, acest scop suprem a inceput sa transforme oamenii in sacali, sacali care bineinteles au doar colti, gheare si alte chestii ascutite drept mijloace...
Evident ca am inceput sa ma gandesc ca lumea se poarta de parca ar veni sfarsitul lumii, si prin urmare – ce concluzie puteau oamenii sa traga in asemenea circumstante? – uita de orice simt al responsabilitatii.
Noroc cu Ancuta, care mi-a zis sa pun niste muzica. Queen, mai exact. M-a lasat pe mine sa aleg melodia. Noroc ca am dat peste under pressure. Pai, imi zic eu, daca in 1981 – cand eu nu eram decat o sclipire in ochii unor tinerei – omul asta avea aceeasi senzatie de oameni care nu mai au timp si loc in lumea asta, poate ceea ce simt eu in legatura cu acest 2012 nu e chiar asa de nou si autentic.
Just a fact: in 1981, nu eram nici 5 miliarde.
Oricum, raspunsul se gaseste tot la freddy: ori „the show must go on”, ori „who wants to live forever?”
In schimb, ar fi interesant sa stiu ce ar face prietenii mei daca ar stii sigur ca in 2012 lumea s-ar termina. Ati manca in fiecare zi cartofi prajiti? V-at face un credit si ati merge in Bahamas? Sau Hawaii?
Cred ca cifra 2012 m-a atras si pe mine in vartejul discutiilor apocaliptice. Pana acum m-am detasat ironic de orice mileniu aducator de sfarsituri, insa acum cred ca am cazut in plasa. Sa fi fost de vina si faptul ca oamenii din jurul meu fie se imbolnavesc, fie o iau razna, fie pur si simplu nu mai au pic de compasiune si iubire in ei? Sa fi fost de vina revoltele, criza, si lipsa de bun simt a liderilor politici?
Probabil ca totul a pornit de la „cainirea” oamenilor din jurul meu. Banul, acest scop suprem a inceput sa transforme oamenii in sacali, sacali care bineinteles au doar colti, gheare si alte chestii ascutite drept mijloace...
Evident ca am inceput sa ma gandesc ca lumea se poarta de parca ar veni sfarsitul lumii, si prin urmare – ce concluzie puteau oamenii sa traga in asemenea circumstante? – uita de orice simt al responsabilitatii.
Noroc cu Ancuta, care mi-a zis sa pun niste muzica. Queen, mai exact. M-a lasat pe mine sa aleg melodia. Noroc ca am dat peste under pressure. Pai, imi zic eu, daca in 1981 – cand eu nu eram decat o sclipire in ochii unor tinerei – omul asta avea aceeasi senzatie de oameni care nu mai au timp si loc in lumea asta, poate ceea ce simt eu in legatura cu acest 2012 nu e chiar asa de nou si autentic.
Just a fact: in 1981, nu eram nici 5 miliarde.
Oricum, raspunsul se gaseste tot la freddy: ori „the show must go on”, ori „who wants to live forever?”
In schimb, ar fi interesant sa stiu ce ar face prietenii mei daca ar stii sigur ca in 2012 lumea s-ar termina. Ati manca in fiecare zi cartofi prajiti? V-at face un credit si ati merge in Bahamas? Sau Hawaii?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
