Din Capote

Satul de a ma zbate sa fiu original, week-endul asta am citit o carte. O vara de rascruce, de Truman Capote. Nimic extraordinar, decat un stil excelent de a povesti. Dar, ca sa completez descrierea sentimentului lipsei originalitatii, o sa citez din carte. Asa ca iata fraza care mi-a placut cel mai mult.

„Cea mai mare parte a vietii e atat de monotona, incat nici nu merita sa o discuti, si monotonia se face simtita la toate varstele. Cand schimbam marca tigarilor pe care le fumam, cand ne mutam in alt cartier, cand ne abonam la un alt ziar, cand ne indragostim sau punem punct unei legaturi, nu facem decat sa protestam, in felurite chipuri, usuratice sau profunde, impotriva monotoniei, cu neputinta de diluat, a vietii de zi cu zi”

O copie a unei copii…

Ma gandeam la cum asteptam noi vara... si cand zic noi, nu il includ si pe Mihai!!! tradatorul!!! si ma intrebam, oare verile seamana intre ele? daca da, de ce vrem sa se repete?
S-o iau altfel - De ce ne uitam la acelasi film de doua ori? Ok, nu luam in seama filmele tare complicate sau alea vazute fara traducere. Ok, nici fight club. Acum ma uit la tentatia seductiei. Nu orice tentatie a seductiei, ci chiar Tentatia seductiei 2. oribil film. Mai mult de jumate din replicile astea stupide ma duc cu gandul la not another teen movie. A fost insa o singura replica – a lui Sebastian, cand zice ca se simte ca intr-un episod pilot dintr-un eventual serial siropos care nu a fost preluat de nimeni – care a mai salvat un pic din rusinea filmului...

Si totusi, m-am simtit bine uitandu-ma la el. N-am invatat nimic, nu sunt mai inteligent, nu mi-a crescut averea... poate doar barba.

La fel, azi, dupa fotbal, am inceput sa spunem tot felul de bancuri. Toate auzite mai de mult, si spuse deja de 1000 de ori. De ce le mai spunem, daca si-asa le-am trimis pe mail la toata lumea? Mint, nu le-am trimis la toata lumea. De fapt, eu trimit „spam-uri” din-astea doar cand sunt cu adevarat faine. Altfel sunt egoist si le tin pentru mine. Dar ziceam ca le-am trimis la toata lumea pentru ca stiu ca multi fac asta, si de dragul ratingului apelez la sentimente/amintiri/actiuni comune majoritatii. Aaa, am uitat de fapt ca eu nu scriu pentru majoritate. Dar trebuia sa fac si eu – sau sa zic ca fac si eu – ceva atat de comun si banal incat reuseste sa se intoarca la tine in aceiasi zi. Mailul cu bancurile, adica.

Cum ar fi ca atunci cand cineva, la o discutie, are de comunicat o idee hazlie/interesanta si zice Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: „idee hazlie/interesanta”. Si cel mai misto moment e cand tipul care a venit cu ideea o aude de la altcineva - RE: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: Fw: „idee hazlie/interesanta”. Si atunci se simte excelent. Ca in Solaris, unde bine zicea tipul ala ca nu dorim sa cunoastem alte civilizatii, vrem doar sa gasim oglinzi ale civilizatiei noastre. Avem acel sentiment de foame sufleteasca inainte sa cunoastem ceva nou, si in loc sa il studiem cu adevarat, incercam sa il bagam in sertarele inguste ale mintii noastre pline de categorii, subcategorii si prejudecati.

Suntem asa de legati de eficientizarea actiunilor, incat facem reguli pentru bancuri, ca regulile pentru mesajele din outlook. Bancurile porcoase nu le „trimitem” la parinti. Bancurile despre exploatarea sclavilor pe salarii minime le trimitem la sefi. Bancurile despre eternul feminin le trimitem jumatatii, poate intelge si ea ceva... Ce-ti e si cu tehnologia informatiei asteia... anca zice ca totusi, tehnologia e faina, atunci cand incerci sa te uiti la un film pe dvd, si te intrerupe ceva/cineva. Nu mai ai timp sa te uiti, trebuie sa duci dvd-ul inapoi de unde l-ai inchiriat. Il duci, si dup-aia te razgandesti. Il mai iei o data, si il bagi din nou in aparat. Dai play, si vezi cu stupoare ca pleaca exact de la minutul 51, acolo unde l-ai lasat dinainte.

Cu toate astea nu incerc sa imi dau seama daca sa ma mai uit o data la fight club, caci l-am inchiriat si pe el. Nici sa elimin „copiile” din viata mea, si sa fiu original. Nu as putea, pentru ca sunt convins ca ce gandesc eu a mai fost gandit de altcineva, cu cel putin 100 de ani inainte. Daca nu in aceiasi forma (electronica adica, si cu referiri la outlook express si filme din mileniul III), pe-aproape macar. Si eminescu avea dreptatea lui. Si profa de retorica, probabil, cand imi spunea ca gandurile mele (pe care eu le credeam iesite din insasi supa primordiala) erau de fapt foarte asemanatoare cu ale lui nietzsche. Ce incerc sa fac e sa nu seman cu un fotocopiator, cu butonul de copy blocat sub presiunea unei telecomenzi de teve, care copiaza aceiasi pagina, aceiasi pagina, aceiasi pagina...

Mama ei de vara - Tiberiu

“Da frate Victor, a trecut vara”, iti raspundeam eu abatial, in gand, citind ce-ai scris tu pe minunatul nostru blog ultima data. De ce ma adresam asa, habar nu am. Frati nu suntem, calugari nu suntem, fumat nu eram… Dar ma rog, trecuse vara. Iar eu inca nu realizasem treaba asta, care-i de fapt una din marile tragedii ale fiintei mele. Si tare-i trist, caci se si intampla in fiecare an! N-ar putea sa se termina vara macar la doi ani? Sau trei? De ce trebuie sa vina toamna in fiecare an? Si nu, nu imi pun astfel de intrebari asteptand raspunsuri astronomico-meteorologice. Nu astept raspunsuri de niciun fel. Sa nu-mi raspunda nimeni! Raspunsurile voastre nu vor fi luate in seama!

Asadar, a venit toamna. Pasarelele isi fac bagajele, pleaca-n cine stie ce tari calde la care si eu jinduiesc ca un caine la un os mare si gustos, pasaricile si ele isi fac bagajele, pleaca la facultate sau cine stie unde – destinatia difera de la pasarica la pasarica, natura se pregateste parca de culcare, soarele e din ce in ce mai obosit, e din ce in ce mai frig, din ce in ce mai innorat, cerul devine pe zi ce trece din ce in ce mai gri. E nasol frate Victor (iar ti-am zis asa, ciudat). In cele din urma va veni iarna. Iar mie nu prea-mi place iarna. Si cand au stabilit astia zonele de clima, nu m-a intrebat nimeni pe mine cum mi-ar placea sa fie asta temperat-continentala. Ma simt inselat!

Or sa vina sarbatorile, asta e ok. Dar dupa ele, in ianuarie-februarie eu ating apogeul depresiei. Daca ar fi dupa mine, eu as interzice luna februarie! Iti zic, e ceva in neregula cu luna asta! Zapada se transforma in noroi, devine gri, cerul e si el mai gri ca niciodata, uneori chiar cenusiu. Unde mai pui ca pe la noi pe-aici, pe taramuri mioritice, si blocurile-s gri. S-au gandit unii, oameni inteligenti in mod evident, sa le faca ei gri. Ma gandesc… s-or fi gandit sa asorteze blocurile cu luna februarie? Probabil ca nu, dar daca da, le-a iesit frate! Oricum ar fi, acum ii inteleg pe ursi de ce hiberneaza.

A trecut vara… Stii ce fac eu cand se termina vara? Astept sa vina vara! As putea deci sa zic ca eu, asa mai ciudat cum sunt, imi petrec trei sferturi din viata asteptand. Si incepe sa-mi devina din ce in ce mai clar ca trebuie sa fac ceva! Trebuie sa scriu cartea aia din care tot sterg la fel de mult cat scriu si sa ma mut in p…ula mea intr-o tara unde nu se termina vara. Zicea bine Mihai cu Aruba si Trinidad. Sa fie soare frate! Sa fie cald, sa te scalzi in mare, sa inoti, sa citesti la lumina zilei, sa faci dragoste, sa mai si scrii, sa… Trebuie sa ma apuc de scris. Dar e licenta asta… dupa ea o sa fie masteru’, dupa master o sa fie doctoratu’… mereu o sa fie ceva! Mama ei de viata, mama lui de sistem sufocant in care traim, mama ei de vina pe care-o dam pe toate cacaturile nu mai ca se ne gasim scuze si sa nu ne implinim visele! Mama ei de economie de piata, de crize financiare si de robotei teleghidati in care ne transformam pe zi ce trece. Mama lor de bani si mama lu’ ala care i-a inventat, grec sau chinez, sau ce mama lui o fi fost. “Mama noastra, de noi toti, tara de tampiti si hoti”, cum zicea Ada Milea.

Ma gandesc ca Ada Milea stia ea ceva cand zicea asta cu “hotii si tampitii”. Eu nu pot sa zic nimic sigur. Imi dau seama ca incerc sa invat multe. Incerc sa aflu multe, dar am impresia ca nu invat nimic. Cu cat incerc mai tare, cu atat mai putin cunosc. Ma seaca la inima chestia asta. Deja nu mai am nicio certitudine. In schimb, dubiile mele sunt din ce in ce mai adanci, din ce in ce mai numeroase. Sunt plin de dimele. La mine-n cap numai semne de intrebare… Dar acum trebuie sa plec la scoala, sa mai aflu niste incertitudini. Oare Transilvania o fi a noastra pe bune? Ma intreb si eu… De ce nu m-as intreba? Doar n-am fost acolo sa vad daca aia acum o mie de ani mancau branza cu ceapa sau gulas. Doar Benedetto Croce zicea ca noi nu stim mai nimic din ceea ce credem ca stim (si nu se referea numai la istoria cand zicea asta). Si nu numai el, multi altii, doar ca mi-am adus eu aminte de el acum. Dar oare astia stiau ce ziceau? Dar oare noi stim ceva din ceea ce credem ca stim?

Numai intrebari frate. In asteptarea verii eu imi pun intrebari. Ce altceva sa fac? Doar nu-s urs sa hibernez! Sa vina odata vara sa pot sa nu-mi mai pun intrebari! O fi avut dreptate ala cand facea retrospectiva si zicea ca daca nu ti-e nasol, nu faci nimic bun. Nu inveti nimic, nu creezi nimic. Totu-i sufrinta si revolta! Hai ca plec la scoala sa nu se faca prea tarziu. Bine ne-am regasit pe minunatul nostru blog! Mama noastra!

Deprimat sau ratacit?

Tocmai a trecut vara… chiar acu cateva minute. Ma rog, cel putin in Brasov a trecut. Nu stiu cum e la tine in constanta, dar poate o sa aflu pe miercuri, cand vin acolo. Si imi dau seama ca nu prea am mai scris multe. Am trecut peste vinovatie si m-am bucurat de vara…

Dar scaderea temperaturii nu vine niciodata singura. Vine cu cresterea gandurilor negre, a semintelor deprimarii... drept dovada e si comentariul anonim din 26 septembrie de pe blogul tau... cand lumea nu mai are soare, termometre si asfalt umflate de caldura, vrea sa citeasca ganduri „profunde”...

Ma pierd in cuvinte pompoase... cand ce ar trebui sa fac este sa ma gandesc mai mult la mine. La alegerile mele. Am vazut „Lions for lambs”. Si ma intreb eu ce vreau sa fiu? Bine, la urechile mele ar trebui sa aleg intre iepure, magar sau elefant... dar totusi, vreau un venit stabil pentru care sa nu fac nimic, sa ma gandesc ca larry david la asemanarea intre homar si iisus, sau vreau sa lupt pentru vreun ideal stupid insuflat de vreun filosof sau de vreun film idiot vazut in adolescenta?!?

In prima varianta as putea sa ma duc de craciun in Caraibe si sa beau un cocktail cu fructe, sa ma joc pe calculator martea si sa beau whiskey joia... si sambata sa ma apuc sa fac ceva construciv „just for the fun of it”...

In a doua varianta stiu ca ma voi alege cu lauri, dar si cu un ulcer... cu alte cuvinte, alt fel de fericire...

Poate fac doar greseala pe care o face profa de engleza cand ne spune ca ce cacat de motiv am avea noi sa ne punem intrebari, sa fim deprimati!?! Poate mi se pare ca in spatele usii numarul unu se afla doar relaxare si fericire, cand de fapt intrebarile cauzatoare de ulcer nu se vor opri niciodata... si ceea ce ei i se pare ei usa numarul unu, „the american dream” pe care noi se pare ca il traim, nu este decat aceiasi marie, cu alta palarie.

Poate mie chestia asta cu caraibele de craciun imi pare atat de faina incat imi uit propria-mi natura de ... cercetas in ale gandurilor razvratite... asa si profa de engleza. Numai ca ea poate nu uita, ci n-a stiut niciodata ca in mine e sadit ... „principiul amar”...

31 iulie - Vinovatia lui Victor

Dupa nustiucate iesiri la suc cu nustiucate cunostinte, dupa nustiucate evenimente sociale, dupa n certuri cu tz oameni, dupa x nopti in care rumeg ce au zis altii, si ce au facut de fapt, nu pot decat sa ma minunez. Da, te uiti la mine si vezi o gura tampa, cascata. E cascata pentru ca nu mai stiu ce sa zic.

Simona zicea zilele trecute ca vai, ce psihologie am in mine... dupa un eveniment banal, in care am pus la punct pe cineva, obtinand in acelasi timp ce am vrut de la el. Eu nu pot decat sa ma gandesc la refrenul acela de vara... „na na na na na na na na... uuu the games people play now, every night and every day now, never meaning what they say, never saying what they mean”...

No, in lumea asta incare fiecare intelege ce ii convine sa inteleaga, in lumea asta in care fiecare plaseaza vina pentru ce se intampla in locurile in care ii convin, in lumea asta in care mi se pare ca ma descurc din ce in ce mai bine, ma mir cum de am timp sa ma gandesc la vinovatie. Vinovatie nu in sensul penal al cuvantului, ci in sensul de... guilt... de sentiment de vinovatie.

Cred ca de asta nu pot sa dorm. Nu de vinovatie in sine, caci nu am mai lasat sentimentul sa ma cuprinda de mult.... ci pentru ca ma gandesc la conceptul de vinovatie. Si ma gandesc ca cine dracu’ are nevoie de vinovatie?!?! Ca atunci cand il intrebam pe bunica-miu daca noi avem bau-bau. Mi se raspundea ca nu, si atunci, triumfator, enuntam verdictul – „bineinteles! Doar ce ne trebuie noua bau-bau?”

Nu pot sa nu il citez aici pe marele al pacino/avocatul diavolului... „guilt, is like a fucking bag of bricks... you just have to let it go...”

De fapt, ma gandesc la vinovatie pentru ca m-am certat cu taica-miu azi. Ma rog, certat e mult spus... si nu va grabiti sa credeti ca imi pare rau ca ... nu m-am inteles bine cu el, si ma simt vinovat. Deloc. Practic, mi-am adus aminte cata influenta a avut asupra mea – si cata mai are inca – si mi-am dat seama ca vinovatia e un sentiment pe care l-am avut din cauza lui. El mi l-a insuflat de fiecare data cand imi spunea ca nu e suficient de bun ceea ce faceam. Imi dau seama ca vinovatia e un sentiment complet nenatural. Are e-uri cancerigene, chiar. Unii specialisti vorbesc despre studii – neconfirmate inca – care confirma aparitia unei forme de cancer la suflet care poate apare in urma unor sentimente accentuate si repetate de vinovatie...

Si totusi imi aduc aminte cum printre primele mele „idei filosofice” se invarteau in jurul acestui sentiment de vinovatie. De fapt, daca stau sa ma gandesc, erau niste idei pre-filosofice. Intotdeauna cand mi se intampla ceva rau/incomod/neplacut, incercam sa gasesc ce am gresit, si eram chiar bun la asta. Adica tot timpul gaseam o chestie sau alta de care sa ma simt vinovat. Si incercam sa repar. Si functiona o vreme, pana cand iar se strica... si asta m-a condus catre caile filosofiei. Acum, dupa aceasta incursiune in epoca de piatra a gandirii mele – gandire care, precum societatea din epoca de piatra, nu s-a imbunatatit ci doar s-a schimbat de mai multe ori – sa ne intoarcem la intrebarea de baza. Are vreun rost sentimentul de vinovatie? Si cand intreb asta, ma refer la orice alt rol decat acela de ai face mai slabi pe cei care au acest sentiment si mai puternici pe cei care nu-l au...

Arta poetica

Ma simt copil din nou. Imi pun in playlist, ca niciodata in ultimii cativa ani, numai metallica. Simt fluturasi in stomac – ca niciodata in ultimul timp – si vad molii dand tarcoale felinarului chior de pe terasa... Poate are legatura cu faptul ca imi plac filmele cu Morgan Freeman, sau poate e asteptarea concertului de maine. Daca stau sa ma gandesc rational, poate e inghetata cu piersici... Sau poate ca vine marte si ne viziteaza peste o luna, si eu simt ca se deschid noi lumi. Nu ca as pleca urechea prea mult la astrologi, dar poate ma influenteaza si faptul ca se apropie ziua mea... sunt la mine acasa in verile cu nopti in care... nu ca nu pot sa dorm, dar ... ma intreb de ce sa dorm?

De ce sa dorm cand pot sa fac dragoste/sex animalic, sa citesc a scanner darkly, sau sa creez eu insumi?

Ei bine, sunt bun. Atat de bun, incat am pus asa niste intrebari cheie mai sus, incat ... scuzati-ma, e whiskey in borcan. Nu ma pot concentra asa bine cand ... cunoscatorii stiu ca e vorba de performanta incredibila a lu hetfield si compania cand au cantat efectele binefacatoare ale lui... whiskey in the jar...

Ma rog... vorbeam de intrebari cheie. Cuvantul cheie fiind aici verbul a crea. Si motivatia oamenilor pt creatie... in ultimele zile m-am tot uitat la filme. Unele faine, unele ieftine, unele captivante, unele si faine, si ieftine, si captivante. Cand v-a venit sa plangeti ultima data la un film? Cand v-a emotionat ultima data o carte? Si daca v-a emotionat intr-o seara un film, ati mai facut ceva cu acel film? L-ati mai vazut poate de cateva ori? Cate filme pot fi ca fight club, sa se uite fred durst si victor la ele de 28 de ori?!?!?

Chiar cand credeati ca nu mai pot zamisli si alte intrebari – a se observa aici formularea pretentios-arhaica, care nu vine din snobism intelectual, ci mai degraba dintr-o auto-ironie – ma intreb de ce ma chinui sa dau o forma elaborata sentimentelor mele, cand poate cel mai simplu ar fi sa le scriu direct pe hartia asta formata din multi pixeli?... de ce nu spun direct ca ma intreb daca merita sa fac filmul pe care planuiam sa il fac in vacanta care tocmai mi s-a terminat?... ei bine, cine a vazut hotul de orhidee cu nicholas cage cred ca intelege ce simt. as scrie, dar nu inteleg de ce sa o iau pe ocolite? de ce sa nu spun direct ce simt. punct.

Bine, lenea si timpul prea scurt ar fi primele motive pt care am cautat pretexte... sa nu ma apuc serios de film. fara texte, pretexte, te vad prea des, oricum acum m-asculti fara interes... pretextele mele erau legate de sentimentul pe care l-am incercat vazand filmele de care am inceput sa povestesc mai sus... si as continua sa povestesc, dar imi dau seama ca nu mai tin minte nimic despre primele filme... nu erau asa grozave, dar... cine stie daca maine voi mai simti ce am simtit in seara asta de la 10 items or less... ei bine, imi dau seama ca tot ce am simtit pana acu juma’ de ora cand s-a terminat filmu’, nu mai conteaza? Stii de ce? Pentru ca sentimentele fug... poate mai repede ca gandurile, se transforma, se aduna toate intr-un bulgare care creste necontenit, alunecand spre raiul sentimentelor, si starneste avalanse adevarate, amplificate de basii muzicii date mult prea tare in casti...

Si atunci care ramane rolul creatiei? E doar primul strigat pe un munte plictisitor, unde toata lumea se uita la stiri si vorbeste in soapta?... restul e in noi?

Imi dau seama ca devin un pic biblic cu primul strigat al creatiei, si renunt la metafora.

Ba nu. Revin. Imi dau seama ca in muntele asta cu 6 miliarde de ... posibile suflete cu sentimente, se scriu sute de mii de carti pe an, se fac mii de filme in aceiasi perioada, si se scriu milioane de bloguri... iti dai seama ce galagie e de la atatea strigate? Si chiar daca unu dintre strigate e auzite, se mai tine cont de ce spune el? Poate strigatul ala vroia sa transmita un mesaj, si tu intelegi (exact ca in citatul ala a lu Cezar care era preferatul lui Tibi) exact ce vrei tu... exact ce ai intelege daca ai auzi oricare dintre milioanele de strigate...

In ciuda tuturor intrebarilor, daca nu as munci maine, acum m-as apuca sa termin scenariul la filmul MEU, despre care am inceput sa vorbesc. M-as gandi cum gasesc un finantator. Un director de marketing. Sau poate doar mi-e usor sa spun asta acum, ca stiu ca am pretextul muncii, si al noptii albe se se anunta in cotroceni... apropos, poate nu canta si whiskey in the jar... sau poate canta memory remains, si imi aduc aminte de ce am crezut prima data ca arta e singurul lucru care ramane...

Despre ziua de azi

Despre ziua de azi poate ca n-ar fi multe de zis… si totusi...

Azi suntem in 18 iulie. Este vineri, asa a cazut anul asta. La anul o sa fie sambata. Ma rog, eu nu asta vroiam sa zic…

Azi o zi de vara ca multe altele, torida, cu soarele asta arzator de-i bate pe unii dintre noi fix in cap si-si pierd mintile, fara a le mai gasi vreodata, cu un cer senin, fara pata, pe care pasarici bezmetice (cantatoare sau nu) il strabat cu voiosie. Greierii canta si ei manati parca de o bizara buna dispozitie, izvorata de undeva din adancurile Gaiei, iar alte insecte danseaza frenetic pe muzica lor, printre firicele de verzi de iarba. Astazi este o zi tocmai buna de plaja, sa te scalzi si sa stai la soare, sa te bronzezi, sa razi cu prietenii, sa uiti de griji si de necazuri… sa uiti de tot! Este o zi perfecta pentru a te indragosti: de fete, de baieti, de natura, de Irinel Columbeanu… de cine vrea fiecare sa se indragosteasca. E o zi tocmai buna pentru a face dragoste, cu picaturi de transpiratie prelingandu-se pe corpuri infierbantate, cu sarutari fierbinti… cu ce vrea fiecare! Astazi este intradevar o zi minunata! Dar nu… eu nu asta vroiam sa zic… altceva vroiam sa zic.

Astazi este 18 iulie. E vara. Acum 2396 de ani, galii ii bateau pe romani la Allia. Romanii n-au fost ca-n filme. De fapt, romanii au invatat sa se bata, mancand bataie. Erau ciudatei ei asa… ma gandesc ca noi tot mancam bataie de cateva secole si parca nu mai invatam odata sa ne batem. Dar ma rog… romanii nu-s romani… oricat de ciudat ar suna. Adica noi nu suntem ei – pentru cei ce n-au inteles datorita lipsei diacriticelor. Nontheless cum ar zice englezul si noi suntem ciudati. Si bravo noua! A da, si ca tot suntem la romani (la ei, nu la noi), in anul 64 e.n, Nero a dat foc Romei. Asa a vrut el. Era imparat, putea sa faca ce vroia muschii lui. Dar destul cu romanii! In plus, a dat vina pe evrei. Asta vroiam sa zic?

Acum 297 de ani, in Moldova, Cantemir Dimitrie l-a chemat pe prietenul sau mai puternic si mai rus, Intai Petru, sa-l ajute sa se bata cu turcii. Dupa ce-a fondat un oras in graba, punandu-i numele sau si facandu-l capitala Rusiei, Petru a dat fuga la Prut sa-si ajute tovarasul. Trebuie precizat aici ca, in ciuda faptului ca turcii ne tot batusera, noi nu invatasem inca nimic din aceste experiente. Asa ca ne-au mai batut odata, la Stanilesti, poate-poate om invata si noi ceva. Nimic! Anyhow, vorba englezului, Dimitrie va fugi in Mama Rusie (adica mama rusilor, nu a lui) unde va si muri ceva mai tarziu.
Pe 18 iulie 1889, Marioara Curie descopera poloniu – un nou element chimic. Eu credeam ca radium, dar m-am inselat. E poloniu.
Ceva mai spre tipurile noastre, un neamt muscacios cu erectii in momente inoportune, tot pe 18 iunie, va publica o carte. Ii zicea Mein Kampf. De fapt, inca ii mai zice, da’ sa n-o cititi ca e aberanta.
A, da! Si Nadia a luat notele alea multe de 10 tot astazi… nu azi-azi, pe 18 iulie. Pe 18 atunci.
Dar bine-bine, eu nu vroiam sa zic toate astea. Eu, de fapt… vroiam sa zic altceva! Trebuie sa continuati sa cititi… o sa zic acuma.



As fi putut sa zic asa, dar ar fi inteles cineva ceva?



Este 18 iulie. E o zi minunata de vara, tocmai buna sa faci dragoste, dar in care un neamt ciudat, cu erectii inoportune a scris o carte, o femeie a descoperit ceva, galii i-au batut pe romani, turcii pe noi si pe Petru, sarbii au omorat albanezi, iar pasarelele, in ciuda tuturor acestor lucruri importante, continua sa zburde pe cerul senin ca bezmeticele. Si greierii canta! E o zi minunata, buna de plaja, buna de plimbari romantice, mai pe seara, de jucat fotbal, de vazut prieteni si spus bancuri… azi e o zi misto! Da… dar eu nu asta vroiam sa zic! Eu vroiam sa zic ca…



Sa n-o mai lungim…



Astazi, vineri, 18 iulie 2008, a fost cea mai importanta zi din viata mea de pana acum. A fost totodata, in mod bizar, cea mai fericita si cea mai trista zi din viata mea. O sa incerc sa fiu scurt. Stiu ca traim in era roboteilor teleghidati si nu vreau sa va retin din importantele voastre treburi pe care la faceti in loc sa mergeti la plaja, sa faceti dragoste, sa contemplati natura, sa ascultati pasarelele sau greierasii.
Azi eu n-am dormit. Am scris. Despre moarte, sange, amnezie… irelevant. Niste porcarii! De dimineata, pe la 6, mi-am facut o cafea. N-am baut-o. Eram concentrat. Contrentat si injurand am si plecat catre facultate. Mai putin concentrat si mai mult injurand, am si ajuns. Imi pierdusem portofelu’!
Mare necaz, mare… Buletin, carnet de student, bani, card, cartela de telefon, abonament la sala si cine stie ce mai aveam eu pe acolo… Nu ma prea interesa, sincer. In sfarsit, aveam un singur lucru de pret in portofelul meu. Un numar de telefon….hmm… al cui? Dar nu este relevant.
Sun la taxi, gandindu-ma ca poate mi-a cazut in masina cu care-am venit spre facultate… nimic. Suparat, continuand sirul de injuraturi inceput mai devreme, ma apuc de inventariat carti, de lipit etichete, de treburile mele. Cand, de-odata, aud un zdranganit de chitara de pe coloana sonora de la “August Rush” – soneria telefonului meu. Ghici ciuperca… sau para, sau de ce nu Cireasa P. (hahahaha) cine era? Era el, taximetristul roman, mereu corect, vigilent, mereu pe faza, mereu… imi gasise portofelu’.
Bineinteles, ca un baiat inteligent ce ma consider, ma gandisem ca eu pusesem acolo propriul numar de telefon, tocmai pentru stfel de situatii. Dar nu… sa vezi si sa nu crezi. Nu-s pe cat de inteligent ma consider… uneori!
Vine taximetristu’ la facultate. Baiat de nota 9 (eu nu dau niciodata 10), imi da portofelu’, ii dau banii (ca e taximetrist, nu Maica Tereza) si-mi zice ca daca nu era acolo numarul fetei, n-ar fi dat de mine. El a sunat-o pe fata… si ea i-a dat numarul meu si m-a salvat. Printesa a salvat zmeul. Oricum, stiti… nu asta vroiam eu sa zic. Ca nu spunem basme acum!



Asta vroiam eu sa zic!



Eu vroiam sa zic ca astazi am invatat ca pot avea orice, cu o singura exceptie. Absolut orice, dar cu o exceptie care ma obsedeaza zi si noapte. O exceptie de care imi aduc aminte din cand in cand, din cauza careia nu pot uneori sa dorm… si are legatura cu numarul ala de telefon pe care n-am reusit sa-l arunc dupa atata timp. Este atat de trist sa poti avea orice dar sa stii ca exista totusi in lume un lucru pe care n-o sa-l obtii niciodata orice-ai face… Si am stiut asta din prima zi cand am vazut-o… exceptia… Doar m-am incapatanat… Iar astazi, 18 iulie 2008, viata mi-a adus aminte, mie, vesnicului sceptic, omului mai necredincios decat Toma, ca exista cate o exceptie pentru fiecare dintre noi. Totodata astazi, 18 iulie 2008, este o zi minunata pentru a face dragoste, in care un neamt cu mustata si erectii inoportune a scris o carte. Dar sa n-o cititi. E aberanta…



P.S. Scuze pentru greseli, dar corectez cu alta ocazie.

Scrisa in 22 iunie.

22 iunie. Cea mai lunga zi. Poate si cea mai frumoasa. Bine, e frumoasa in lumea pantalonilor scurti si a aerului conditionat. Sunt prins intre saptamana de lucru – care pentru mine a inceput deja duminica de la 15.50, - si rasfatul din Turcia care vine imediat dupa. Ascult Massive Attack si ma uit la background-uri de windows. Care de fapt sunt stejari singuratici adevarati, pe dealuri line, cu cer de solstitiu de vara, pe fereastra adevarata, de tren.

Sunt prins intre seminte de floarea-soarelui si declaratii de martori in dosare penale. A se observa ca declaratiile de martori – la fel ca semintele – nu sunt ale mele. Eu am terminat de ceva timp de citit obiectiunile la expertiza contabila din dosarul meu. Ciudat e ca mai e un avocat langa mine, nu ca se mananca seminte in tren...

Stau si ma gandesc daca imi place mai mult sa scriu pe hartie decat pe calculator. Nu imi pot raspunde. Laptop-ul are farmecul lui, caci poti sa scrii pe intuneric...

Oricum, imi dau seama ca imi place scrisul meu. Oricat de dezordonat ar fi, imi place. Sentimentul e grozav pentru mine, caci niciodata nu mi-a placut cum scriam, cand eram mic. Si acum sunt prins intre dezordinea scrisului meu si cea a gandurilor mele.

Ganduri care acum ratacesc catre icnetele bebelusilor din vagonul de clasa a 2-a. Si de la ele, la Faithless – To all new all arivals. Si evident ca acum ma gandesc cum noi toti suntem prinsi intre genetica si educatie. Revistele/tabloidele/ziarele de ... automultumire sexuala (ca sa nu zic laba) imi aduc aminte ca menghina sociala ne-a prins pe toti la mijloc. Ne-a spus ce sa ne placa la toti, ce sa vrem toti – evident, sa ajungem toti precum columbeanu si sa ne-o tragem cu toate bunaciunile.

Sunt prins intre a ma gandi ca asta e un lucru rau, sau bun. Ma simt atat de coplesit de complexitatea factorilor care ne influenteaza, incat nu mai stiu ce sa cred. Poate, pentru unii, un role-model (un model de role, pentru necunoscatorii de engleza) precum Columbeanu are efecte pozitive/bune. Poate ii face sa munceasca mai mult, sa se perfectioneze, doar ca sa poata ajunge ca „taticu” columbeanu. Dar aia nu stiu cate tunuri a dat columbeanu...

Sunt prins intre gandul ca stiu unde ma duce trenul asta, dar nu stiu unde ne duce menghina asta sociala. Oare mai are mult de strans? Ne putem comprima sufletul (a se observa aici referirea patetica, siropoasa la suflet, concept care pentru mine desemneaza totalitatea activitatilor materiei cenusii) si mai mult decat atat?

Sunt prins intre zi si noapte. Ma fascineaza vara, si in loc sa fiu cu adevarat un spirit varatec, azi, in ziua solstitiului ma gandesc ca de maine incepe sa se micsoreze ziua. Incepe sfarsitul verii mult iubite. Frica de sindromul greierului. Sunt prins intre optimism si pesimism.

Acum zambesc ca in casti incepe Muse cu Bliss. Si pentru ca imi dau seama (ceva ramasite din geniul fizician a lu’ Einstein au ramas si in mine – chiar daca eu nu sunt evreu ci doar am parul ciufulit) de cum functioneaza menghina. Strange ea ce strange, insa uneori materia nu mai poate fi comprimata, si iese din menghina. Scapa. Evadeaza deci din constrangerea sociala „esentele tari”. Cele care nu suporta a fi comprimate...

Visul unei nopti de vineri - Tiberiu

E 3.47 si de-abia ce-am ajuns acasa, obosit, plictisit, un pic descurajat si iarasi un pic satul de orasul asta “trist, cu prea multe Mercedesuri”.

E 4.26 si de vreo 40 de minute… ba nu. E 4.32 acum… 4.54 si vad ca in lipsa mea de coerenta datorata unor circumstante obscure pe care nu reusesc sa le focalizez, ma incapatanez sa explic ceea ce este de explicat. Sincer sa fiu, cred ca de fapt incerc sa-mi explic mie ceva, doar ca nu-mi dau seama ce anume. Sau poate ca incerc sa gasesc un epitet potrivit pentru societatea noastra?

E 5.00, ma iubeste. Tot nu-mi dau seama ce am de zis, dar tot bajbaind si deruland filmul noptii de vineri, ajung la un cadru cu mine intr-un club. Mereu ma opresc la cadrul asta… hai sa vedem.

E muzica. Eu i-as zice simpla, prea simpla. De-ar fi sa critic i-as zice muzica proata, urata, nasoala, de prost gust... Si mai e si ceva fum, atmosfera e sufocanta, iar eu am impresia ca ma aflu intr-un loc in care nu ma integrez deloc. Ma simt ca o pata neagra pe-o panza roz.

In fine, merg cu baietii la bar sa luam cate ceva de baut, fiecare ce-i pofteste inima, iar eu ma asez la bar pe-un scaun parca prea inalt. Am o stare ciudata, parca ma strang hainele, parca n-am destul aer. Sa fie oare muzica? Sau ma rog, zgomotul, muzica e prea mult spus. Oare asta sa fie? Oare sa fie din cauza tipilor cu pantofi albi de lac cu varf ascutit? Sa fie din cauza fetelor prea… dar hai sa nu judec. Cine-s eu sa judec?

Derulez mai departe. Iau o gura de bere, imi aprind o tigara si cand dau sa ma uit in jur, observ ceva ciudat. Toata lumea priveste intr-o singura directie. Intorc si eu capul, mai mult din reflex decat din curiozitate si ce sa vezi? Sa vezi, dar sa nu crezi! La ce crezi ca se uitau? Surprize, surprize!

Ea dansa. Prima oara mi-au atras atentia sanii. Pesemne pentru ca erau goi si foarte frumosi. Doi sani rotunzi, ca doua pere, fermi si unduindu-se usor in tonul muzicii proaste. Dar cui ii mai pasa de muzica? Mai ales ca ea isi mangaie formele, pielea-i fina, ducandu-si usor mainile spre chiloteii roz pe care si-i da jos incet; poate nu destul de incet, insa cui ii mai pasa? Cholotii-s jos, ea este goala si se intoarcandu-se cu spatele la turma flamanda si salivand (ma refer la masculi), face o miscare lenta aplecandu-se si lasandu-ne sa privim cu jind la fofoloanca-i frumoasa, asemeni unei piersici roz, despartita in cele doua emisfere de o cuta dreapta, hotarata. N-am vazut lumina, dar aproape c-am vazut tunelul. Simpatica fata…

Tipul de la microfon, pe care sunt sigur ca numeni nu-l mai asculta de ceva vreme, se urca pe podium si-i intinde o sticla cu o eticheta frumoasa, caci fusese de fapt in concurs, iar acesta era premiul. Eu i-as zice inscenare, iar dansatoarei i-as zice… dar mai bine sa nu-i spun in niciun fel deocamdata.

Inainte de-a incasa recompensa, ea se intoarce spre marea de masculi excitati, imbracand parca intr-un mod bizar, haina admiratiei lor. Nu stiu totusi daca “amiratie” ar fi cuvantul potrivit…

In cele din urma ia sticla, i-o da cuiva din public, pesemne unuia cu branhii (din acelea din care au pestii) si-si trage incet chiloteii cei roz peste vulva-i ispititoare. La indemnul crainicului, lumea aplauda, chiar frenetic, unii urla, altii fluiera, fiecare se manifesta cum ii trece prin cap sau prin alte locuri prin care trec emotiile. Eu ma uit la ei, ma uit si la ea, trag un fum, iau o gura de bere si ma gandesc. Incerc sa inteleg ceva dar imaginea sanilor ei rotunzi si hotarati, ba chiar raspicati, ma inhiba in mod enervant. Iar incerc sa-mi dau seama si nimic. Derulez mai departe, pana la urma ajung acasa.

Cred ca de fapt, intr-o mare masura este vorba de mila. Si nu-mi dau seama exact de ce, dar acum, cand ma gandesc la ea, imi inspira mila. Sau mai bine zis, poate e compasiune. Pe de alta parte, e vorba si de tristete. E un cocteil ciudat in mine. Ma gandesc ca fata asta - cum sa zic eu ca sa nu fiu nici prea pudic, nici prea indecent… traieste din suptul acadelelor. Nu ca n-ar consuma alimente ca toata lumea: paine, banane, salam, castraveti, cartabosi… dar… intelegi.

Iar ce-am vazut eu n-a fost nici concurs, nici un numar de striptease moderat al unei fete oarecare din public, nici inconstienta de moment, nici tupeu. Eu am vazut o profesionista care s-a dezbracat pentru o sticla de ceva. Psemene ca nu foarte scumpa si poate ca nici macar nu i-a ramas ei. Cred ca in cele din urma o s-o bea tipu’ cu branhii caruia i-a dat-o. Dar ma rog, poate nu e treaba mea sa-i plang ei de mila. Sau este? Daca nu-i plang eu de mila, atunci cine? Mai ales ca-mi vine in minte o remarca a aluia cu microfonul… ceva legat de “miros de peste”, remarca venita in timp ce sarmana isi aduna chilotii roz de pe jos. Iar eu i-am observat expresia fetei exact in momentul ala. Cum sa zic, mi-a dat impresia ca a fost stanjenita cu intarziere. Adica mai intai a schitat un zambet, dupa care zambetul s-a transformat in grimasa, in rictus… ii era rusine. Asta doar pentru un moment, dar nu-i relevant. Intr-un moment poti sa si mori. Un moment conteaza.

E 6.20 si ma gandesc ca in noaptea asta am vazut o fata frumoasa, cu sani minunati, cu o pasarica splendida. O fata saraca, zic eu, care-a dansat goala in fata noastra pentru o sticla de bautura din care pesemne ca de-abia daca o sa guste; tocmai din cauza ca e saraca. Iar eu ii plang de mila, pentru ca asa simt. Nu-mi impun, doar o plang.

In alta ordine de idei, daca e sa ma-ntreb singur ce mi-a placut in seara asta mai mult, as zice cu mana pe inima ca cel mai mult mi-a placut secunda in care-am surprins-o ca i-a fost rusine. De ce? Pentru ca, dupa mine, cel mai atragator lucru la o curva este rusinea.

S-a facut 6.37 si eu ma pregatesc sa ma bag in pat. In continuare ma gandesc la un epitet potrivit pentru societatea in care traim. Dar nu-mi vine niciunul in mine. Psemene ca-s obosit si ca ma doare capul de la pescarusii astia care croncanesc ca apucatii, de parc-ar fi la striptease. Dar nu sunt, pentru ca ei sunt toti nuzi. Hai noapte buna, sau buna dimineata!

Snooze - sau cum sa nu mai muncim?!?

Traffic, claxoane, praf pe geamul deschis, A/C-ul s-a stricat din nou. Caldura. Nu vreau sa transpir. Ceasul arata trecut de noua. Iar intarzii. Doua telefoane suna. Unul pe vibratii. Celalalt e moby, matrix theme.

Tresar, ma ridic la 90 de grade in pat… visasem. Intr-adevar se auzea moby matrix theme, dar e doar alarma recurenta… sunt sfarsit. Dau snooze, ma intandind la loc, pe spate. Stau un pic, dupa care ma intorc pe burta… si zambesc de placere… soarele imi aduce aminte de mare… pasarelele canta…

Ancutza se trezeste, da cu mana dupa mine, cautandu-ma prin pat. Ma gaseste, si imi zice “neatza pisic”… “mai dormim?” amandoi punem capu’ jos, si zambim…

La al doilea snooze ma trezesc in intotdeauna. Si vine si al doilea snooze… il opresc, si imi zambeste tot sufletul… sunt mai relaxat ca niciodata… ma duc in living, si paharele de sampanie imi aduc aminte de petrecerea de aseara… nu mai stiu ce am sarbatorit… ma scarpin in crestet incet, si incerc sa imi aduc aminte… ma ajuta biletul de loterie… dau drumu’ pe realitatea… stiri despre accidente. Politica… toate trec pe langa mine, eu ma uit la banda de jos, sa vad numerele de la loto… ma gandesc ca ce ciudat… eu nu joc niciodata la loto… oare ce m-a determinat sa joc de data asta… “u-ha” ma duc pe terasa… soarele este dement… frige deja la 7 si un sfert... exact cum imi place mie... ma pun cu picioarele in sus, ma las pe spate un pic... si imi canta muse, „feeling good” ..

Birds flying high, you know how i feel

Sun in the sky, you know how i feel

Drifting on by, you know how i feel

It’s a new day, it’s a new dawn, it’s a new life, and i’m feeling good...

Dar oricat de tare canta muse, eu parca nu pot sa scap de telefoane... unul vibreaza, altul flashuieste din ecran, si al treilea, bineinteles, suna a moby... pufnesc intr-un inceput de ras cand imi dau seama ce vis am avut... i-as spune ancutzei, dar vad ce dulce doarme, si mi-e mila de ea...

Pana una alta, mai dau un snooze. Al treilea. Si ma intind la loc, cu o mana pe coapsa ancutei. Ea imi intoarce favoarea, pe jumate adormita. Eu sunt intre somn si ... orice altceva, care nu poate fi mai fain decat somnul... si totusi, incep sa o mangai pe ancuta... si ea pe mine... maini din ce in ce mai indecente transporta sangele pe cai nebanuite si in locuri neobisnuite... soarele trece fin printre buzele noastre si ne face sa stralucim...

si din nou moby... e minunata piesa asta, dar nici chiar asa... al catelea vis curmat de melodia asta idioata? ma uit la ancutza, ea se ridica deja din pat... sau ma rog, incearca. Cade la loc in pat. eu ma intind zgomotos... opresc de tot telefonul, de data asta. Aleg turn off. La ericsson turn off e in dreapta, pe cand snooze e in stanga.

Ma ridic, si soarele ma inunda prin usa cu geam de la terasa. Si atunci ma loveste. Vrand sa verific agenda din telefon, cu procesele de azi, vad ca e 1 mai. Ziua muncii. Adica ziua a ceea ce ma sperie pe mine cel mai mult in ultima vreme. Ironic sau cum vrei tu, nu se munceste de ziua muncii... si atunci eu ma tarai pana pe terasa, dar nu inainte de a da drumul la combina... e timpul pentru „feeling good”. As good as nina simone did... let’s hear it for the real thing.

Si cu capul pe spate, picioarele in sus, (formula veche era si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa) va spun ca viata e frumoasa cand nu tre sa muncesti... if only we can find time to stop and listen to the music, smell the roses, make love to the other roses, lie in the sun and drink coca-cola... glumeam... nu beti coca-cola. Beti suc de portocale dimineata. Asa se obisnuieste in filmele americane.

Baba moarta - nonsens burakukucist - Tiberiu

Nu stiu ce sa mai scriu. Serios. Adica ideile curg ca un fluviu, cu crocodili, cu balene, cu marinari si corabii – ambarcatiuni fluviale, nu maritime – cu pirati, cu gazele mancate de crocodili, cu funcionari indulgenti care se supara cand te superi tu ca nu-si fac treaba cum trebuie si din cauza lor iti pierzi timpul aiurea… dar stai. Uitasem ca timpul este un concept abstract. Dar si io-s abstract. Si funcionarii-s abstracti, balenele si ele, crocodilii insa nu. Ei sunt flamanzi, mananca si ei cand mai prind cate-o gazela setoasa, sau un copil de-ala mic de bou, parca vitel ii zice…

Ma rog, si fluviul asta de idei curge mereu prin capul meu, ma inunda si-mi plang neuronii ca le-a luat viitura casele. Asa ajung eu sa ma cert cu ei, cu neuronii, care-mi cer astfel despagubiri, imi cer sa le construiesc ei case noi, sinapse noi, maine-poimaine or sa-mi ceara si un creier nou, ca asa-i acum cu democratia asta si cu Uniunea Europeana. Toti avem drepturi si cerem ce ne trece prin cap, slobozi la minte si gura, slobozi in creiere, slobozi in general, indiferenti, imaturi dar cu pretentii de ombilicuri planetare – fiecare dintre noi stiindu-le pe toate, atotcunoscatori adica, intransigenti, plini de ura, de manie, mereu nervosi ca a luat campionatu’ cine nu trebuie, ca da manele la televizor, ca n-au gasit-o pe Elodia, ca e sefu’ idiot, ca nu ne-a picat la examen nu stiu ce subiect si din alte felurite motive, care mai de care. Ideea este sa fim nervosi si plini de ura. Asta ne dorim, asta este telul nostru. Sa traim in ura!

Si cum ziceam, nu prea mai stiu ce sa mai scriu. As scrie o carte de povesti, o carte cu cavaleri care lupta pentru idealuri nobile dar o dau in bara la sfarsit, o carte cu printese mai umane decat alea din povestile clasice, care se pupa cu mai multi printi in cautarea iubirii, trecand si ele prin mai multe etape de maturizare ca si Fat-Frumos, ca doar astazi suntem cu totii egali, o carte cu multe razboaie inutile si mult sange curs degeaba, as scrie multe. Dar uite ca nu stiu cu ce sa incep. Ca nu se opreste fluviul asta nenorocit si pana construiesc eu baraje… de unde bani de baraje cand ma usuca neuronii astia nenorociti si lacomi de fonduri? De unde baraje domne’!? De baraje-mi arde mie acum? Creierul arde si baba moare!

Dar ce baba? Ca in fluviul meu nu-i nicio baba. Nu de alta, dar ar manca-o crocodilii. Ca-s flamanzi saracii. De cand cu toate regulile astea noi, nu mai au voie sa manance nici gazele, nici zebre, nici vitei, nici oameni, nici neoameni, insa cu o exceptie - cu conditia ca aceste categorii de hrana enumerate mai sus sa fie de acord cu actul consumarii lor de catre crocodili. In concluzie, crocodilii or sa moara de foame saracii. Dar asa le si trebuie.

Dar de crocodili imi arde mie? Eu sunt in colaps, eu cum sunt falit, si-mi mor toti neuronii de ciuda; sau ii inec eu in fluviul meu, sa ma lase ai naibii in pace cu despagubirile lor si cu problemele lor si cu fondurile lor si cu ce-or mai vrea ei sa ma lase in pace. Sa ma lase in pace de tot si sa-si vada cuminti de treburile lor! Ai dracului neuroni!

Uite… ca ziceam ca nu am nimic se spus si uite cate-am zis. Imi si pare bine ca aproape nimeni n-o sa inteleaga. Sau chiar nimeni, poate nici macar eu (mint, eu inteleg). Sau sa inteleaga fiecare ce-o vrea, ca oricum asta facem cu totii. Intelegem doar ce vrem si modelam adevarul dupa cum ne convine noua. De ca si cum adevarul ar fi totuna cu noi si nu in afara noastra. De ca si cum am putea noi intelege complexitatea inventata a adevarului. Pana la urma si Caesar avea dreptate cand zicea ca “oamenii cred cu usurinta ceea ce isi doresc sa fie adevarat”, si Aristotel cand zicea ca “nu este adevarat ca ceea ce nu este, este, iar ceea ce este, nu este, ci adevarat este ca ceea ce este, este, iar ce nu este, nu este” domne’ (sau oricum ceva in sensul asta). Toti avem dreptate… in felul nostru. Dar nimeni nu are dreptatea aia buna. Pe bune ca n-o are. Nici eu, nici tu, nici X, nici Uniunea, nici crocodilii, nici baba moarta, nici… nimeni, ce sa mai… Pentru ca adevarul este dincolo de noi. Sau langa noi, dar totusi prea departe.

Gata, am scris destul. Acum a venit momentul sa tac. Pacat… ca vroiam sa scriu o poezie. Asa pesemne ca nimeni nu m-ar fi acuzat ca aberez. Doar e poezie, iar poezia e mai greu de inteles… Gata! Noapte buna! Sau potrivita… sau chiar rea. Cine-s eu sa le zic altora cum sa le fie noptile? Numai… cum vreti voi! Bine, potrivit, rau… Pa!

P.S. Baba moarta s-ar putea sa fi inteles totusi.

Reincarcarea, III. Victor

Sex, drugs and rock and roll…

Acum ca v-am atras atentia, hai sa va plictisesc. Adica in primul rand nu stiu daca massive attack se califica drept rock and roll… e drept ca are ceva chitari faine, dar… lipseste rostogolirea. In al doilea rand, drogurile din seara asta se limiteaza la whiskey. Si plictiseala adevarata va veni din faptul ca voi vorbi doar despre sex, in seara asta. Da, da, voi incerca o mica filosofie a sexului.

Stiu ca iti vine sa sari si sa zici ca filosofia si sexul nu prea merg impreuna. Adevarul e ca si eu credeam ca filosofia s-a nascut din lipsa sexului. Daca americancele au inghetzata cu galonu’, frantzuzoaicele au ciocolata, noi avem filosofie. Pentru necunoscatori, toate astea sunt facute sa inlocuim sexul. Sau ma rog, asta credeam mai de mult. Si poate e in continuare valabil pt unii. Dar eu sunt dovada vie a contrariului. Asa ca iata-ma filosofand…

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sexul nu ar trebui facut asa, oricum... trebuie sa filosofezi un pic inainte pe tema asta. Si aici intervine paradoxul. Practic, eu vorbesc fara a fi un expert in asta. Si ca sa fie totul clar, nu vreau sa fiu un expert in sex. Mi se pare o tampenie. Daca esti expert, inseamna – in dexu’ meu personal – ca faci sex „la rece”. Stii ce si cum, din punct de vedere tehnic. Dar nu mi se pare ca asa ar trebui sa fie. Trebuie sa pui pasiune. Pardon. Trebuie sa fie pasiune, si restul vine de la sine. Nu va fi cea mai reusita partida din punct de vedere tehnic, adica al „miscarilor elaborate”, cum ziceai tu... dar va fi pasional. Si acolo sunt cele mai puternice energii...

Zambesc acum ca ... sambata noaptea, la ora 1, am avut impresia ca imi suna telefonul. Ciudat, pt ca l-am inchis deja. Dar asta e dezavantajul cand am massive attack sonerie la telefon...

Si vorbind de sambata noaptea, nu putem sa nu ne gandim din nou la sex. Vorbesc acum din amintiri... din amintirile mele de prin discoteci, despre oameni care se umfla in pene si cotcodacesc ca sa plece acasa cu gaina cea mai frumos colorata... inainte sa incep sa lucrez, sexul era mai mult o afacere din timpul saptamanii, decat de week-end. Si totusi parca asteptarea era mai mare in week-end. Si probabil tocmai d-aia week-endul era cel mai prost moment. Din cauza asteptarii. Si aici e o chestie interesanta. Asteptarea sexului. Dorinta de a „bifa” inca un numar. As vrea sa pot sa fiu dumnezeu si sa stiu de ce ne dorim asa mult chestia asta. Nu sexul in sine, ci dorinta de a „bifa”... punctul de pornire aici e bancul cu bula si pamela anderson. Ei doi, naufragiaza pe o insula pustie. De la caldura si plictiseala, evident ca incep sa si-o traga... 24/7, numa’ nebunii... dupa vreo saptamana, bula devine din ce in ce mai ganditor... (inca o dovada ca filosofia merge mana-n mana cu sexu’) pamela incearca sa-l consoleze... si ii zice ca face orice, numa’ sa-l stie fericit. El zice, stii, mi-e dor de prietenul meu strula... nu vrei sa te prefaci, macar un pic, ca esti el? Zis si facut. Iar bula, se uita la pamela si ii zice – „Ba strula, tu stii cu cine m-am futut eu in ultima saptaman?!!?”

Lasand gluma la o parte – doar pt putin, caci nu putem sa nu glumim cand filosofam, sa nu cada greu la stomac – chestia asta exista, si nu o inteleg pe deplin. De ce simtim nevoia sa ne laudam cu ale noastre cuceriri? Ce e mai important? Succesul social, perpetuarea speciei sau orgasmul?

Si acum vine intrebarea de baraj – doar pentru baieti, evident. O pereche de sani perfecti recupereaza o tipa care nu face nimic in pat? Raspunsul va depinde evident de raspunsul de la intrebarile de mai sus. Bine, e evident ce va raspunde lumea aici... si atunci totusi de ce dracu ne uitam dupa tipe cu sanii mari? Nu radeti, asta mi se pare cea mai serioasa intrebare filosfica din cate exista!!! E ca si cum ne-am intreba de ce dracu’ alergam dupa bani cand tot ce vrem e sa fim fericiti?!!?

Am un prieten care cred ca, din cauza aerului de tocilar din liceu, nu prea a „inscris”... si care acum cred ca incearca sa recupereze... si trece de la swing la... whatever, i’m no expert... dar ideea e ca se si lauda cu chestia asta. Sa fie oare lipsa de atentie in copilarie care te face sa nu te mai saturi de energie sexuala?

Hei, cine sunt eu oricum? Am zis doar ca nu sunt un expert. Asa ca doar pun intrebari, deocamdata.

Simt acum nevoia sa ma intorc la „sambata seara”. Si la nevoia ta de a tacea. Nush cum se leaga asta de sex, si daca nu as fi sub influenta sexului, drogurilor si a lu’ massive attack, probabil ca as gasi o legatura, si as face o trecere intre cele doua subiecte. Dar ce rost are? Si-asa, cine o sa citeasca ce scriem, o sa ne zica doar ca suntem niste ipocriti. Deci ce rost are sa am grija de coerenta gandurilor mele? Intr-adevar, ce rost are sa am grija de alegerea cuvintelor, daca oricum 90% din comunicare e non-verbala? Asa ca doar zambesc, si sper ca zambetul meu va spune celor care se uita la mine ca sunt absolut impacat cu ideea ca nimeni nu ma intelege, ca nu toata lumea imi impartaseste pasiunea, ca poate o sa existe momente in care chiar nu o sa mai am cu cine sa imi impartasesc pasiunea, ca nu ma intereseaza daca nu imi suna telefonul sambata seara, ca nu imi pare rau ca nu „am futut tot ce am prins”, ca nu umbla tipele cu salteaua dupa mine, si ca nu am bmw...

Se pare ca nu doar n-am facut o legatura intre sex si sambata seara, dar nici macar nu am ajuns sa vorbesc despre sambata seara. De fapt, mai mult ma interesa dorinta ta de a tacea. Si pentru mine asta e legata de faptul ca sambata seara nu prea mai sunt chemat de nimeni nicaieri. Oare pt ca am fost intodeauna slobod la gura si am zis ce am crezut? Vreau sa emit o parere despre asta dar nu pot. Ma vad si eu deseori in fata unei astfel de alegeri. Imi suport prietenii, chiar daca ma enerveaza? Dar ma blochez de fiecare data cand incerc sa zic ceva despre asta. Adica sa filosofez. Cred ca mi-e frica... zoon politikon din mine nu ma lasa sa fac pasul catre izolarea sociala... si totusi nu inteleg de ce mi-e frica, pt ca pus in fata alegerii si a „prietenilor” deopotriva, nu ezit sa spun ce am in cap. Intrebarea pt mine cred ca e alta. Ii iert pt greselile fata de mine, si incerc in continuare sa ma simt bine cu ei, ignorand ce nu imi convine?

Stii ce? Fuck it!

Mai bine ascult rabbit in your headlights si visez la o tigara de foi... de cannabis...si la o discutie cu george... aaa... le complic. Si george e printre cei care dezamageste in continuu, chiar daca nu m-am mai vazut cu el de 5 ani...

Stii ce? Fuck it din nou!

Filosofii urbane, reincarcate II – Burakuku

12 mai 2008

Am citit ce-ai scris tu si am incercat sa inteleg. Mai intai mi-ai dat impresia unei impacari, dupa care, mi-ai dat impresia unei revolte. Cand am crezut ca am inteles, am inceput sa scriu. Am crezut ca am scris bine, ca am inteles, dupa care mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu fi inteles nimic. Am sters. M-am gandit. Am recitit. Iarasi am crezut ca am inteles. Iarasi m-am apucat sa scriu si bineinteles, iar am sters. De ce? Am crezut ca n-am inteles. Dar intelesesem. Pentru a treia oara m-am apucat sa citesc. Era clar ca intelesesem. Iarasi am scris, dar iarasi am sters. Nu mi-a placut ce am scris de data asta. Poate ca-s prea pretentios, poate ca-s satul sa aberez, poate ca iarasi o sa sterg. Nu ca ar conta. Vezi… asta este de fapt ideea… nu cred ca mai conteaza. Si nu e vorba de lehamite la mine, asa am crezut initial, dupa care am realizat ca mie, de fapt, nu-mi mai este scarba de impocrizia din jurul meu (doar de cea din mine). Cum sa imi fie scarba? Toti oamenii pe care-i cunosc eu sunt ipocriti, vezi ca asta te include si pe tine (acuma rad). Dar nu glumesc. Toti oamenii pe care ii cunosc eu sunt ipocriti. Sincer zic asta! Iar eu sunt cel mai ipocrit! Fie si numai pentru faptul ca pe mine ma cunosc cel mai bine, pe cand pe altii, fara a-i cunoaste indeajuns, nu-i pot aprecia la maxima impocrizie.

Ne plangem incontinuu. Ba ca traim intr-o tara corupta (dar dam cu totii spaga), ba ca e poluare (dar cu totii contribuim sub o forma sau alta), ba ca nu stiu cine e de cacat (iar eu nu, pentru ca eu sunt perfect), ba ca… Par revoltat? Ei bine, nu-s. Chiar deloc. Si nu e vorba de faptul ca nu-mi mai pasa, sau ca m-as fi adaptat la mediu… nici macar nu stiu despre ce este vorba. De fapt, eu agnostic fiind, nici macar nu-mi permit sa-mi dau seama ca este intr-un fel sau in alt fel. Ipocriti suntem cu totii. Si ipocriti au fost si cei dinaintea noastra, iar copiii nostri vor fi si ei ipocriti. Si stii de ce? Pentru ca ipocrizia este o trasatura importanta a omului civilizat. Poate chiar o trasatura umana generala. Sau majora… nu stiu exact.

Hai sa luam ca exemplu un caine. Face o tampenie, mananca bataie si a doua zi te iubeste. Ba chiar te iubeste si cand il bati, daca-l bati. Sau cand il certi, asta depinzand de stapan. De ce? Pentru ca el stie ca-i caine, si stie ca daca face o tampenie, si-o ia pe coaja. Daca bati un om, o sa te urasca. De ce? Pentru ca e om, iar oamenii urasc. Pentru ca oamenii-s ipocriti.

Nu incerc sa argumentez nimic, nici sa enervez pe cineva. Incerc doar sa nu ma mint. Sau sa fiu sincer, chiar daca, datorita franchetii mele stupide (caci dupa unii franchetea e stupida prin natura ei), toti cunoscutii mei s-ar supara pe mine… dar stii ce-i amuzant? Sa zicem ca X se supara pe mine ca l-am facut ipocrit. Asta e amuzant. X nu se va supara pe mine ca am zis ca impocrizia este o trasatura sau o caracteristica umana. Nu. X se va supara pe mine ca am zis ca el, X, este ipocrit. Este amuzant… sau trist… Este cumva, oricum.

Si totusi, eu nu asta vroiam sa spun. Eu vroiam sa spun ca mie, de la o vreme imi vine sa tac. Nu mereu, dar des. Din ce in ce mai des, imi vine sa tac. Simt asa, o pofta ciudata de tacere. Si nu ca n-as avea multe de zis, dar am ajuns la aceeasi concluzie cu Caesar: “in general, oamenii cred cu usurinta ceea ce vor sa fie adevarat”. Pai si atunci, la ce bun cuvintele? Chiar asa, de ce scriu eu acum? Cum de ce? De ipocrit ce sunt! Sau poate ca tacerea mi-a facut pofta de scris… cine stie? Dar nici asta nu conteaza.

Hai sa spun ce am inteles eu din ce-ai scris tu. Eu am inteles ca esti revoltat de ipocrizie, rautate, egoism, desi initial mi-ai dat impresia unei impacari cu cele ce se petrec in jurul nostru. Sau si cu cele ce se petrec in noi insine. Mi-a placut si cand ai spus de egoism si rautate, dupa care ai facut referire la oglinda. Chiar mi-a placut mult! Mi-a placut si cand ai zis ca ti-ai dori ca ea sa te placa pentru penibilul din tine, iar atunci cand am citit asta, undeva, intr-un cotlon umbrit al capatanii mele goale, un pitic alcoolic s-a trezit din somn (sau din betie, depinde cum se culcase), si speriat de mesajul tau, a murit. A murit de nervi de fapt. Si de sperietura, dar mai ales de nervi. Dumnezeu sa-l ierte. Si pe pitic, si pe mine, mai ales pe cei ce cred ca exista Iad, pe cei pacatosi, pe cei care injura la volan, pe cei care consuma stupefiante, pe prostituate si pe soldati. De ce si pe soldati? Pentru ca soldatii omoara oameni. Si sa-i ierte si pe ipocriti. Asta daca El exista, caci eu, care-s agnostic, nu-mi permit sa afirm ca Dumnezeu exista. Si nici sa infirm asta. Eu nu-mi permit domne’… ce chestie… Si nu este aici vorba de scepticism, ci de agnosticism. Ca sa vezi!

As mai avea eu cate ceva de spus, doar ca mi-a venit iarasi pofta sa tac. Si in plus, mi-am adus aminte o zicala araba, care ar spune mai bine decat mine si in mai putin cuvinte, multe dintre cele pe care vroiam sa le zic.

Proverb arab: Exista pantru feluri de oameni: acei ce stiu si stiu ca stiu (acestia-s intelepti, asculta-i), acei ce stiu, dar nu stiu ca stiu (acestia-s adormiti, trezeste-i), acei ce nu stiu, si stiu ca nu stiu (acestia-s ignoranti, ajuta-i) si acei ce nu stiu, dar cred ca stiu (acestia-s prostii, fereste-te de ei).

Noapte buna! Sau cum vrea fiecare.

P.S. Nu sunt din prima categorie, dar sigur nici din ultima (doar rar).

Filosofii urbane, reincarcate

Intr-o lume in care coca-cola si fotbalistii ii unesc pe italieni si germani, intr-o lume in care zeul ban ne pune sa facem lucruri ciudate, si unde copacii sunt mai inteligenti decat noi, si d-aia ne enervam si ii taiem pe toti, eu incerc sa … nu ma adaptez. E interesanta puterea omului de a se adapta la mediul inconjurator. Aproape ca nu ma mai ingrijoreaza lipsa ozonului sau… a aerului. Daca eu m-am obisnuit cu meschinariile din jur, si ba mai mult, am si inceput sa ma folosesc de ele, in propriul meu folos, de ce nu ne-am obisnui si cu cea mai acida si devastatoare poluare?

Noroc cu ada milea. Ca mai respir si eu... „aer curat”... bine, recunosc ca intr-o duminica frumoasa ca asta in care stau si ma bronzez pe terasa poate ar trebui sa nu ma gandesc la nimic si sa imi incarc bateriile pentru saptamana ce vine. Saptamana in care sa ma gandesc cum sa ma ... adaptez mai bine la mediul inconjurator, sa vad cum o sa fiu cel mai adaptat dintre adaptati...

Cred ca intrebarea care se pune – in capul meu, bineinteles – este „a te adapta, sau a te revolta?” „to adapt (unii ziceau live) or to revolt (tot aia ziceau not to live)? That is the question”

Stiu! Acum imi dau seama de ce imi place absurdistanu’ lu ada milea. E o chestie frumoasa pentru care nu trebuie sa faci nimic. Este acolo, one button touch away. Nu tre sa faci nimic pentru ea. Ea si-a scris versurile deja, a inregistrat instrumentele, si totul e perfect. Nu trebuie sa muncesti o luna pana la salariu ca sa poti sa-ti infrumusetezi locuinta, sau sa iti iei un sejur la 5 stele. Nu trebuie sa „apesi butoanele” oamenilor sa iti zambeasca. Cred ca asta imi doresc. Ca oameni sa imi zambeasca fara sa le apas butoanele. Nu vreau sa muncesc o viata pentru vacanta de pe lumea-ailalta. Cine a zis ca bucuriile nemuncite nu sunt asa valoroase, fie se insela, fie era patron de sclavi. Si spunea asta sclavilor.

Nu am castigat niciodata la loto, dar cred ca e fain feelingu’. Ce daca nu am muncit pentru bucuriile mele? Daca am invatat ca sa iau nota mare, si am luat nota mare, nu am de ce sa ma bucur asa tare. Care e marea mea bucurie? Ca legea cauza-efect functioneaza? Nicigand! Bucuria vine cand legea probabilitatile sunt rasturnate de ... stiu eu? Spune-i divinitate, spune-i noroc chior, spune-i cum vrei. Dar eu unul am obosit sa imi iau destinul in propriile maini. Nu mai are niciun fun tactica asta. Filosofia asta de viata e depasita. Cred ca ce vreau sa spun este ca nu vreau ca tipa sa ma placa doar pentru ca m-am imbracat frumos, si m-am parfumat scump. Vreau sa ma placa si in cel mai jenant moment al meu. Nu stiu de ce, dar vreau.

Si vreau sa nu mai vad rautate si egoism. Dar nu pot. Pentru ca fie ca ma uit in jur, fie ca ma uit in oglinda, le vad. Poate mai multa rautate in jur, dar... ei sunt mai multi. Dar asta imi pare deja alta poveste.

Entry number 30 - Tibi

XXX

Am ajuns si la ultimul capitol… sau articol… sau ce-o fi. La ultima parte, adica XXX. Nu, nu pentru adulti, ci 30.
In mod ciudat nu simt nevoia sa spun ceva anume. Ar trebui? Ar fi necesara o concluzie, un final maret, o explicatie? De cand n-am mai scris, de cand n-am mai fost “pe felie”… nici nu mai stiu despre ce e vorba. Parca vorbeam despre fericire, sau despre oameni si la un moment m-am trezit discutand cu cineva, nu stiu cine, despre politica, actiune, trai in minciuna…
Ma simt de ca si cum mi-ar fi furat cineva covorul de sub picioare si trezindu-ma dupa izbitura de parchet, incercand sa-l localizez pe faptas, observ cu mirare ca nu e nimeni in camera. Nimeni in afara de mine… Aici se naste intrebarea: cum am reusit eu, care nu sunt nici gimnast, nici fachir, nici contorsionist, sa-mi smulg singur covorul de sub picioare? Dar unele intrebari nu au raspuns, iar altele pur si simplu nu necesita un raspuns. Ele sunt de sine statatoare, unii le numesc retorice, iar scopul lor este de a fi adresate, nu si raspunse.

Paranteza

Fiind realmente sincer cand destainuiam ca nu stiu ce-ar trebui sa spun aici, m-am trezit iarasi – asa cum fac eu de multe ori, fara sa dorm in prealabil – privind la calendarul de pe perete. O imagine cu un yacht… la prora o fata frumoasa, la pupa, o alta fata frumoasa (pentru necunoscatorii profunzi – in fata si in spatele barcii). Langa fata din pupa, adica din spate, parea asezat un fel de… nu stiu cum sa-i zic. Ba stiu: un paianjen de plus, sau ceva asemanator.
Ma uit eu, ma gandesc… “ce au avut astia-n cap cand si-au pozat barca pentru calendar? N-au vazut ca si-au uitat papusa? Bine, poate n-au vazut… dar vedeau in poza. Doar nu-s orbi.”
Ma gandesc eu, ma mai uit odata… nu era nicio papusa, era un paianjen veritabil, dar la mine pe calendar, nu in barca. Probabil incerca sa afle in ce data suntem. Asa ca l-am luat si l-am poftit afara sa vada si el ca a venit primavara. Mi s-a parut ca mi-a spus ceva cand m-am apropiat de fereastra sa-i fac vant… dar probabil ca doar mi s-a parut…

Continuare

Nu exista (din partea mea) nicio concluzie a acestei discutii. De ce? Pentru ca in ultima vreme, prin metode proprii si oarecum indedite, dar pe care nu le voi dezvalui aici pentru ca nu vreau, am ajuns eu insumi la propriile-mi concluzii despre viata, moarte, oameni si fericire, dar si despre nefericire, mister, extraterestrii, gazele si multe altele. Si despre paianjeni… lor le place primavara, ca si mie de altfel.
Dar la ce concluzie am ajuns? La una foarte simpla. Uneori, concluziile-s de prisos. Iar eu nu-s om de stiinta sa le trag cum ma bate capul. Ba mai mult, exista pe lume unele lucruri ale caror explicatii, nici cei mai intelepti si inteligenti dintre noi nu le cunosc. Iar eu nu-s nici una, nici cealalta. Si nici om de stiinta… parca am mai spus asta…
Asadar, cu puterea cu care am fost autoinvestit in momentul in care mi-am facut cont pe http://www.blogger.com/, declar acest blog (vai ce nu-mi place cum suna cuvantul asta) inchis. Sau terminat. Sau… epuizat… sau… The End!

“Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.”

Entry number 29 - Victor

Campania Razvan din Cluj

Apropos de facut lucruri pentru o lume mai buna. In fiecare dimineata reusesc sa ma trezesc din cateva motive… nu toate se cumuleaza, dar se pare ca in fiecare dimineata se gaseste macar unul.

1. trebuie sa merg la munca.
2. am dormit destul
3. mi-e foame
4. ma uit pe geam, si soarele imi descopera un brasov minunat.

Aici apare insa o problema. De fiecare data cand ma uit la minunatul Brasov, imi dau seama ca e din ce in ce mai poluat. Si imi dau seama ca oricat de ecologist sunt, imi place sa apas pedala pana la fund la turbodiesel-ul meu... aici apar oameni ca Razvan, si companii ca Petrom. Razvan si Petrom seamana mult aici. Fii atent. Razvan mi-ar spune neaparat ca ar trebui sa merg pe jos. Probabil mi-ar spune asta din autobuz, masina, troleibuz, (apropos, troleibuzul nu e mult mai grozav decat autobuzul... in Romania mai mult de jumate din energia electrica e obtinuta arzand carbuni – am vazut asta pe facturile de curent) in timp ce probabil se gandeste cum sa ajunga... nush unde, dar undeva unde sigur se polueaza aerul, apa sau alte chestii din-astea care deocamdata sunt gratis... ma rog, aproape gratis. Petrom m-ar pune sa imi imaginez ce as putea face fara petrol. Si sa povestesc timp de 1 minut ce as face in atare conditii.

As trage apa dupa asemenea sfaturi, dar mi-e ca de fiecare data cand trag apa, poluez reteaua de apa a lumii...

Acuma, de „orientare politic-activista” filosof fiind, imi pun o intrebare. Un super om de stiinta (de preferat in domeniul energiei „curate”) are un viper. Motor de 8 litri. Consum pe care de rusine nu-l scrie nimeni in anuntul de vanzare a masinii. Masina e model mai vechi, si presupunem de dragul ipotezei ca papa benzina cu plumb... „premium”... Poluarea facuta de tipul asta in timp ce merge de acasa catre laboratorul sau de cercetare, e buna sau rea? Hai sa ne gandim. Daca ar merge cu autobuzu, ar polua mai putin, dar ar pierde din timpul dedicat cercetarii... ei bine, intelege toata lumea ce vreau sa spun...

Ok, daca de Razvan m-am luat un pic mai sus – fie vorba intre noi, nu il stiu pe Razvan destul ca sa ma pot lua de el klumea... pescuiesc doar –, acuma vine randu lu Petrom. Petrom, dispunand de resursele financiare infinite, ar putea lejer sa caute solutii alternative „curate” pentru nevoia omenirii de energie. In schimb, se dau bani multi la campanii televizate/radiodifuzate... „din grija pentru viitor”... De ce? Simplu. Pentru ca Gigi Petrom nu are nimic de castigat daca in loc de petrol, lumea va folosi apa (vezi motoare cu hidrogen...) apa are toata lumea... dar in Romania, petrol are doar Petrom.

Ce legatura au toate astea cu fericirea noastra? Pai, initial ma gandeam sa fac o paralela intre campania Petrom si campania noastra pentru fericire... dar s-a bagat Razvan. si m-am aruncat la un consortiu de paralele.

Ok, incerc sa revin la fericire. Si ma gandesc ca noi am zis ca ne incheiem aici campania teoretica, si incerc sa o inchei. Dar nu cred ca sunt pregatit. Nu am teoretizat destul, orice ar spune practicienii plini de ura. Nu am batut apa in piua destul de mult ca sa putem avea o „strategie” care sa aiba o farama de sansa.

Insa, ca orice roman care nu mai are ce sa spuna, uite concluziile demersului nostru, vazute de mine (le astept si pe ale tale), in forma unor „three easy steps to happiness”

1. mergi pe jos, insa ai grija spre ce te indrepti
2. nu lasa becul aprins, decat in mintea ta
3. nu trage apa prea des, decat daca miroase a prostie!
4. nu calca pe iarba, nu taia copacii, decat daca iti stau in drumul spre fericire
5. nu-ti schimba masina prea des. Multumeste-te cu faptul ca idealul despre fericire ti se schimba anual...
6. recicleaza! Nu doar materiale reciclabile, ci si ideile altora. Nu se stie cand faci din gunoi ceva folosibil.
7. si cel mai important, (asta merge si pentru ecologisti, si pentru tristi) dupa ce ai meditat, nu uita sa pui in aplicare rezolutiile...

Entry number 28 - Victor

Nush daca putem fi fericiti intr-o astfel de lume, insa in mod cert ne simtim un pic mai bine daca dam vina pe ce e in jurul nostru pt lipsa fericirii… nu zic ca nu e vina lor… pe mine ma mai intereseaza cum se raporteaza lumea religioasa fata de toate astea. Astea fiind nedreptatile, marlaniile si gretoseniile din stanga si dreapta, de sus si de jos… adica, cum poti sa mai crezi intr-un dumnezeu bun ?... nu iti vine sa faci greva impotriva lui ? sa ii ceri demisia pentru incompetenta ? „nu mai spun nicio rugaciune pana nu se schimba ceva acolo sus!!!”... eu ma gandeam la un exercitiu pe care l-am putea face. Sa ne gandim cum ar arata o lume ideala. Si spun asta cu toata responsabilitatea. Adica stiind care au mai fost urmarile gandurilor de genul asta...

Stau si ascult melodia de la tine... „mad world” a lu Gary Jules... as vrea sa plang si nu pot... nu! Stai asa! Ne intoarcem la momentul de dimineata. Este momentul in care, singur in casa, imi dau seama ca nu pot sa fiu pe deplin multumit. Dar nici pe deplin nemultumit. Momentul in care din nou imi dau seama ca nu pot sa ating faimosul „rock bottom”... nu! Tre sa ne intoarcem si mai departe.

Vreau sa spun ca iubesc VH1... ma rog, nici chiar ca il iubesc, dar e printre singurele posturi teve la care te mai poti uita fara sa vomiti. De exemplu, ieri era Garbage cu „only happy when it rains”... cred ca asta ma descrie pe mine, de multe ori. Si pe oameni in general. Dar pe mine acum in mod cert. Probabil ca ancuta m-a facut sa-mi dau seama de asta, cand, imediat ce a inceput melodia, s-a uitat la mine si mi-a zis „you garbage, you!”

Mai in gluma, mai in serios, stiam amandoi ca are dreptate.

„why I feel so good to feel so sad... poor your misery down on me”

Si mai mult in serios, stiu cat de mult l-am urat pe taica-miu pentru ca nu era niciodata multumit. Bine, poate la el e mai simplu. El intotdeauna vedea varful de deasupra celui pe care se afla el... la mine insa e o ceata totala, si nici nu stiu daca vreau sa ma duc in jos sau in sus. Si chiar daca as vrea una dintre astea, nu as sti pe unde sa o iau.

Alte dati, in situatii din-astea, as fi reusit sa ating fundu’ borcanului... rock bottom – vezi fight club. As fi reusit sa ma descarc, si as fi fost fericit. Dar nu merge acum. pur si simplu m-am inconjurat cu prea multe „droguri” marunte. Sau am fost inconjurat de „droguri” marunte... fie ca e un telefon de la un client, fie ma uit fascinat la plita electrica, sau la frumosul Brasov de pe geam, tot nu pot sa imi dau drumul... nici Godsmack cu vodoo nu mai imi gaseste click-ul... nu-s toate decat niste droguri folosite.. nu ating nicicum nirvana, tragand in piept marijuana. Pazeste-te, am dat drumu la modul „citate”... si uite d-asta stau aici, ma uit la ecranul asta, si oricat de pozitiv ar fi albastrul asta, tot nu sunt nici optimist, si nici nu plang. „Shit, these don’t get me high no more, I should get up and find some more...” asta-i eminem, pentru necunoscatori. Necunoscatori de eminem vreau sa zic.

Imi cer scuze pentru pasajul de mai sus. Imi dau seama ca am deviat tare de la conceptul de filosofii urbane pe care l-am gandit la inceput. Stiu si de ce. De fapt, cand m-am gandit la filosofii urbane, ma gandeam la intrebari de genul – azi merg la Mc, sau la KFC? Imi plac alunele la punga, sau la cutie? Cine e mai tare- Nicoleta Luciu sau Mama Natura?... si, apropos de natura, imi plac pasarelele sau pasaricile?... si ma gandeam ca doar astfel de intrebari ne mai revin noua, modernilor/urbanilor/barbarilor civilizati... dupa ce Nietzsche a proclamat moartea lui dumnezeu, dupa ce arta a ajuns tzatze si buci pe televizor, dupa ce salvarea sufletului e pe locul 2 in orice competitie de 2 candidati, dupa ce americanii au proclamat ca doar locul 1 conteaza... ei bine, dupa toate astea, ce dracu mai ramane sa ne intrebam? Stiu! oare daca dau statul-providenta in judecata ca nu pot fi fericit, ca cenzureaza parazitii dar o lasa pe andreea balan sa cante, ca te amendeaza daca mergi prea repede, castig? Si daca castig, oare cat imi da pe fericirea pierduta?...

Si ma intorc la lucruri serioase. Luate mai usor asa... cum face Jem in „just a ride”... si zice ca viata este doar o „tura”... cu masina, cu trenu groazei, cu rollercoaster.... depinde cati bani ai si cat curaj, as adauga eu... si incet incet, accepta ca nu poti scapa din „tura”... mergi doar pe sinele deja montate, asa ca nu te speria, si bucura-te...

De multe ori imi imaginez cum lumea mi-ar spune ca ce prost sunt... ca nu stiu ce vreau, si asta ar fi problema mea... tare as vrea sa stiu cat de prost tre sa fii sa stii ce vrei, si gata! Atat. De la 18 ani, cand esti major, zici gata! Asta vreau. De atunci, nu mai ai nelamuriri, nu mai ai indoieli, esti un om hotarat... nu un ratat care nici macar nu stie ce vrea...

Oamenii cand nu prea mai au ce sa zica, trag concluzii. Asa ca si eu formulez concluzia zilei – concluziile sunt de cacat. Pentru mine cel putin. Cum pot sa trag o concluzie cand nu am nimic sfant, niciun reper, nu ma incred in nicio judecata de valoare?... cum pot sa trag concluzii cand nu cred nimic?... asa ca in loc de concluzii, imi pun niste whiskey in the jar, si ma bucur de sunete macar...

Entry number 27 - Tibi

Droguri, fericire… oameni… Inainte sa spun ca m-am bucurat putin ca ai scris asa repede… ah, prea tarziu! Dupa ce am spus ca m-am bucurat ca ai scris la asa scurt timp, o sa spun… acum am uitat ce vroiam sa spun. Ma gandesc la prea multe de-odata. Ascult si muzica, vreau sa si scriu, sa si fumez, sa beau si suc si ma gandesc si la o fata, la alta fata, la inca o fata… ma gandesc la oameni si cat de indiferenti sunt… Ma gandesc la mine, la tine, la saturatia asta la care am ajuns cu totii… Si ce fac eu, fire logica, atunci cand nu pot sa cuprind pe de-a-ntregul o problema? Atunci cand nu vad tot in ansamblu? Cand ma gandesc la prea multe? Incep sa-mi pun intrebari… Intrebatorul Burakuku…

Despre oamenii de pe strada si din masini

Am observat, in ultima vreme, ceva destul de interesant la mine. Lumea, cu 2-3 exeptii, incepe sa nu mai vorbeasca cu mine – credeam eu. De fapt, fenomenul este exact invers. Eu nu mai vorbesc eu ei. Ceva ma impinge sa explic, cum si de ce, in ce circumstante, cand s-a nascut chestia asta. Psivitatea asta exagerata a mea… Dar deocamdata nu-mi dau seama. Pur si simplu, nu prea mai am nimic de spus. Prefer sa ascult, dar ma plictisesc prea repede. Sincer sa fiu, am ajuns la concluzia ca lumea din jurul meu vorbeste numai cacaturi. Nu stiu ce janta, aia… de la OTV cum o cheama… cu “E” (tipa aia omorata dar vie)… asa, nu stiu ce film de rahat, nu stiu ce alta porcarie. Oricare-ar fi subiectul, e vorba de porcarii care nu fac altceva decat sa-ti incarce memoria. Nu ca as fi eu vreun geniu neinteles, sau vre-un pui de academician, dar acum serios… Chiar am ajuns vai de noi?
Nu inteleg cum de spun astia ca lumea incepe sa citeasca iarasi, ca vanzarile cresc la carti. O fi vreo conspiratie de genu’… “stati linistiti. Carti se vand, voi cititi. Ce? Nu cunosti pe nimeni care sa citeasca zilnic? Da… in afara de Pagini Aurii! Da! Carti! Romane! NU! Nu Pro TV Magazin! Carti ma, carti! Nu stii? E… Lasa… stai linistit. Carti se vand, voi cititi! Cum cine? Voi, oamenii. Chiar daca nu stiti. Da ma, da. Cititi ma! Pe bune!”
Cum spuneam, nu am pretentii decat din cateva pucte de vedere in ceea ce ma priveste si nicicunul dintre punctele respective, suspendate in spatiul narcisismului integru tipic burakukucist (sau burakucian – nu stiu cum sa-i zic), nu are treaba cu propasirea culturala, cu “vastele” mele lecturi sau cu cine stie ce alte preocupari intelectual-culturale. Am ajuns sa-mi dau seama, ca de la un punct - cum spunea un prieten - ajungi sa inveti degeaba. Cunoasterea ajunge sa se epuizeze pe sine, ca sa spun asa si uite c-am spus. Vai ce ma mai pierd in detalii…
Incercam sa spun ca nu-mi mai place lumea in care traiesc. Sincer sa fiu, cand ne-am apucat noi sa scriem eu ma cam izolasem de vechiul cerc de prieteni. Nu ca ma izolasem… dar… nu stiu. Da, ma izolasem. Si culmea, ca eram chiar fericit. Imi organizasem lucrurile de asa maniera incat sa pot face cate putin din fiecare… detalii, iarsai detalii. Ziceam nu asta, altce..va… da!

Oameni si iar oameni. Si degeaba

Nu ma mai satisfac oamenii. N-o spun nici cu rautate, nici infatuat, nici… nu ma simt deloc egoist sau nesimtit cand o spun, ca doar e vorba si de prietenii mei aici. Pur si simplu nu mai am nimic de comunicat multora dintre cei din jurul meu. Ajunge lumea sa ma intrebe… “Ce ai ma? De ce esti asa tacut? Esti nebun? La ce te uiti pe geam? Ce faci ma? De ce nu zici nimic? Meditezi?”
Da, meditez, si? Uite ca mai e un tampit pe lume, care in loc sa vorbeasca la o bere sau un suc despre carburatoare, jocuri pe PC (cateodata vb si despre jocuri dar doar despre doua sau trei), despre munca (de ca si cum n-ar fi de ajuns ca muncesti, trebuie sa si vorbesti despre asta) – prefera sa se uite pe geam si sa se intrebe cum ar fi aratat centrul Constantei fara 50 de ani de comunism. Oare ar fi fost blocurile la fel de inalte? Poate mai inalte? Cum ar fi aratat arhitectura? Politicienii ar fi fost tot asa, sau un pic mai… mai… nu, ar fi fost tot asa. Ca doar sunt politicieni… Da’ transcendenta exista?
Si asa am ajuns sa nu mai vorbesc aproape deloc. Doar tac. In speranta ca n-o sa spun vreo tampenie. Poate asa raman filosof. Taoist, dar filosof…

Droguri…

Ziceai de saturare… de saturatie… cred ca sunt ambele variate acceptate, dar as putea sa ma insel. Desi nu cred ca ma insel. De obicei cand ma insel, stiu dinainte. Uite cum ma pierd in cuvinte si taste si… mama ma-sii!
“Cum am ajuns asa?” – nu te-ai intrebat asta? De fapt, eu m-am regasit in ce ai spus tu, dar la mine se leaga de cei din jur. Adica nu ma mai incalzesc oamenii: “cand ies la un suc mai vorbesc si ceva serios. Dar dupa, in drum spre casa, ma gandesc sa sun alti prieteni si sa beau inca ceva” (sper ca te-am citat… acceptabil, din memorie). Cu doua-trei exceptii, eu ma plictisesc dinainte sa ajung in local... O sa fie aceleasi discutii naive… Daca ar fi sa ma gandesc mai bine, poate doar doua exceptii. Daca ar si sa fiu si sincer si sa spun ca una dintre cele doua, e Lady, cateaua mea (de care nu ma satur si cu care pot sa vorbesc aproape orice)… Atunci unii ar zice ca e trist, nu? Dar mie-mi vine sa rad… serios…
Suntem goi, pe bune. Toti. Nu-mi place sa ma exculd cum fac unii care se cred pesemne prea buni pentru Universul asta, la fel cum nici scuzele nu mi-au placut niciodata. Am ajuns cumva… cum ziceam mai demult eu, niste robotei intr-un sistem capitalisto-sclavagist. Traim intr-o perpetua goana dupa… nu stim dupa ce alegam exact. Si nu cam am fi cu totii altleti… Toate sau multe dintre ecuatiile sociale ajung sa se rezume la o singura concluzie – inertie: pentru ca trebuie, pentru ca asa este, pentru ca… Asta-i o treaba foarte trista, pentru ca observ ca ajungem sa ne gasim si scuze pentru propriul esec spiritual ca rasa.
Uite de exemplu cum m-am enervat eu si iar am dat cu pumnu-n perete – numai ca de data asta am dat mai bine decat atunci cand mi-am rupt mana – pentru ca am luat 6 la un examen la care credeam c-o sa iau 10. Asta pentru ca mi-a lipsit un curs. Si nu m-as fi enervat daca n-as fi stiut ca daca as fi fost ascultat de prof’ din toata materia in afara de subiectul ala, as fi luat cel putin 9. Dar m-am enervat ca s-a enervat el ca de ce n-am avut cursul. Probabil vroia sa-l mine si sa-i spun ca nu-mi aduc aminte. Asa mi-am adus aminte de un tip care a facut greva foamei la noi la istorie la secretariat si toti radeam de el ca-i nebun. Nu-i pusesera la dispozitie cursuri si cica scrie nu stiu unde ca la facultate sunt obligati sa-ti dea cursurile. Acum sincer, mi-e un pic rusine, si iarasi sincer, il apreciez pe tip pentru ca pe bune ca astia trebuie sa-ti puna cursuri la dispozitie… dar asta e alta mancare de peste (plachie sau saramura). Ideea e ca radeam de el ca neghiobii, ca asa-i romanu’ asta prost. Cand il vede pe unu’ care face ceva sa-si aspere un drept – chiar daca forma e poate exagerata – rade de el. Il ia la misto. Da’ cand avea microfoane-n cur de la securitate, le duceam doru’ astora de lupta pentru o idee… Poate exagerez eu putin cu limbajul, dar am ceva draci. Oare de ce am draci? Eu stiu ca lucrurile sunt intr-o continua schimbare si sunt dincolo de puterea noastra de intelegere. Poate ca totul se intampla cu un motiv sau poate nu. Poate ca toate lucrurile de sub Soare-s legate intre ele si suntem noi orbi si nu vedem…
Stiu si ca suntem niste fiinte primitive cu pretentii de evolutie, stiu ca societatea noastra e atat de veche… cam cat doi copaci mai logevivi, ale caror existente puse cam la cap, poate o intrec in batranete. Pai bine, de ce m-am enervat? Nu m-am enervat, da’ cred ca mi-e putin frica… de oameni. De indiferenta umana.
Poate n-are nicio legatura cu fericirea toata treaba asta si nici n-o sa ma chinui s-o leg in vreun fel, dar nu-mi vine sa cred ca uneori suntem atat de indiferenti. Si indiferenta asta, pana la un punct… imi este realmente… indiferenta. Nici asa nu e bine… Dar ma opresc aici, ca iar voi fi nevoit sa sfidez… ma opresc si gata.

Fericire

Cred ca este necesara o intrebare in urma a tot ceea ce-am debitat? Poti sa fii fericit intr-o lume ca a noastra? Intr-o lume cu criminali de razboi care stau bine-merci si-si vad de treburile lor, ba unii mai scriu si carti… dar fortele democratice sunt in cautrea lor si nu se vor lasa pana ce nu… nu se vor lasa. Intr-o lume in care milioane de copii ajung pe strazi si in orfelinate sau case de corectie unde-s batuti si violati, pentru ca verzelor care i-au conceput nu le-a pasat prea tare, intr-o lume in care astazi sunt 20 de grade si a doua zi ninge, dar chestia asta cu clima e o exagerare promovata de un tip invidios ca n-a ajuns presedinte S.U.A, iar savantii aia care-i sustin stiintific ideile-s nebuni. Intr-o lume in care de la Sumer incoace exista si vor exista razboaie in care vor murii prosti, pur si simplu pentru ca aduc bani unor oameni destul de influenti sa le poeneasca. Intr-o lume in care a existat Inchizitie, Cruciade iar unu’ ca Giordano Bruno a fost ars pe rug pentru c-a zis ca Soarele e centrul Universului si nu Pamantul si ca nu s-a cait – probabil i-a placut mai mult de Platon, in timp ce lu’ Papa ii placea de Aristotel si a zis sa-l arda pe rug… intr-o lume. Poti sa fii fericit intr-o asa lume? Poti! Daca vrei, poti! Adidas Torsion.
Noapte buna. Atat. Doar noapte buna. Pentru ca desi e inca lumina afara, eu zic ca-i tot noapte. Noapte a fost mereu, nu doar in Evul Mediu. Asa ca… noapte buna.

Entry number 26 - Victor

Droguri? Nu...

Trag o linie si imi dau seama ca nu am nimic de adunat, doar de scazut. Asta folosind limbajul conventional omenesc, unde daca aduni e bine, si daca scazi e nasol.

Rulez o foaie, si constientizez ca e goala, ca n-am scris nimic pe ea. Nici eu, nici altcineva in locul meu. De altfel, nici nu stiu de datoria „cui” ar fi sa scrie ce trebuie scris... (aici nu pot sa nu observ versurile lui rocca de la firma... „ce ar mai fi de spus, ce-ar mai fi de facut?ce-ar trebui sa-ti cant, ca sa intelegi... sunt cat se poate de gol...”)

Iau o pastila – sau poate un pumn de pastile – si imi dau seama ca tot racit sufleteste sunt. Dar ca daca beau 300 de votca am sanse sa ajung la spital. Poate socializez cu cineva p-acolo...

Beau 300 de votca, si euforia nu vine singura. Nu vine nici insotita. Nu vine de loc. Si eu tot un gand singuratic ma simt. Dar stiu ca daca iau un pumn de pastile, poate se intampla ceva... nu stiu ce, dar tre sa fie mai interesant decat ce NU se intampla acum.

Imi bat o bila, si acum, pe langa suflet – acest concept creat din neantul neintelesului omenesc – ma doare si intreg corpul. Corpul, aceasta oglinda a sufletului. Deci tot ceva neinteresant.

Sa trecem la droguri mai putin „conventionale”.

Ma uit pe realitatea, si tot nu ma simt informat. Poate pentru ca sunt satul de mijloace de DEZinformare in masa? Oare de ce ma intereseaza pe mine cati oameni au semnat petitia anti taxa auto?

Ma uit la „V for Vendeta”, si tot nu ma simt razbunat. Oare dictatura poporului e mai buna decat dictatura elitelor?... si, indiferent de raspuns, care va fi frica secolului 21? Frica de a iesi din casa? Frica de a gandi?

Ma fut. Fac dragoste. Sex. Iubesc. Si sus si jos. Cand se termina, nu ma simt mai complet.

Sun prieteni sa iesim. Multi prieteni. Iesim. Bem. Povestim, radem, facem misto. Vorbim si chestii serioase cateodata. In drum spre casa, nu mai imi vine sa rad. Nici sa vorbesc serios. Imi vine doar sa mai sun alti prieteni si sa mai bem.

Scriu. Filosofez, si imbrac filosofie intr-un limbaj urban. Si ma simt bine. Acum. dar peste juma’ de ora?...

Oricat de rele ar parea drogurile din descrierea mea de mai sus, eu nu vad sa existe si altceva in viata asta. Orice facem care ne face sa ne simtim bine, e un simplu drog al fericirii. Niciunul nu e peren. It's never enough... Goana dupa fericire este o goana dupa droguri. Oare cand o sa ne dam seama de asta?... si dupa ce ne dam seama, cat o sa ne ia sa acceptam lucrul asta?

Nu pot decat sa va urez la toti „happy hunting!”. Cat despre mine, „Hey tambourine man, sing me a song...” (Bob Dylan, Tambourine man)

Entry number 25 - Tibi

Incerc sa scriu si tot sterg paragrafele. Mi-am pierdut indemanarea se pare. Am cam ruginit fara exercitiu. De fapt asa ma si simt, un fel de mosulet bolnav si trist. Singur, intr-un beci al intunecimii spirituale. Beciul asta este un fel de cusca a sufletului, care se micsoreaza minut cu minut. Ma impinge pe mine spre propriul interior. E un pic mai ciudat de redat in cuvinte... Oricum nu e foarte relevant. Vroiam doar sa zic ca nu mai sunt fericit de ceva vreme. De ce ?

Zboara, zboara… fericirea. Fal, fal

Nu am respectat regulile.

Stii ca vorbeam noi, bineinteles ca stii, despre lucrurile care iti pot aduce fericirea si cele care ti-o alunga. Teoria s-a dovedit a fi buna in cazul meu, tocmai pentru ca m-a omorat practica. Cum adica? Pai, nu am respectat regulile despre care vorbeam. Nu am mai cautat farame de bucurii ca sa intregesc puzzle-ul fericirii, nu am mai meditat, nu am mai citit decat “ce trebuia” sa citesc, n-am mai visat. In plus, crezandu-ma mai bun decat sunt de fapt, am crezut ca eu pot sa revin la negativ si sa-l transform in ceva pozitiv. Adica am revenit la persoane de care ma leaga amintiri triste (poate mai mult decat triste – persoanele-s ok, amintirile-s nasoale) si am ajuns… in beci. In plus, s-a mai stins si lumina. Si e si frig in beci. Motiv din care ma grabesc sa ies cat mai repede la lumina.
Tot raul spre bine, caci pana la urma, ce nu te omoara, te face mai puternic. Si cum un tip intelept zicea… nu-i mai stiu numele… “mie-mi pare bine cans sunt ranit. Durerea ma face sa ma intreb, iar intrebandu-ma ajung sa gadesc. Cu cat te intrebi mai mult si cu cat gandesti mai mult, cu atat mai aproape de intelepciune te situezi”. Citatu’ nu-i chiar exact, dar ideea am surprins-o destul de bine, zic eu.

Da… “cei saraci cu duhul”… Poate ca nu-i musai necesar sa fii fericit daca ai un pic de materie cenusie, ca doar sunt si oameni foarte inteligenti si mai mult tristi decat inteligenti. Dar poate ca daca stii cum sa-ti aranjezi gandurile… nu? Ca daca-ti folosesti materia cenusie in cautarea timpului pierdut… cum timpul nu exista… Na, ca am facut o gluma (adica o irosesti)!

Si cum incercam eu sa spun ceva, tot asa ma si pierdeam in detalii. Ziceam ca de fapt eu am alungat fericirea. De ce? De prea multa fericire! Intr-un fel e cam ceea ce incercai tu sa exprimi: cand esti fericit nu-ti mai pasa. Nici de munca, nici de aia, nici de cealalta. Si nici mie nu mi-a mai pasat de fericirea mea. Asa ca ea, fal, fal, a fugit undeva, iar eu m-am trezit in beci cu lumina stinsa. Ce caut eu in beci, nu stiu. Sincer. Nici macar nu am beci, stau la etajul 7 si am o amarata de boxa in subsol, in care n-am fost o data. Oricum, presupun ca si acolo e frig si becu-i ars. Iar ma pierd in nenorocitele astea de detalii. Beciu’ ma-sii de viata! Pardon…

Trist de fericit

Asta incercam sa spun. Ca de prea multa fericire, bucurie, pace si implinire - caci ma simteam excelent - a ajuns sa nu-mi mai pese. Am ajuns sa nu mai caut, sa nu mai rationez cum o faceam. Fara sa-mi dau seama… da… in beci. Cred ca am spus “beci” de zece ori.
E ca si cum ai merge un an la sala si cand in sfarsit incepi sa te simti bine fizic, incepe sa se vada ceva masa musculara, te iei cu altele si uiti sa mai mergi la antrenament. Si tot asa, trece o saptamana, dupa care o luna, doua luni si-ti dai seama ca te apuca iarasi lenea, ca incepe “sa-ti creasca burta”, ca ti se atrofiaza muschii… sincer sa fiu, asta este inca un motiv de tristete. “Mens sana, in corpore sano” – nu pot sa fiu bucuros cand vad ca fizic nu ma mai simt bine. Dar asta-i alt capitol din povestea fericirii mele si detaliile nu-si au rostul. Sper ca n-am batut foarte tare campii, sau chiar daca am facut-o, macar sper ca cineva a inteles o farama.

Traieste-ti fericirea

Cam asta ar fi concluzia la care am ajuns. Cautand fericirea (in cazul in care stii ce inseamna ea pentru tine), poate o gasesti. Atunci cand ai gasit-o (aici vine partea complicata), fa cumva sa te agati de ea. Poate nu e bine spus “agata-te”… Mai degraba as spune: traieste in fericire, sau traieste-ti fericirea. Nu te culca pe o ureche. Fa in continuare lucrurile care-ti aduc bucurii, vezi oamenii care te binedispun si evita-i pe cei care dimpotriva, te indispun. Nu stiu… incepe sa sune aiurea. Parca as da sfaturi si nu-mi place. Hai sa ma opresc aici cu concluziile in stil american. Fiecare are fericirea lui, sper ca macar asa un pic m-am facut inteles. Acuma… ce sa mai spun eu… sa vedem…

El: Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa-ti cheltui viata.
Ea: Tu esti dus cu pluta mai baiatule!
El: Eu stiu ca sunt, dar tu de ce crezi asta?
Ea: Hai ca deja incepi sa ma enervezi! Nu mai abera ca bou’ si lasa-ma sa-mi vad de viata mea.
El: Nu te tine nimeni sa stii. Vezi vreun lant? Catuse? Ti-ar placea daca as avea catuse?
Ea: Ce sa faci cu ele? Sa ti le…
El: Sa ne jucam de-a hotii si vardistii. Nu vrei?
Ea: Am impresia ca tu te-ai lovit la cap.
El: In cazul in care m-am lovit, a fost ceva serios. Pesemne m-am lovit tare, ca nu-mi mai amintesc nimic.
Ea: Stii ceva? Daca ai chef de mistouri…
El: Poate ca am, poate ca n-am… Dar daca am ce?
Ea: Du-te dracu’ de bou’! Plec, sa nu te mai vad. M-am saturat de tine, nu esti bun de nimic!
El: Se pare ca la facut mistouri… Macar atat sa fac si eu bine…
Ea: O sa imi simti lipsa, o sa vezi! Si n-o sa ma mai intorc de data asta. Asta a fost ultima oara!
El: Nici data trecuta nu te-ai intors, nici acum doua dati… Nici acum un an… Nici la anu’ n-o sa te intorci… Nimeni, nu se intoarce la nimeni… Nu crede in nimeni… Crezi ca in sfarsit ai intles ce simt? Crezi ca nu mai am puterea sa te mint? Crezi ca langa mine, vei regasi o parte din tine? De-asta te intorci? Pentru ca n-o sa gasesti aici ce cauti. In jurul meu sunt numai parti din mine care leviateaza haotic, dar intr-o ordine bine structurata. Serios…
Ea se uita la el ciudat… ii vine sa planga.
El: Eu sunt doar eu. Fiecare om se gaseste pe sine sau se pierde asa cum facem noi acum. In loc sa ne cautam singuri in interior, noi e pierdem impreuna. Si tu nici macar nu intelegi ce iti spun. Cum probabil nici eu nu simt ce imi arati. Pentru ca eu sunt barbat, iar tu esti femeie. Intelegi?
Ea – plange.
El: A trecut demult vremea cand ma sensibilizau lacrimile unei femei. E ca si cum te-ai uita cu ochiul pe teava unui Kalasnikov. Fiecare cu armele lui…
Ea: Tu ti-ai pierdut sufletul undeva si nu cred c-o sa-l mai gasesti vreodata!
El: Eu cred altceva. Cred ca mi-au uitat altii sufletul pe undeva… cotloane umbrite ale straveziului ratiunii. Stii? Nu, acum chiar bat campii! Dar nu conteaza…
Ea: Imi chemi un taxi, te rog?
El: Bineinteles ca-ti chem. Ce nu fac eu pentru tine?
Ea: Merci…
El: Cu placere. Multa placere… Mai multa decat chinezii. Mai multa decat libelulele si victimele ciumei negre. Multa placere… Prea multa, poate?
Ea: Pa. Sper sa fii bine…
El: Sper sa speri bine. Si merci la fel. Adio!

Astia-s oamenii… uneori, nu mereu. Ei sunt personaje fictive intr-o oarecare masura. As spune cam 60-70% fictivi…
Cam atat, fata explicatii. Noapte buna, buna dimineata… n-am fost chiar eu in deplinatatea capacitatilor… dar imi revin repede. Cam ca James Bond asa… Tra la la… la la laa…. Laaaa… Noapte buna!