Entry number 24 - Victor

Din nou ma bantuie ganduri. Cred ca am prins un virus sau ceva… virusul gandurilor complicate, greu de exprimat in cuvinte si aparent fara rost... asa ca dau drumu la albumu nou a lu firma, si incerc sa ma explic. De dragul cui fac asta, vom vedea mai tarziu.

Oare ce scriem noi aici, este pentru public, audienta si faima? Sau pentru cunoastere de sine? Ok, daca e sa fiu practic, in sensul obtinerii de avantaje maxime din orice activitate, ar trebui sa fiu multumit daca as obtine amandoua rezultate. Si galeria care sa strige „go Victor, write us out of our spiritual darkness” (du-te Victor, scrie-ne noua afara din a noastra intunecime spirituala...) , si foaia scrisa care sa strige la randul ei „asta esti tu, bai ganditor lenes ce esti!” concret, ce va spune foaia? Va spune ca in loc sa ma apuc sa traiesc, teoretizez... ca poate mi-e frica sa fac ceea ce teoretizez. Adica mi-e frica sa imi caut cu adevarat fericirea...

Am pornit cu gandurile astea pentru ca aseara, am facut in sfarsit ceva ce am tot amanat... ma rog, tre sa ne intoarcem mai departe in timp si sa va spun ca eu planuiam sa le fac cadou alor mei o excursie la paris, pentru ca ei sunt prea ursuzi si carpanosi ca sa mearga din proprie initiativa. Din motive pur organizatorice (care in limba romana se traduc ca maica-mea vrea magazine, shop ’till we drop, si taica-miu nu le suporta) am decis sa ii trimit la inceputul lu’ iunie, cand e Roland Garros. Sigur ii va placea lui taica-miu. Sper eu. Dar, in cazul asta, nush ce o sa faca maica-mea prin magazine, de una singura?... tre sa mai mearga cu cineva... si am tot amanat sa ii sun pe prietenii lor, Cici si Mitru, sa ii intreb daca ar vrea sa mearga cu ei... si de-abia aseara m-am hotarat sa fac lucrul asta. Unul aparent banal, care totusi mi-a adus o fericire/bucurie minunata cand am realizat cat de realizabil e planul. Au fost incantati de idee, Cici si Mitru adica.

Acum, cand inca nu mi-am dus la indeplinire proiectul, tot ma simt ca „a face” e mai important decat „a scrie despre ce ai face”... nu ma intelege gresit. Si faptul ca scriu si imi golesc mintea pe tastatura ma face fericit.

Iata un fragment din izvorul prezentei arte poetice...

Victor Ilie: auzi? noi ce urmarim cu ce scriem acolo?

Victor Ilie: adica, care e principalul tau scop de a scrie?...

Burakuku Zalle: de a scrie, da

Burakuku Zalle:

Burakuku Zalle: cred

Victor Ilie: funny...

Victor Ilie: deci scopul e insasi mijlocul?

Victor Ilie: sau invers? ... nu mai inteleg nimic...

Burakuku Zalle: amandoua cred

Burakuku Zalle: eu acum invat despre oameni care au scris in trecut... si ma gandeam de ce scriau ei

Burakuku Zalle: cred ca au vrut sa lase ceva in urma

Burakuku Zalle: sa impartaseasca ideile

Burakuku Zalle: cred

Burakuku Zalle: de-asta scriem si noi, nu? ca ne place si ca sa impartasim cu altii?

Victor Ilie: ma rog... daca te referi la istorie, probabil ca istoria o scriu aia care au castigat razboiul, in scopuri propagandistice... cateodata...

Victor Ilie: nush de ce scriem noi...

Victor Ilie: eu oscilam intre o cunoastere de sine...

Burakuku Zalle: nu numai si la renastere si iluminism

Victor Ilie: si pe parcursul cunoasterii d sine am observat ca imi place sa am public

Victor Ilie: pt ca altfel nu faceam glume

Victor Ilie: cred.

Burakuku Zalle: eu scriu cam din aceleasi motive din care scriau aia in renastere... ca sa ma cunosc mai bine, pt ca cred in niste idei pe care vreau sa le impart cu altii... cred in ratiune, cam asta ar fi

Burakuku Zalle: da

Burakuku Zalle: si asta

Burakuku Zalle: normal ca ne place, sa nu fim ipocriti

Burakuku Zalle: daca nu te-asculta nimeni...

Burakuku Zalle: scrii doar pt tine sa zicem, tot ar fi ceva

Burakuku Zalle: dar e mai bine daca place si altora, iti da un impuls, nu?

Victor Ilie: yup

Victor Ilie: adica sunt practic doua efecte pe care le vad...

Victor Ilie: cu privire la altii

Victor Ilie: 1 ar fi ca ii pui sa gandeasca, sa isi puna probleme

Burakuku Zalle: asa

Victor Ilie: 2 ar fi ca daca si-au pus deja problemele alea, nu se mai simt singuri... uita ca probabil unii au ras de problemele respective... sau nu le-au luat in seama

Burakuku Zalle: adica ii stimulezi spre binele tau, spre ceea ce consideri tu ca e bine, nu

Burakuku Zalle: ?

Discutia a mai continuat, dar eu vreau sa raman la intrebarea lui tibi. Nu de alta, dar suna comunist... si eu nu ma simt asa de comunist. Sunt convins ca cine gandeste mai mult, are mai multe sanse sa fie mai fericit. Stii, treaba cu „fericiti cei saraci cu duhul” nu e doar invechita, e si stupida. Probabil ca intr-adevar, cel care nu gandeste de loc e mai fericit decat cel care gandeste un pic... dar cel care gandeste un pic nu are cum sa isi tranforme celulele cenusii in niste arme/unelte iscusite... poate doar se taie cu ele... il impiedica, la fel cum probabil la inceput mergi mai repede pe jos decat pe bicicleta... dar cand inveti sa mergi pe bicicleta...

Si tot asa, mergand pe bicicleta gandurilor filosofice, ma intorc la acel bine comunist de care vorbeam mai devreme. Sunt convins ca cine citeste ce scriem noi trebuie sa scoata bicicleta din beci... asta daca stinge televizoru inainte... de la asta si pana la „binele meu” pe care incerc sa il impun cred ca e o diferenta. Sincer, acum gandesc ca fiecare ar trebui sa isi stabileasca singur valorile. Sa nu ii spuna nimeni ce si cum. Daca ii place fotbalul, sut si GOOOOOL! if you know what I mean... Mai mult, notiunile de bine si rau voi incerca sa le evit cat mai mult... tin in principiu de acceptare universala. Ce e bine si ce e rau, a ajuns sa decida societatea pentru noi...

Simt ca ma pierd in detalii iar, si o sa incerc sa fiu mai sistematic.

1. Intr-adevar, cand m-am gandit ca o sa vreau sa scriu, am avut in cap incantarea spiritelor altora.

2. acum imi dau seama ca scriu in primul rand pentru mine. E ca in fight club, unde, dupa o bataie, nimic nu se rezolva, dar in acelasi timp nimic nu mai conta. Ei bine, suna de parca mi-am gasit si eu drogul preferat. Credeam mai de mult ca era iarba, dar stomacul meu nu a fost de acord...

Uite-asa ne intoarcem la inceput, si ne dam seama ca de dragul meu incerc sa ma caut pe sine. Si cum mie imi plac citatele, „the chase is better than the catch”... adica victor e mai putin bun decat cautarea lui Victor...

Entry number 23 - Victor

Ma tot bantuie de vreo saptamana niste ganduri. Pentru ca implica politica, fericirea si munca s-ar parea ca sunt total eterogene. Dar tare am senzatia ca sunt interdependente. Dupa cum iti vei da seama si in ceea ce citesti acum, nu sunt dintre cele mai coerente ganduri. Cred ca din cauza asta nici nu m-am apucat sa le pun pe hartie... digitala, pana acum. Satul de acest ping-pong cu gandurile dintr-un domeniu intr-altul, m-am hotarat sa le regurgitez pe toate aici si acum.

De fapt, cred ca problema e mai adanca decat incapacitatea de a da o forma gandurilor. Pur si simplu nu stiu sa aleg o atitudine fata de toate gandurile. Nu pot sa ma pozitionez nici pro, nici contra.

Vorba parazitilor, fa-ti curaj, „strange din dinti si da afara doar zeama...” si asa ca incep cu partea care are cele mai mari legaturi cu fericirea. Ieri, in timp ce faceam dus, m-a lovit un sentiment de totala lipsa de repere... m-am simtit ca in filmul ala cu jocul ciudat (continuarea la Jumangi, cred) in care casa pluteste in spatiu, si in jur se vad doar stele. Aleatoriu imprastiate... nu e o chestie absolut noua. De fiecare data cand ma loveste chestia asta, imi spun ca mi-am asumat chestia asta cand am renuntat la dumnezeu. De fapt cand am renuntat la dumnezei, sau la orice alta chestie sfanta. Intr-un fel, am incalcat sfaturile lui Blaga, de a nu risipi misterul... si am demistificat orice ... (as zice chestie, dar daca nu zic nimic, poate e mai cuprinzator...)

Plecand de la lipsa de repere, imi aduc aminte ca printre ganduri, erau si intrebari de genul „de ce au oamenii nevoia de stabilitate, de siguranta?” „oare innebunesc ei daca nu au parte de doza zilnica/saptamanala/lunara – depinde de cat de avansati suntem in dependenta de imuabil – de stabilitate?” de mult, raspunsul meu era ca va trebui sa imi creez artificial niste astfel de „stabilitati”... sa-mi pun niste geamanduri spirituale in marea ratacirilor... mai de mult – cand eram si mai mic si mai prost – ma gandeam ca singura constanta va fi caracterul meu. Eu voi fi intotdeauna acelasi, si voi fi mandru de asta. Dar, repet, asta gandeam inainte sa imi dau seama ca si eu ma schimb.

Aici intervine Metallica. Mi-am adus aminte ca gandul asta l-am avut prima data ascultand nothing else matters. Si pune-te tata si asculta nothing else matters in masina, cu fiecare ocazie. Un fel de munca silnica, de dat cu sapa dupa raspunsuri metafizice in nisipuri miscatoare... de vreo doua ori intr-o saptamana mi s-a parut ca am prins de coada raspunsul pe care il cautam... dar fiind in masina, nu am putut sa il concretizez in ceva care sa ramana. Si acum ascult, si tot nu pot sa cuprind ce gandeam atunci... este un fel de raspuns ciclic... pentru ca nothing else matters te duce cu gandul la ceva imuabil, peren, in ciuda tuturor celor vremelnice care se succed. Si in acelasi timp, zice ca „... I find in you, everyday something new...” ... sau asa ceva. Si nu imi zi ca e vorba de constanta schimbarii... ca e prea simplu. Si pur si simplu nu pot inghiti asa ceva...

Si pana la urma, intrebarea mai importanta nu e daca e sau nu ceva stabil in viata, ci mai degraba, cum esti mai fericit? Avand ceva stabil, sau nu? Imaginandu-ti ca nu iti trebuie stabilitate, sau imaginandu-ti ca ai stabilitate?...

Acuma, as fi putut sa fac o trecere mai subtila catre ganduri mai pamantene (impamantanite, stabile, u know!...) , dar voi trece direct la regurgitat gandurile despre munca si homo sovieticus. Homo sovieticus este o creatie intelectuala a lu patapievici, si desemneaza omul ca rezultat al comunismului... ziceam si de munca... pai, trasatura care mie mi-a atras atentia cel mai mult la homo sovieticus, este faptul ca uraste munca... nu stiu cat de mult sa il cred pe patapievici. Eu am fost in state, unde toti ex-sovieticii munceau cate 3 joburi deodata, si americanii sau occidentalii isi luau un amarat de part-time... deci ma voi lasa mai greu convins de teoria lui. ok, sa trecem la miez. Mie de ce dracu nu mai imi vine sub nicio forma sa muncesc? Mi-am dat seama ca munca innobileaza fraierii? Ca e o bratara de aur mai mica decat hotia sau speculatia? Ca m-am straduit pana acum sa imi fac toata „treaba” si mai mult chiar? Oare pot sa obosesc de munca la 25 de ani? Oare imi dau seama ca nu sunt obligat sa muncesc pentru a supravietui? Sau poate pur si simplu nu mi-am ales bine bratara de aur? Ok, destul despre munca... ma intorc la acest homo sovieticus, care indiferent de cum sta cu apetitul de munca, e clar ca e extrem de flamand. Foame de bani, de epatat, de tot ce e mai putin stabil... nu pot sa neg ca suntem marcati de comunism... si tare mi-e ca nu ne-a facut foarte bine.

Oare ce regim politic ne-ar face mai buni? Mai fericiti, mai impliniti? Stiu ca par domenii total diferite, dar eu as miza pe un regim politic nu care sa ne scoata din ratacire, dar macar unu care sa nu ne mai ofere atatea piste false. M-am gandit si la cateva principii... primul tre sa fie ca politicul sa nu mai promita bunastare. Bunastarea se atinge prin forte proprii. Daca speri sa ai bani pt ca ti se da (de la stat sau de la becali) esti un cersetor. Cersetorii sunt slabi, si deci neperformanti. Daca realizezi in schimb ca banii ii obtii cand ai ceva ce altii isi doresc, atunci esti pe drumul cel bun.

As fi tentat sa zic ca politicul ar trebui sa sugereze oamenilor ca bunastarea nu este cel mai important lucru, ca al doilea principiu, dar imi dau seama ca oamenii trebuie sa fie liberi sa isi stabileasca prioritatile. Liberi adica sa nu existe un efort concertat de a le insufla ganduri, ele sa fie insuflate haotic de mediul necenzurat, care sa actioneze ca un adevarat animal instinctual... care stie ce e bine pentru el... poate nu vom reusi mare lucru asa, dar macar poate ne vom cunoaste mai bine... si asta nu poate fi rau. Cred.

As mai avea si alte principii in cap, dar m-am plictisit pe mine insumi, d-apoi pe tine si celilalti doi cititori... asa ca o sa incerc sa extrag o morala.

Foaie verde de iaurt pe paine, taica-miu e-n Frankfurt maine. La dracu’! nu mi-a iesit asa de bine! Mai incerc o data – „nu mancati becuri nespalate!” aa.... ultima sansa – „nu bateti cuie in geamuri!” ...

Cu scuzele de rigoare pentru furtul intelectual de mai sus, mai comit unul, si va zic noapte buna sau buna dimineata, whatever. Fac versuri nu doar rime, sa-ti intre-n cap bine...

Entry number 22 - compilatie de comentarii

La sugestia lui Tibi, postez comentariile "ranei", pentru ca avem amandoi senzatia ca ele curg mai bine chiar decat dialogul nostru de pana acum... :D

rana spunea...

as fi vrut sa comentez tot textul insa sunt subiecte separate, asa ca ma voi limita la prima parte...pana la X:)...Mi-ai exprimat gandurile foarte "filosofic" dar in acelasi timp "realist". Ma gandeam ca probleme din astea legate de "unde se indreapta omenirea asta?" nu-si ridica prea multi...As putea sa devin "Gica Contra" si sa despart firul in patru...la ce bun insa daca sunt de acord cu ideea de baza??? Daca sunt perfect de acord cu faptul ca ne pierdem din bruma de umanitate ramasa si devenim mici brute setate pe stress si bani....Rar auzi cuvantul "dragoste", dar din ce in ce mai des auzi "sex"...numai avem "IDILE" ci "onenight standuri"....Numai iubim pentru ca vrem sa traim sentimente, ci pentru a ne simti noi mai bine...nu mai citim ...nu ma stim sa ne ocupam de suflet...ci doar de trup...CE OBIECTII SA AM eu< un biet muritor, la un asemenea adevar???
pot doar sa iti spun care este si a fost dintotdeauna salvarea mea...O LUME INTERIOARA, UN UNIVERS PROPRIU, IN CARE MA OCUP DOAR DE SUFLET...ACOLO UIT DE DOSARELE NEREZOLVATE LA BIROU, DE PLATA INTRETINERII SAU RATA LA MASINA...ACOLO SUNT DOAR EU GOALA...FARA TRUP...PANA CAND VOI GASI ALTA METODA DE A READUCE SPIRITUL IN ATENTIA SEMENILOR MEI RAMAN O BIATA LASA....PRIVESC LA O LUPTA NEBUNA SPRE DISTRUGEREA UMANITATII, LUAND EU INSAMI PARTE LA EA...SUNT UN PION ALLUPTEI...NU MA POT DEZICE, NU AM INCOTRO...TRAIESC INTR-UN SISTEM SI NU POT FI IN AFARA LUI...POT DOAR SA IL PACALESC CU UN UNIVERS PARALEL:)

14 ianuarie 2008 19:34

vicbrainiac spunea...

oare tre sa luptam impotriva autodistrugerii sufletului altora? ce simpatie sa am eu pentru ei - distrugatori ai sufletului -, daca ei ma aduc in starea asta? si daca ii salvez pe ei, inseamna ca m-am salvat pe mine? aici vine intrebarea care ma roade pe mine... blogul asta, merita sau nu publicat?
adica, exista oare motive ca eu sa fac alti oameni sa se gandeasca la altceva decat dosare pline de foi si goale de spirit? sau sa ii incurajez pe cei care gandesc similar mie sa nu se simta total instrainati de lumea asta materialista?
stiu ce castig daca scriu - ma simt mai bine. dar oare ce castig daca public? trebuie, vreau, imi prieste sa imi caut un rol social? sa fiu cel care aduce lumina spiritelor tinere si nelinistite? sau macar un neon ce palpaie intr-o mansarda plina de carti vechi si fara internet...

17 ianuarie 2008 15:38

rana spunea...

Am citit despre indoiala cuiva asupra unor texte cu caracter abstract precum cele postate pe bloggul meu...Indoiala se referea la rostul unor asemenea texte....ajuta ele la ceva sau nu? sunt menite sa schimbe ceva in cititorii lor sau doar in starea de spirit a scriitorului? Sunt ele oare un instrument de "umanizare" sau de "DESCArcAre"? Au ele oare ca subiect abstract EUL sau ALTII??...SCRIEM oare tot ceea ce simtim si gandim pentru ca nu avem cui sa spunem, sau pentru ca vrem sa le aratam celorlalti cat de profunzi si deosebiti suntem noi? Sau poate chiar suntem dezgustati de "robotizarea" excesiva a rasei umane, de globalizarea excesiva ce acapareaza incet cu incet fiecare particula de aer a Terrei....Sau poate suntem niste rataciti printre veacurile timpului...poate am gresit perioada istorica...si incercam sa regasim gloria erei romantice intr-o lumea seaca si goala...Nu stiu carei intrebari sa ii dau raspuns...nu stiu ce raspuns sa dau ....Parca toate imi par plauzibile dar parca nu as alege-o ca si raspuns al intrebarii pe niciuna...
CeRT E CA NE CONCENTRAM, noi cetatenii sec. 21, pe prezent si material si pierdem din vedere tocmai chintesenta lucrurilor...Uitarea e un dar dat de Dumnezeu omului, un dar de care insa noi oamenii abuzam...UitAreA A fost daruita pentru a usura povara sufleteasca a fiintei umane, nu pentru a o dezumaniza....Ce-ar fi fost sa tinem minte toate durerile si tristetile prin care am trecut??? CUM AR FI SA SIMTI O DURERE INTENSA TOATA VIATA???
am fost deci inzestrati cu darul asta al memoriei selective, cu capacitatea de ascunde in micile sertare al propriului psihic micile noastre secrete si dureri....De aia exista inconstientul....pentru a acumula tot ceea ce noi tratam prin UITARE...El nu a fost creat pentru a fi supus psihanalizei si a-l face celebru pe Freud...nu...el a fost creat cu un rol bine definit: depozitar al frustrarilor si uitarilor. OMUL INSA NEASCULTATOR SI CURIOS PESTE mASurA, nu s-a multumit cu darul...ci sadomasochist cum il stiu, a inceput sa practice ceea ce literatura de specialitate numeste "iNTROSPECTIE", un soi de privire in oglinda a propriului suflet....
Si uite asa ajungem sa scriem....ca sa ne exprimam frustrarile, nemultumirile...si dorul de "OM"...
SI ACUM REVin lA ideeA De inceput....nu de alta, dar formarea filosofica ma face sa ma pierd in amanunte, si as risca sa creez un TURNU BABEL al ideilor Abstracte...DECI....oare mai are sens sa ne intrebam de ce scriem si daca e cazul sa mergem mai departe atata timp cat ne descarcam, cat ne impartasim gandurile si aberatiile unor oameni care vorbesc "limba ideilor"? NE E TEAMA DE CE AR GANDI CEILALTI? Ne e rusine ca am putea parea "ciudati"in fata celorlati sau ca s_ar rade peseama noastra? De ce ne-ar afecta??? Ne-am retras intr-o lume a cuvintelor tocmai goniti de "lumea faptelor"....am devenit abstracti tocmai pentru ca nu am mai suportat realul" UNEI LUMI PREA FIZICE...
dAR SUNTEM, SAU NU....SUNT, PENTRU CA NU IMI POT PERMITE LUXUL DE A VORBI IN NUMELE CELORLATI....sunt o "falsa" pentru ca lumea pe care o critic si incerc sa o alung prin cuvinte si teorii puerile e lumea care M_a FacUT ceea Sunt...fArA eA As fi fost doAr IDEe neexprimAtA, doAr un gand nespus si doAr un nor pe cer....URASC CEEA CE SUNT...si ma mint ca sunt mai buna, mai speciala si mai umana...Ma rezum la a ma ascunde in spatele unui nick name....evit sa imi expun datele lumii reale....sunt tocmai minciuna pe care o reprosez "modernitatii".....

17 ianuarie 2008 19:22

Entry number 21 - Tibi

Pe fereastra

Ma uit iarasi pe fereastra si imi dau seama ca de data asta nu-mi mai place ce vad. E totul alb, este prea frig si prea multa ceata. Este iarna. Iarna trairilor mele.
Fereastra, in momentele mai putin fericite ale existentei mele, a fost mereu refugiul copilului meditativ din mine. Mi-am pierdut poate prea multe ore admirand peticul de verdeata din spatele blocului – cam de dimensiunile unui teren de fotbal, marea sau lacul, care acum este insa prea departe si prea inghetat, copacii – in special plopul australian, pe care l-au taiat insa niste oameni, pisicile din ce in ce mai numeroase in fiecare an, sau pescarurii pazindu-si cuiburile de intrusi. Si am facut treaba asta ore si ore-n sir, studiind fiecare particica de natura din spatele blocului, la un moment dat ajungand sa le povestesc prietenilor, plictisindu-i, cum isi depun pescarusii ouale, sau cat de razboinici sunt de fapt porumbeii, simbol al pacii. Si la cel folos?
Ajunsesem in cele din urma sa ma intreb dezamagit de ce imi pierd eu timpul cu astfel de indeletniciri sau de ce inca mai privesc noaptea stelele, meditand cu un pahar de vin alb, demi-sec, in mana, la problemele microcosmosului, in speranta intelegerii macrocosmosului. Cu alte cuvinte, incercand sa ma inteleg pe mine insumi, pentru a reusi sa inteleg, pe cat posibil, imensitatea si bogatia vietii. Meditand la material si spiritual, observand comportamentul uman si analizand tot felul de reactii si contrareactii ale indivizilor. La ce folos?
Presat de ceva, de o forta invizibila si imperceptibila, am ajuns sa ma consider eu insumi un ciudat si un inadapdat la cerintele pietei – mereu prea visator, mereu incapatanat, mereu idealist. Iar toate acestea intr-o lume care moare incet-incet, fara ca nimeni sa observe. Si nu ma refer la poluare, la defrisarea padurilor ecuatoriale sau tropicale sau la subtirimea stratului de ozon. Ma refer la oameni. Ma refer la indivizi si la rasa deopotriva, o rasa apasata de forta invizibila de care va vorbeam, silindu-ne pe fiecare, fara sa ne dam seama, a renunta la vise si la sperante, la principii si idealuri. Ne forteaza – iar cei ce au ochi, sa-i caste la ce se petrece in jur cat inca se mai poate – sa ne luam un job bine platit, sa fim in pas cu moda, sa ne luam o masina care ne-ar aduce respectul celorlalti si asa mai departe.
Astazi oamenii au uitat, para-mi-se mie, ca respectul se castiga, nu se cumpara. Am uitat cu totii ca privind un copac sau o pasare, intelegem o parte din inexplicabilul vieteii, am uitat sa traim in adevaratul sens al cuvantului. Am uitat si cat de frumoasa este viata.
Astazi nu mai cautam fericirea in interior, acolo unde-i este locul, ci in tot felul de variatiuni ale materialului, care ce-i drept, ne aduc bucurii de moment si ne fac sa uitam pentru o clipa de problemele pe care noi singuri ni le creem. De ce? Pentru ca suntem in pas cu moda. Iar moda de astazi tine de stresul care ne inconjoara ca o panza imensa de paianejen. Este deci, la moda sa fii stresat si sa ai probleme. Toti oamenii de succes au astazi probleme. In casnicie, la servici si in orice alte locuri in care ar putea sa apara ele. Este ca si cum, daca-mi permiti o mica exagerare, am cauta noi insine aceste probleme, in speranta fericirii. Da! Lumea s-a intors cu susul in jos, sau mai bine spus, am rasturnat-o noi in goana noastra nebuna dupa… nu stiu dupa ce anume alergam.
Cum incercam sa spun, la un moment dat, am ajuns eu insumi sa ma consider un rebut social. Ce fac eu pentru societate? Care-i contributia mea? Cum sa raman idealist si sa cotribui cu ceva care ar avea cautare in lumea de azi? Incet-incet am inceput a ma panica, concretizandu-ma intr-un mod bizar, fara a realiza ca astfel imi voi pierde si ultima farama de suflet. Dar la ce folos?

…

Cum la ce folos? Eu vreau sa fiu om! Nu o masinarie organica care sa “gandeasca” in functie de intretinere, de dosarele lasate neterminate pe birou, sau cine stie ce alte calcule absurde care sa-mi ocupe timpul, caci viata este scurta si este una singura, din cate stiu eu pana acum. Eu vreau s-o traiesc, atata tot. Vreau sa simt si sa contemplez la imensitatea Universului, vreau sa vad ramasite ale civilizatiilor demult apuse, vreau sa citesc si sa scriu, in limita cunostintelor mele, vreau sa aflu si sa vad cat mai multe. Vreau sa traiesc si sa fiu fericit. Si ce fac eu pentru asta?
Pentru asta scriu aici, in speranta ca mai exista in lumea de astazi, asa cum este ea, altii ca mine si ca Victor, care inca mai viseaza si inca mai spera la mai bine. Nu numai pentru ei insisi, ci si pentru cei din jur. Asta e contributia mea. El mai contribuie si sub alta forma. E mai harnic decat mine :))
Dar de ajuns cu critica modernismului. Sa va zic despre X.

My name is X

“Buna, numele meu este X. Acum o ora am primit, un mesaj pe telefonul mobil. De-abia ma intorsesem de la un pahar de vin cu prietenii, carora le povestisem despre fabuloasa lume a lui J.R.R Tolkien. Le spuneam despre cum a creat Feanor pietrele magice numite Silmarili si despre batalia fratelui sau, Finglorfin cu uriasul Morgoth. Despre Turin Turambar si despre cum l-a ucis el pe dragonul… Glaurung parca-l cheama. In fine, va ziceam cum am primit eu un mesaj pe telefonl meu mobil. Spunea asa: “zi-mi ce vreau sa simti”.
Prima data n-am inteles nimic. Cum sa ma intrebe ce vrea ea sa simt eu? De unde sa stiu asta? Dupa care, m-am gandit logic, ca poate s-a exprimat gresit. Poate ca ma intreba pur si simplu ce vreau eu sa simt? Ar fi fost o intrebare extrem de simpla, pentru ca eu vreau doar sa fiu fericit. Poate alaturi de ea. Sau ma intreba ce vreau sa simta ea?
Cred ca ati inteles cat de tare m-a bulversat mesajul ei. Sincer sa va spun, nu mai stiu ce i-am raspuns exact. Parca ii zisesem ca “nu stiu”, sau ca… sincer nu mai stiu ce i-am zis. Dupa care a venit si al doilea ei mesaj: “spune-mi cum o sa fiu fericita cu tine si o fac”.
Ghiciti raspunsul meu? Nu? Pai atunci va spun eu: “nu ai cum sa fii fericita cu mine”. Iar la sfarsitul mesajului, am adaugat o fata zambitoare, fara intentia de a fi ironic sau a simula vreo alta stare ascunsa a sentimentelor mele. Dar, cel mai important… stiti la ce ma gandesc acuma? Nu? Bine, va spun iarasi eu atunci. Ma gandesc ca speranta pe care am asteptat-o atata timp de la aceasta fata, mi-a fost oferita in acel prim mesaj. Oricat de ciudat ar fi sunat el, imi dau seama ca era de fapt nici mai mult, nici mai putin decat un soi de depunere a armelor, probabil inconstienta. Tradus ar fi sunat cam asa: “bine, facem ca tine, dar zi-mi ce vrei sa simti ca sa-ti pot oferi”.
Poate ca ma insel, dar la cat de bine o cunosc eu pe ea, probabilitatea este una infima. Tind sa cred ca am dreptate. In rest… nu stiu prea multe…
Stiu doar ca o iubesc mai mult decat ma iubesc pe mine si ca as face orice sa o stiu fericita. Dar ca de fiecare data ma dovedesc impotent in a-i asigura fericirea. Nu stiu de ce… nu mai am incredere in noi…
Imi zicea de multe ori ca-s doar un ratat si ca n-o sa fac nimic niciodata cu viata mea, ca daca ai mei n-ar fi fost instariti as fi murit de foame. Ca nu stiu cum este viata si cat de grea este ea pentru unii, ca traiesc in trecut si ca ma cred un soi de fiu de boier sau… nu stiu. Poate ca asta am spus-o eu. Ba imi spunea ca ma iubeste, ba ca ma uraste si asa devin din ce in ce mai instabil. Dar o iubesc si n-as putea sa-i fac rau…
Gandindu-ma la ea, ieri, incercam sa compun o poezie romantica, ca sa-i fac pe plac si “sa-i domenstrez prin gesturi” asa cum imi cerea ea, cat de mult tin la ea. Ce-a iesit insa… a fost cu totul altceva decat ce imi doream:

Iubire rastignita

Mi-a spus ca ma iubeste
Si sarutand-o pe nodeu,
I-am zis si eu.
Iar dansa m-a privit,
M-a cantarit,
Iar in final de cozi de peste,
Mi-a spus ca a mintit,
Si ca de fapt, ea ma uraste.

Atunci eu am murit,
Caci ea, din joaca de femeie,
Gasind a sufletului cheie,
M-a rastingnit.

La ce folos?

La niciunul. Este si prea tarziu, este si prea trist, iar speranta… care speranta? Am gonit-o eu insumi undeva departe, prin cine stie ce taramuri, la cine stie ce persoane, care probail ca au mai multa nevoie de ea decat mine. Intelegeti acum de ce urasc modernismul asta ciudat care ne face sa nu ne mai intelegem unii cu altii? De ce urasc telefoanele mobile?
Le urasc pentru ca in momentul asta, chiar acum, imi vine sa zbier! Tare, foarte tare! Atat cat ma tin plamanii. Nimic articulat. Vreau doar sa pot urla la luna, atat de tare incat sa pot alunga toata tristetea din mine, tot raul, toata boala societatii moderne. Sa scot din mine tot ce este complex si tot ce este la moda, tot ce ma face sau imi da impreasia ca sunt dependent de material. Vreau sa fiu iarasi simplu. Sa fiu curat, pur. Intelegeti acum de ce nu imi place cand ma uit in jur? De ce nu imi plac telefoanele mobile? Pentru ca ne dezumanizeaza! Ne fac sa ne comportam ca niste robotei tembeli, lipsiti de spirit si ratiune deopotriva. Dar sa va povestesc mai bine despre M…” – citat din “Ghidul pseudo-barbatului modern”

Eu ma regasesc in ce zice X despre telefoanele mobile… desi au folosul lor, trebuie sa recunosc…
Cam atat pentru azi, pentru ca eu am de scris povesti cu insule plutitoare, despre cavaleri si printese, despre imparati si generali, capcauni si… golemi, si nu mai stiu ce. Over.

Entry number 20 - Victor

Am vazut Gladiatorul in seara asta. Nu mi-a placut niciodata Russell Crowe, dar m-a captivat filmul. Chiar daca l-am mai vazut odata. Cred ca m-a captivat ideea unui stat ideal… stiu, nu e cel mai grozav mod in care imi pot folosi celulele cenusii, dar m-am simtit bine si eu intr-o sambata seara… aici ma inscriu in tiparul “fericiti cei saraci cu duhul”… dar sunt ei fericiti cu adevarat? Hai sa luam exemplul meu, si sa-l analizam.

Sambata seara. Nu suna nimeni. Nici nu as vrea sa ma sune cineva. Dar din nou, nu suna nimeni. Dupa cum spuneam, ma uit la Gladiatorul. Cu g mic, ce-i cu atatea mariri si slaviri?... din cand in cand ma tot prosteam cu ancuta. Mai ales dupa ce se plangea ca nu ii place de loc filmu. Ca e plin de bull shit. Adica de balega, pentru cei doi nevorbitori de limba engleza. Revenim la mine, si va aduc aminte ca eram intr-o stare de beatitudine indusa de aceasta capodopera a spalatorilor de creier americani. Recunosc, sunt un sucker pentru filmele in care un erou minunat lupta pentru libertatea gloatei... sucker adica sugator... nu mi-am dat seama cat de plin de balega e filmul decat la sfarsit. Pana spre sfarsit, tot incercam sa imi aduc aminte cum se termina filmul... si stiam ca nu poate sa aduca cei 5000 de oameni la roma – si deci nu se poate termina cu bine – pentru ca roma nu s-a intors la republica... si el asta vroia. Sa dea roma inapoi cetatenilor. Cetatenii fiind aia care se bucurau la macelurile din colosseum. Stii tu, stramosii celor care se uita la filme de groaza, ingurgiteaza pop corn – in america – si chipsuri in romania, rad la vacanta mare si asculta hip hop in america si manele in romania.

Si totusi am avut impresia ca ei zic ca au facut un happy end. Pe langa grosolania istorica – pentru ca vointa lui Marc Aureliu nu s-a indeplinit in realitate – russell crowe (care a cam suferit de sindromul bruce willis in filmul asta) mai are tupeul sa spuna ca e in siguranta nepotul lui... ma indoiesc ca quintus ala nu avea nicio ambitie despotica. Sau orice alt senator, care sclav dorintelor despotice (caci asta e rolul dorintelor despotice) trebuia sa il omoare pe noul si micul imparat... dar ma rog, filmul a luat oscar. Si a fost placut de milioane de americani... care probabil au zis la sfarsit ca ce tare e gladiatoru asta...

Atunci mi-am dat seama ca nici eu nu am fost strain de astfel de sentimente laudative si admirative. Practic, toata scena mi-a adus aminte de orice sarbatorire a victoriei opozitiei in alegeri. Te gandesti la un nou inceput, la o noua era care nu poate fi decat mai buna. Si eu m-am bucurat cand a castigat basescu, dar nu ma asteptam sa dispara coruptia. Vroiam doar sa dispara comunistii. Sau mai degraba propaganda comunista si ideile comuniste. Dar uite ca programul cornu si laptele nu doar ca a continuat, dar a fost si extins, daca nu ma insel. Bine, acum nu circula – din cate stiu eu – cantece pionieresti in care sa fie laudat tariceanu pentru aceasta minunata initiativa, dar tot mi-e scarba.

Bine, eu intotdeauna m-am gandit ce se intampla dupa un happy-end. Cel mai mult imi placea sa ma gandesc ce se intampla dupa ce se saruta cei doi protagonisti, intr-un film de actiune. Ok, se casatoresc, fac un copil, ea se ingrasa, el e din ce in ce mai betiv, si se cearta in fiecare zi... ce fel de happy end mai e si asta?!? Se casatoresc? That’s it?!? Tre sa mai existe si altceva.

Si uite-asa am facut legatura intre filme, libertate, politica si acum, filosofie. De ce si filosofie? Pentru ca tre sa existe si altceva. Viata trebuie sa insemne mai mult decat un simplu happy end. Poate e mai mult si decat o simpla cautare a fericirii. Nu ma intelege gresit, si eu sper sa ne gasim fericirea. Si sa o prindem macar de un picior si sa nu ii dam drumul niciodata. De fapt, eu imi tot propun sa imi spun ca sunt fericit. De fapt, ca sunt multumit de mine. De ce am facut pana acum. de ce am. De bunuri materiale. De iubirea din viata mea. De creierul meu. De tot ce ma intereseaza. Si sunt, nu doar imi spun. Insa intrebarea e, ce fac acum ca sunt fericit. Adica ok, avem un happy end, dar ce facem de-acum incolo?... ieri am vazut Taxi driver. Nu a fost senzational filmul, dar a fost fain. A fost fain ca pana si un retard de sofer de taxiu si-a gasit scopul in viata. oare exista asa ceva? Scopul meu in viata... rolul meu pe pamant... salvatorul furnicilor sau al ursuletilor panda... Sau e doar o inventie a oamenilor, a nevoii sentimentului de utilitate. Vreau si eu sa stiu ce rotita din angrenajul lumii invart daca apas pe butonul „postare” in seara asta...

Si ca tot veni vorba de nevoile lui homo sapiens, sunt convins ca oamenii au nevoie de filosofie. Insa trebuie sa isi indeplineasca celelalte nevoi mai intai. Si dup-aia vor ajunge si la filosofie.... in cele din urma. Sau la religie... eu religia o vad subsumata filosofiei. Bine, probabil ca sunt unii care trec direct la filosofie, chiar daca nu isi indeplinesc celelalte dorinte, si probabil asa isi scurteaza drumul catre fericire... sau poate doar se indeparteaza de ea. Depinde cat de buni sunt. La filosofie, nu la suflet. Dar daca fericirea nu este scopul suprem? Daca nu suntem noi cei care facem regulile (asa cum cred eu) si fiecare isi are o menire prestabilita? Si ne intoarcem la fericire. Daca iti indeplinesti aceasta menire, vei deveni fericit? Si aici ma gandesc din nou la taxi driver, si la aura de fericire/multumire a lu de niro, din final. Nu ii mai trebuia nici tipa pentru care facuse o obsesie la inceput. Era deci un happy end?

Si daca eu spun ca dupa toate chestiile pesimiste pe care le-am scris aici ma simt bine, oare asta e un happy end? Si daca da, cu ce ma ajuta?

Entry number 19 - Tibi

Revelion 2008

“A mai trecut un an” zice lumea. Eu nu spun nimic. Eu tac si ascult, incerc sa inteleg. Eu nu fac urari, nu inventez mesaje alambicate despre “lumina Domnului”, care “sa vegheze asupra ta”, sau despre “sanatate si bunatate”, pentru ca eu, sunt eu. Iar eu nu stiu atat de multe despre viata si Univers, stiu doar ca oamenii sunt asa cum sunt, iar un mesaj in care le-as ura “sa fie mai buni”, n-ar face nicio diferenta. Eu nu urez, eu sper.
Sper sa ne gasim fericirea Victor. Sper ca rasa umana sa se destepte, pana n-o sa fie prea tarziu, sper sa se mai nasca oameni ca Ghandi sau John Lenon si sa nu fie asasinati, sper ca religia crestina sa mai dea macar o Maica Tereza sau un Paisie, sper ca lumea sa se trezeasca odata din inertia asta somnolenta, nascatoare de robotei homo sappiens, sper sa fiu iubit nu pentru cat de… ci pentru ceea ce sunt, sper sa pot sa arat si eu cand iubesc si mai sper eu multe. Sper sa mai cante Pink Floyd macar 5 ani, sau macar Roger Waters, sper sa mai apara in anul care vine, macar 5-6 filme din care sa inteleg ceva, sper sa se mai scrie macar o epopee SF in genul “Dune” sau “Fundatia” (candva in viitor), sper sa inteleaga cat mai multi ca ceea ce este in interior, este cel putin la fel de important ca si ceea ce se afla in exterior, sper… De ce sper? Pentru ca speranta moare ultima, simplu. Si mai sper multe, dar ce rost are sa le insit aici?
Ajunge cat am scris. La cati ani vrei tu! Uite ca tot am urat, pana la urma… Imi pun sa ascult “Contdown to Extinction” si ma duc sa fac o baie. Sa ma spal de pacate... Si dupa, ma duc sa petrec Revelionul cu niste oameni pe care nu-i cunosc, sau poate ii cunosc, dar care nu ma cunosc. Cu niste oameni… Adios amigo!