Visul unei nopti de vineri - Tiberiu

E 3.47 si de-abia ce-am ajuns acasa, obosit, plictisit, un pic descurajat si iarasi un pic satul de orasul asta “trist, cu prea multe Mercedesuri”.

E 4.26 si de vreo 40 de minute… ba nu. E 4.32 acum… 4.54 si vad ca in lipsa mea de coerenta datorata unor circumstante obscure pe care nu reusesc sa le focalizez, ma incapatanez sa explic ceea ce este de explicat. Sincer sa fiu, cred ca de fapt incerc sa-mi explic mie ceva, doar ca nu-mi dau seama ce anume. Sau poate ca incerc sa gasesc un epitet potrivit pentru societatea noastra?

E 5.00, ma iubeste. Tot nu-mi dau seama ce am de zis, dar tot bajbaind si deruland filmul noptii de vineri, ajung la un cadru cu mine intr-un club. Mereu ma opresc la cadrul asta… hai sa vedem.

E muzica. Eu i-as zice simpla, prea simpla. De-ar fi sa critic i-as zice muzica proata, urata, nasoala, de prost gust... Si mai e si ceva fum, atmosfera e sufocanta, iar eu am impresia ca ma aflu intr-un loc in care nu ma integrez deloc. Ma simt ca o pata neagra pe-o panza roz.

In fine, merg cu baietii la bar sa luam cate ceva de baut, fiecare ce-i pofteste inima, iar eu ma asez la bar pe-un scaun parca prea inalt. Am o stare ciudata, parca ma strang hainele, parca n-am destul aer. Sa fie oare muzica? Sau ma rog, zgomotul, muzica e prea mult spus. Oare asta sa fie? Oare sa fie din cauza tipilor cu pantofi albi de lac cu varf ascutit? Sa fie din cauza fetelor prea… dar hai sa nu judec. Cine-s eu sa judec?

Derulez mai departe. Iau o gura de bere, imi aprind o tigara si cand dau sa ma uit in jur, observ ceva ciudat. Toata lumea priveste intr-o singura directie. Intorc si eu capul, mai mult din reflex decat din curiozitate si ce sa vezi? Sa vezi, dar sa nu crezi! La ce crezi ca se uitau? Surprize, surprize!

Ea dansa. Prima oara mi-au atras atentia sanii. Pesemne pentru ca erau goi si foarte frumosi. Doi sani rotunzi, ca doua pere, fermi si unduindu-se usor in tonul muzicii proaste. Dar cui ii mai pasa de muzica? Mai ales ca ea isi mangaie formele, pielea-i fina, ducandu-si usor mainile spre chiloteii roz pe care si-i da jos incet; poate nu destul de incet, insa cui ii mai pasa? Cholotii-s jos, ea este goala si se intoarcandu-se cu spatele la turma flamanda si salivand (ma refer la masculi), face o miscare lenta aplecandu-se si lasandu-ne sa privim cu jind la fofoloanca-i frumoasa, asemeni unei piersici roz, despartita in cele doua emisfere de o cuta dreapta, hotarata. N-am vazut lumina, dar aproape c-am vazut tunelul. Simpatica fata…

Tipul de la microfon, pe care sunt sigur ca numeni nu-l mai asculta de ceva vreme, se urca pe podium si-i intinde o sticla cu o eticheta frumoasa, caci fusese de fapt in concurs, iar acesta era premiul. Eu i-as zice inscenare, iar dansatoarei i-as zice… dar mai bine sa nu-i spun in niciun fel deocamdata.

Inainte de-a incasa recompensa, ea se intoarce spre marea de masculi excitati, imbracand parca intr-un mod bizar, haina admiratiei lor. Nu stiu totusi daca “amiratie” ar fi cuvantul potrivit…

In cele din urma ia sticla, i-o da cuiva din public, pesemne unuia cu branhii (din acelea din care au pestii) si-si trage incet chiloteii cei roz peste vulva-i ispititoare. La indemnul crainicului, lumea aplauda, chiar frenetic, unii urla, altii fluiera, fiecare se manifesta cum ii trece prin cap sau prin alte locuri prin care trec emotiile. Eu ma uit la ei, ma uit si la ea, trag un fum, iau o gura de bere si ma gandesc. Incerc sa inteleg ceva dar imaginea sanilor ei rotunzi si hotarati, ba chiar raspicati, ma inhiba in mod enervant. Iar incerc sa-mi dau seama si nimic. Derulez mai departe, pana la urma ajung acasa.

Cred ca de fapt, intr-o mare masura este vorba de mila. Si nu-mi dau seama exact de ce, dar acum, cand ma gandesc la ea, imi inspira mila. Sau mai bine zis, poate e compasiune. Pe de alta parte, e vorba si de tristete. E un cocteil ciudat in mine. Ma gandesc ca fata asta - cum sa zic eu ca sa nu fiu nici prea pudic, nici prea indecent… traieste din suptul acadelelor. Nu ca n-ar consuma alimente ca toata lumea: paine, banane, salam, castraveti, cartabosi… dar… intelegi.

Iar ce-am vazut eu n-a fost nici concurs, nici un numar de striptease moderat al unei fete oarecare din public, nici inconstienta de moment, nici tupeu. Eu am vazut o profesionista care s-a dezbracat pentru o sticla de ceva. Psemene ca nu foarte scumpa si poate ca nici macar nu i-a ramas ei. Cred ca in cele din urma o s-o bea tipu’ cu branhii caruia i-a dat-o. Dar ma rog, poate nu e treaba mea sa-i plang ei de mila. Sau este? Daca nu-i plang eu de mila, atunci cine? Mai ales ca-mi vine in minte o remarca a aluia cu microfonul… ceva legat de “miros de peste”, remarca venita in timp ce sarmana isi aduna chilotii roz de pe jos. Iar eu i-am observat expresia fetei exact in momentul ala. Cum sa zic, mi-a dat impresia ca a fost stanjenita cu intarziere. Adica mai intai a schitat un zambet, dupa care zambetul s-a transformat in grimasa, in rictus… ii era rusine. Asta doar pentru un moment, dar nu-i relevant. Intr-un moment poti sa si mori. Un moment conteaza.

E 6.20 si ma gandesc ca in noaptea asta am vazut o fata frumoasa, cu sani minunati, cu o pasarica splendida. O fata saraca, zic eu, care-a dansat goala in fata noastra pentru o sticla de bautura din care pesemne ca de-abia daca o sa guste; tocmai din cauza ca e saraca. Iar eu ii plang de mila, pentru ca asa simt. Nu-mi impun, doar o plang.

In alta ordine de idei, daca e sa ma-ntreb singur ce mi-a placut in seara asta mai mult, as zice cu mana pe inima ca cel mai mult mi-a placut secunda in care-am surprins-o ca i-a fost rusine. De ce? Pentru ca, dupa mine, cel mai atragator lucru la o curva este rusinea.

S-a facut 6.37 si eu ma pregatesc sa ma bag in pat. In continuare ma gandesc la un epitet potrivit pentru societatea in care traim. Dar nu-mi vine niciunul in mine. Psemene ca-s obosit si ca ma doare capul de la pescarusii astia care croncanesc ca apucatii, de parc-ar fi la striptease. Dar nu sunt, pentru ca ei sunt toti nuzi. Hai noapte buna, sau buna dimineata!