22 iunie. Cea mai lunga zi. Poate si cea mai frumoasa. Bine, e frumoasa in lumea pantalonilor scurti si a aerului conditionat. Sunt prins intre saptamana de lucru – care pentru mine a inceput deja duminica de la 15.50, - si rasfatul din Turcia care vine imediat dupa. Ascult Massive Attack si ma uit la background-uri de windows. Care de fapt sunt stejari singuratici adevarati, pe dealuri line, cu cer de solstitiu de vara, pe fereastra adevarata, de tren.
Sunt prins intre seminte de floarea-soarelui si declaratii de martori in dosare penale. A se observa ca declaratiile de martori – la fel ca semintele – nu sunt ale mele. Eu am terminat de ceva timp de citit obiectiunile la expertiza contabila din dosarul meu. Ciudat e ca mai e un avocat langa mine, nu ca se mananca seminte in tren...
Stau si ma gandesc daca imi place mai mult sa scriu pe hartie decat pe calculator. Nu imi pot raspunde. Laptop-ul are farmecul lui, caci poti sa scrii pe intuneric...
Oricum, imi dau seama ca imi place scrisul meu. Oricat de dezordonat ar fi, imi place. Sentimentul e grozav pentru mine, caci niciodata nu mi-a placut cum scriam, cand eram mic. Si acum sunt prins intre dezordinea scrisului meu si cea a gandurilor mele.
Ganduri care acum ratacesc catre icnetele bebelusilor din vagonul de clasa a 2-a. Si de la ele, la Faithless – To all new all arivals. Si evident ca acum ma gandesc cum noi toti suntem prinsi intre genetica si educatie. Revistele/tabloidele/ziarele de ... automultumire sexuala (ca sa nu zic laba) imi aduc aminte ca menghina sociala ne-a prins pe toti la mijloc. Ne-a spus ce sa ne placa la toti, ce sa vrem toti – evident, sa ajungem toti precum columbeanu si sa ne-o tragem cu toate bunaciunile.
Sunt prins intre a ma gandi ca asta e un lucru rau, sau bun. Ma simt atat de coplesit de complexitatea factorilor care ne influenteaza, incat nu mai stiu ce sa cred. Poate, pentru unii, un role-model (un model de role, pentru necunoscatorii de engleza) precum Columbeanu are efecte pozitive/bune. Poate ii face sa munceasca mai mult, sa se perfectioneze, doar ca sa poata ajunge ca „taticu” columbeanu. Dar aia nu stiu cate tunuri a dat columbeanu...
Sunt prins intre gandul ca stiu unde ma duce trenul asta, dar nu stiu unde ne duce menghina asta sociala. Oare mai are mult de strans? Ne putem comprima sufletul (a se observa aici referirea patetica, siropoasa la suflet, concept care pentru mine desemneaza totalitatea activitatilor materiei cenusii) si mai mult decat atat?
Sunt prins intre zi si noapte. Ma fascineaza vara, si in loc sa fiu cu adevarat un spirit varatec, azi, in ziua solstitiului ma gandesc ca de maine incepe sa se micsoreze ziua. Incepe sfarsitul verii mult iubite. Frica de sindromul greierului. Sunt prins intre optimism si pesimism.
Acum zambesc ca in casti incepe Muse cu Bliss. Si pentru ca imi dau seama (ceva ramasite din geniul fizician a lu’ Einstein au ramas si in mine – chiar daca eu nu sunt evreu ci doar am parul ciufulit) de cum functioneaza menghina. Strange ea ce strange, insa uneori materia nu mai poate fi comprimata, si iese din menghina. Scapa. Evadeaza deci din constrangerea sociala „esentele tari”. Cele care nu suporta a fi comprimate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu