Baba moarta - nonsens burakukucist - Tiberiu

Nu stiu ce sa mai scriu. Serios. Adica ideile curg ca un fluviu, cu crocodili, cu balene, cu marinari si corabii – ambarcatiuni fluviale, nu maritime – cu pirati, cu gazele mancate de crocodili, cu funcionari indulgenti care se supara cand te superi tu ca nu-si fac treaba cum trebuie si din cauza lor iti pierzi timpul aiurea… dar stai. Uitasem ca timpul este un concept abstract. Dar si io-s abstract. Si funcionarii-s abstracti, balenele si ele, crocodilii insa nu. Ei sunt flamanzi, mananca si ei cand mai prind cate-o gazela setoasa, sau un copil de-ala mic de bou, parca vitel ii zice…

Ma rog, si fluviul asta de idei curge mereu prin capul meu, ma inunda si-mi plang neuronii ca le-a luat viitura casele. Asa ajung eu sa ma cert cu ei, cu neuronii, care-mi cer astfel despagubiri, imi cer sa le construiesc ei case noi, sinapse noi, maine-poimaine or sa-mi ceara si un creier nou, ca asa-i acum cu democratia asta si cu Uniunea Europeana. Toti avem drepturi si cerem ce ne trece prin cap, slobozi la minte si gura, slobozi in creiere, slobozi in general, indiferenti, imaturi dar cu pretentii de ombilicuri planetare – fiecare dintre noi stiindu-le pe toate, atotcunoscatori adica, intransigenti, plini de ura, de manie, mereu nervosi ca a luat campionatu’ cine nu trebuie, ca da manele la televizor, ca n-au gasit-o pe Elodia, ca e sefu’ idiot, ca nu ne-a picat la examen nu stiu ce subiect si din alte felurite motive, care mai de care. Ideea este sa fim nervosi si plini de ura. Asta ne dorim, asta este telul nostru. Sa traim in ura!

Si cum ziceam, nu prea mai stiu ce sa mai scriu. As scrie o carte de povesti, o carte cu cavaleri care lupta pentru idealuri nobile dar o dau in bara la sfarsit, o carte cu printese mai umane decat alea din povestile clasice, care se pupa cu mai multi printi in cautarea iubirii, trecand si ele prin mai multe etape de maturizare ca si Fat-Frumos, ca doar astazi suntem cu totii egali, o carte cu multe razboaie inutile si mult sange curs degeaba, as scrie multe. Dar uite ca nu stiu cu ce sa incep. Ca nu se opreste fluviul asta nenorocit si pana construiesc eu baraje… de unde bani de baraje cand ma usuca neuronii astia nenorociti si lacomi de fonduri? De unde baraje domne’!? De baraje-mi arde mie acum? Creierul arde si baba moare!

Dar ce baba? Ca in fluviul meu nu-i nicio baba. Nu de alta, dar ar manca-o crocodilii. Ca-s flamanzi saracii. De cand cu toate regulile astea noi, nu mai au voie sa manance nici gazele, nici zebre, nici vitei, nici oameni, nici neoameni, insa cu o exceptie - cu conditia ca aceste categorii de hrana enumerate mai sus sa fie de acord cu actul consumarii lor de catre crocodili. In concluzie, crocodilii or sa moara de foame saracii. Dar asa le si trebuie.

Dar de crocodili imi arde mie? Eu sunt in colaps, eu cum sunt falit, si-mi mor toti neuronii de ciuda; sau ii inec eu in fluviul meu, sa ma lase ai naibii in pace cu despagubirile lor si cu problemele lor si cu fondurile lor si cu ce-or mai vrea ei sa ma lase in pace. Sa ma lase in pace de tot si sa-si vada cuminti de treburile lor! Ai dracului neuroni!

Uite… ca ziceam ca nu am nimic se spus si uite cate-am zis. Imi si pare bine ca aproape nimeni n-o sa inteleaga. Sau chiar nimeni, poate nici macar eu (mint, eu inteleg). Sau sa inteleaga fiecare ce-o vrea, ca oricum asta facem cu totii. Intelegem doar ce vrem si modelam adevarul dupa cum ne convine noua. De ca si cum adevarul ar fi totuna cu noi si nu in afara noastra. De ca si cum am putea noi intelege complexitatea inventata a adevarului. Pana la urma si Caesar avea dreptate cand zicea ca “oamenii cred cu usurinta ceea ce isi doresc sa fie adevarat”, si Aristotel cand zicea ca “nu este adevarat ca ceea ce nu este, este, iar ceea ce este, nu este, ci adevarat este ca ceea ce este, este, iar ce nu este, nu este” domne’ (sau oricum ceva in sensul asta). Toti avem dreptate… in felul nostru. Dar nimeni nu are dreptatea aia buna. Pe bune ca n-o are. Nici eu, nici tu, nici X, nici Uniunea, nici crocodilii, nici baba moarta, nici… nimeni, ce sa mai… Pentru ca adevarul este dincolo de noi. Sau langa noi, dar totusi prea departe.

Gata, am scris destul. Acum a venit momentul sa tac. Pacat… ca vroiam sa scriu o poezie. Asa pesemne ca nimeni nu m-ar fi acuzat ca aberez. Doar e poezie, iar poezia e mai greu de inteles… Gata! Noapte buna! Sau potrivita… sau chiar rea. Cine-s eu sa le zic altora cum sa le fie noptile? Numai… cum vreti voi! Bine, potrivit, rau… Pa!

P.S. Baba moarta s-ar putea sa fi inteles totusi.