Pe fereastra
Ma uit iarasi pe fereastra si imi dau seama ca de data asta nu-mi mai place ce vad. E totul alb, este prea frig si prea multa ceata. Este iarna. Iarna trairilor mele.
Fereastra, in momentele mai putin fericite ale existentei mele, a fost mereu refugiul copilului meditativ din mine. Mi-am pierdut poate prea multe ore admirand peticul de verdeata din spatele blocului – cam de dimensiunile unui teren de fotbal, marea sau lacul, care acum este insa prea departe si prea inghetat, copacii – in special plopul australian, pe care l-au taiat insa niste oameni, pisicile din ce in ce mai numeroase in fiecare an, sau pescarurii pazindu-si cuiburile de intrusi. Si am facut treaba asta ore si ore-n sir, studiind fiecare particica de natura din spatele blocului, la un moment dat ajungand sa le povestesc prietenilor, plictisindu-i, cum isi depun pescarusii ouale, sau cat de razboinici sunt de fapt porumbeii, simbol al pacii. Si la cel folos?
Ajunsesem in cele din urma sa ma intreb dezamagit de ce imi pierd eu timpul cu astfel de indeletniciri sau de ce inca mai privesc noaptea stelele, meditand cu un pahar de vin alb, demi-sec, in mana, la problemele microcosmosului, in speranta intelegerii macrocosmosului. Cu alte cuvinte, incercand sa ma inteleg pe mine insumi, pentru a reusi sa inteleg, pe cat posibil, imensitatea si bogatia vietii. Meditand la material si spiritual, observand comportamentul uman si analizand tot felul de reactii si contrareactii ale indivizilor. La ce folos?
Presat de ceva, de o forta invizibila si imperceptibila, am ajuns sa ma consider eu insumi un ciudat si un inadapdat la cerintele pietei – mereu prea visator, mereu incapatanat, mereu idealist. Iar toate acestea intr-o lume care moare incet-incet, fara ca nimeni sa observe. Si nu ma refer la poluare, la defrisarea padurilor ecuatoriale sau tropicale sau la subtirimea stratului de ozon. Ma refer la oameni. Ma refer la indivizi si la rasa deopotriva, o rasa apasata de forta invizibila de care va vorbeam, silindu-ne pe fiecare, fara sa ne dam seama, a renunta la vise si la sperante, la principii si idealuri. Ne forteaza – iar cei ce au ochi, sa-i caste la ce se petrece in jur cat inca se mai poate – sa ne luam un job bine platit, sa fim in pas cu moda, sa ne luam o masina care ne-ar aduce respectul celorlalti si asa mai departe.
Astazi oamenii au uitat, para-mi-se mie, ca respectul se castiga, nu se cumpara. Am uitat cu totii ca privind un copac sau o pasare, intelegem o parte din inexplicabilul vieteii, am uitat sa traim in adevaratul sens al cuvantului. Am uitat si cat de frumoasa este viata.
Astazi nu mai cautam fericirea in interior, acolo unde-i este locul, ci in tot felul de variatiuni ale materialului, care ce-i drept, ne aduc bucurii de moment si ne fac sa uitam pentru o clipa de problemele pe care noi singuri ni le creem. De ce? Pentru ca suntem in pas cu moda. Iar moda de astazi tine de stresul care ne inconjoara ca o panza imensa de paianejen. Este deci, la moda sa fii stresat si sa ai probleme. Toti oamenii de succes au astazi probleme. In casnicie, la servici si in orice alte locuri in care ar putea sa apara ele. Este ca si cum, daca-mi permiti o mica exagerare, am cauta noi insine aceste probleme, in speranta fericirii. Da! Lumea s-a intors cu susul in jos, sau mai bine spus, am rasturnat-o noi in goana noastra nebuna dupa… nu stiu dupa ce anume alergam.
Cum incercam sa spun, la un moment dat, am ajuns eu insumi sa ma consider un rebut social. Ce fac eu pentru societate? Care-i contributia mea? Cum sa raman idealist si sa cotribui cu ceva care ar avea cautare in lumea de azi? Incet-incet am inceput a ma panica, concretizandu-ma intr-un mod bizar, fara a realiza ca astfel imi voi pierde si ultima farama de suflet. Dar la ce folos?
…
Cum la ce folos? Eu vreau sa fiu om! Nu o masinarie organica care sa “gandeasca” in functie de intretinere, de dosarele lasate neterminate pe birou, sau cine stie ce alte calcule absurde care sa-mi ocupe timpul, caci viata este scurta si este una singura, din cate stiu eu pana acum. Eu vreau s-o traiesc, atata tot. Vreau sa simt si sa contemplez la imensitatea Universului, vreau sa vad ramasite ale civilizatiilor demult apuse, vreau sa citesc si sa scriu, in limita cunostintelor mele, vreau sa aflu si sa vad cat mai multe. Vreau sa traiesc si sa fiu fericit. Si ce fac eu pentru asta?
Pentru asta scriu aici, in speranta ca mai exista in lumea de astazi, asa cum este ea, altii ca mine si ca Victor, care inca mai viseaza si inca mai spera la mai bine. Nu numai pentru ei insisi, ci si pentru cei din jur. Asta e contributia mea. El mai contribuie si sub alta forma. E mai harnic decat mine :))
Dar de ajuns cu critica modernismului. Sa va zic despre X.
My name is X
“Buna, numele meu este X. Acum o ora am primit, un mesaj pe telefonul mobil. De-abia ma intorsesem de la un pahar de vin cu prietenii, carora le povestisem despre fabuloasa lume a lui J.R.R Tolkien. Le spuneam despre cum a creat Feanor pietrele magice numite Silmarili si despre batalia fratelui sau, Finglorfin cu uriasul Morgoth. Despre Turin Turambar si despre cum l-a ucis el pe dragonul… Glaurung parca-l cheama. In fine, va ziceam cum am primit eu un mesaj pe telefonl meu mobil. Spunea asa: “zi-mi ce vreau sa simti”.
Prima data n-am inteles nimic. Cum sa ma intrebe ce vrea ea sa simt eu? De unde sa stiu asta? Dupa care, m-am gandit logic, ca poate s-a exprimat gresit. Poate ca ma intreba pur si simplu ce vreau eu sa simt? Ar fi fost o intrebare extrem de simpla, pentru ca eu vreau doar sa fiu fericit. Poate alaturi de ea. Sau ma intreba ce vreau sa simta ea?
Cred ca ati inteles cat de tare m-a bulversat mesajul ei. Sincer sa va spun, nu mai stiu ce i-am raspuns exact. Parca ii zisesem ca “nu stiu”, sau ca… sincer nu mai stiu ce i-am zis. Dupa care a venit si al doilea ei mesaj: “spune-mi cum o sa fiu fericita cu tine si o fac”.
Ghiciti raspunsul meu? Nu? Pai atunci va spun eu: “nu ai cum sa fii fericita cu mine”. Iar la sfarsitul mesajului, am adaugat o fata zambitoare, fara intentia de a fi ironic sau a simula vreo alta stare ascunsa a sentimentelor mele. Dar, cel mai important… stiti la ce ma gandesc acuma? Nu? Bine, va spun iarasi eu atunci. Ma gandesc ca speranta pe care am asteptat-o atata timp de la aceasta fata, mi-a fost oferita in acel prim mesaj. Oricat de ciudat ar fi sunat el, imi dau seama ca era de fapt nici mai mult, nici mai putin decat un soi de depunere a armelor, probabil inconstienta. Tradus ar fi sunat cam asa: “bine, facem ca tine, dar zi-mi ce vrei sa simti ca sa-ti pot oferi”.
Poate ca ma insel, dar la cat de bine o cunosc eu pe ea, probabilitatea este una infima. Tind sa cred ca am dreptate. In rest… nu stiu prea multe…
Stiu doar ca o iubesc mai mult decat ma iubesc pe mine si ca as face orice sa o stiu fericita. Dar ca de fiecare data ma dovedesc impotent in a-i asigura fericirea. Nu stiu de ce… nu mai am incredere in noi…
Imi zicea de multe ori ca-s doar un ratat si ca n-o sa fac nimic niciodata cu viata mea, ca daca ai mei n-ar fi fost instariti as fi murit de foame. Ca nu stiu cum este viata si cat de grea este ea pentru unii, ca traiesc in trecut si ca ma cred un soi de fiu de boier sau… nu stiu. Poate ca asta am spus-o eu. Ba imi spunea ca ma iubeste, ba ca ma uraste si asa devin din ce in ce mai instabil. Dar o iubesc si n-as putea sa-i fac rau…
Gandindu-ma la ea, ieri, incercam sa compun o poezie romantica, ca sa-i fac pe plac si “sa-i domenstrez prin gesturi” asa cum imi cerea ea, cat de mult tin la ea. Ce-a iesit insa… a fost cu totul altceva decat ce imi doream:
Iubire rastignita
Mi-a spus ca ma iubeste
Si sarutand-o pe nodeu,
I-am zis si eu.
Iar dansa m-a privit,
M-a cantarit,
Iar in final de cozi de peste,
Mi-a spus ca a mintit,
Si ca de fapt, ea ma uraste.
Atunci eu am murit,
Caci ea, din joaca de femeie,
Gasind a sufletului cheie,
M-a rastingnit.
La ce folos?
La niciunul. Este si prea tarziu, este si prea trist, iar speranta… care speranta? Am gonit-o eu insumi undeva departe, prin cine stie ce taramuri, la cine stie ce persoane, care probail ca au mai multa nevoie de ea decat mine. Intelegeti acum de ce urasc modernismul asta ciudat care ne face sa nu ne mai intelegem unii cu altii? De ce urasc telefoanele mobile?
Le urasc pentru ca in momentul asta, chiar acum, imi vine sa zbier! Tare, foarte tare! Atat cat ma tin plamanii. Nimic articulat. Vreau doar sa pot urla la luna, atat de tare incat sa pot alunga toata tristetea din mine, tot raul, toata boala societatii moderne. Sa scot din mine tot ce este complex si tot ce este la moda, tot ce ma face sau imi da impreasia ca sunt dependent de material. Vreau sa fiu iarasi simplu. Sa fiu curat, pur. Intelegeti acum de ce nu imi place cand ma uit in jur? De ce nu imi plac telefoanele mobile? Pentru ca ne dezumanizeaza! Ne fac sa ne comportam ca niste robotei tembeli, lipsiti de spirit si ratiune deopotriva. Dar sa va povestesc mai bine despre M…” – citat din “Ghidul pseudo-barbatului modern”
Eu ma regasesc in ce zice X despre telefoanele mobile… desi au folosul lor, trebuie sa recunosc…
Cam atat pentru azi, pentru ca eu am de scris povesti cu insule plutitoare, despre cavaleri si printese, despre imparati si generali, capcauni si… golemi, si nu mai stiu ce. Over.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
as fi vrut sa comentez tot textul insa sunt subiecte separate, asa ca ma voi limita la prima parte...pana la X:)...Mi-ai exprimat gandurile foarte "filosofic" dar in acelasi timp "realist". Ma gandeam ca probleme din astea legate de "unde se indreapta omenirea asta?" nu-si ridica prea multi...As putea sa devin "Gica Contra" si sa despart firul in patru...la ce bun insa daca sunt de acord cu ideea de baza??? Daca sunt perfect de acord cu faptul ca ne pierdem din bruma de umanitate ramasa si devenim mici brute setate pe stress si bani....Rar auzi cuvantul "dragoste", dar din ce in ce mai des auzi "sex"...numai avem "IDILE" ci "onenight standuri"....Numai iubim pentru ca vrem sa traim sentimente, ci pentru a ne simti noi mai bine...nu mai citim ...nu ma stim sa ne ocupam de suflet...ci doar de trup...CE OBIECTII SA AM eu< un biet muritor, la un asemenea adevar???
pot doar sa iti spun care este si a fost dintotdeauna salvarea mea...O LUME INTERIOARA, UN UNIVERS PROPRIU, IN CARE MA OCUP DOAR DE SUFLET...ACOLO UIT DE DOSARELE NEREZOLVATE LA BIROU, DE PLATA INTRETINERII SAU RATA LA MASINA...ACOLO SUNT DOAR EU GOALA...FARA TRUP...PANA CAND VOI GASI ALTA METODA DE A READUCE SPIRITUL IN ATENTIA SEMENILOR MEI RAMAN O BIATA LASA....PRIVESC LA O LUPTA NEBUNA SPRE DISTRUGEREA UMANITATII, LUAND EU INSAMI PARTE LA EA...SUNT UN PION ALLUPTEI...NU MA POT DEZICE, NU AM INCOTRO...TRAIESC INTR-UN SISTEM SI NU POT FI IN AFARA LUI...POT DOAR SA IL PACALESC CU UN UNIVERS PARALEL:)
oare tre sa luptam impotriva autodistrugerii sufletului altora? ce simpatie sa am eu pentru ei - distrugatori ai sufletului -, daca ei ma aduc in starea asta? si daca ii salvez pe ei, inseamna ca m-am salvat pe mine? aici vine intrebarea care ma roade pe mine... blogul asta, merita sau nu publicat?
adica, exista oare motive ca eu sa fac alti oameni sa se gandeasca la altceva decat dosare pline de foi si goale de spirit? sau sa ii incurajez pe cei care gandesc similar mie sa nu se simta total instrainati de lumea asta materialista?
stiu ce castig daca scriu - ma simt mai bine. dar oare ce castig daca public? trebuie, vreau, imi prieste sa imi caut un rol social? sa fiu cel care aduce lumina spiritelor tinere si nelinistite? sau macar un neon ce palpaie intr-o mansarda plina de carti vechi si fara internet...
Am citit despre indoiala cuiva asupra unor texte cu caracter abstract precum cele postate pe bloggul meu...Indoiala se referea la rostul unor asemenea texte....ajuta ele la ceva sau nu? sunt menite sa schimbe ceva in cititorii lor sau doar in starea de spirit a scriitorului? Sunt ele oare un instrument de "umanizare" sau de "DESCArcAre"? Au ele oare ca subiect abstract EUL sau ALTII??...SCRIEM oare tot ceea ce simtim si gandim pentru ca nu avem cui sa spunem, sau pentru ca vrem sa le aratam celorlalti cat de profunzi si deosebiti suntem noi? Sau poate chiar suntem dezgustati de "robotizarea" excesiva a rasei umane, de globalizarea excesiva ce acapareaza incet cu incet fiecare particula de aer a Terrei....Sau poate suntem niste rataciti printre veacurile timpului...poate am gresit perioada istorica...si incercam sa regasim gloria erei romantice intr-o lumea seaca si goala...Nu stiu carei intrebari sa ii dau raspuns...nu stiu ce raspuns sa dau ....Parca toate imi par plauzibile dar parca nu as alege-o ca si raspuns al intrebarii pe niciuna...
CeRT E CA NE CONCENTRAM, noi cetatenii sec. 21, pe prezent si material si pierdem din vedere tocmai chintesenta lucrurilor...Uitarea e un dar dat de Dumnezeu omului, un dar de care insa noi oamenii abuzam...UitAreA A fost daruita pentru a usura povara sufleteasca a fiintei umane, nu pentru a o dezumaniza....Ce-ar fi fost sa tinem minte toate durerile si tristetile prin care am trecut??? CUM AR FI SA SIMTI O DURERE INTENSA TOATA VIATA???
am fost deci inzestrati cu darul asta al memoriei selective, cu capacitatea de ascunde in micile sertare al propriului psihic micile noastre secrete si dureri....De aia exista inconstientul....pentru a acumula tot ceea ce noi tratam prin UITARE...El nu a fost creat pentru a fi supus psihanalizei si a-l face celebru pe Freud...nu...el a fost creat cu un rol bine definit: depozitar al frustrarilor si uitarilor. OMUL INSA NEASCULTATOR SI CURIOS PESTE mASurA, nu s-a multumit cu darul...ci sadomasochist cum il stiu, a inceput sa practice ceea ce literatura de specialitate numeste "iNTROSPECTIE", un soi de privire in oglinda a propriului suflet....
Si uite asa ajungem sa scriem....ca sa ne exprimam frustrarile, nemultumirile...si dorul de "OM"...
SI ACUM REVin lA ideeA De inceput....nu de alta, dar formarea filosofica ma face sa ma pierd in amanunte, si as risca sa creez un TURNU BABEL al ideilor Abstracte...DECI....oare mai are sens sa ne intrebam de ce scriem si daca e cazul sa mergem mai departe atata timp cat ne descarcam, cat ne impartasim gandurile si aberatiile unor oameni care vorbesc "limba ideilor"? NE E TEAMA DE CE AR GANDI CEILALTI? Ne e rusine ca am putea parea "ciudati"in fata celorlati sau ca s_ar rade peseama noastra? De ce ne-ar afecta??? Ne-am retras intr-o lume a cuvintelor tocmai goniti de "lumea faptelor"....am devenit abstracti tocmai pentru ca nu am mai suportat realul" UNEI LUMI PREA FIZICE...
dAR SUNTEM, SAU NU....SUNT, PENTRU CA NU IMI POT PERMITE LUXUL DE A VORBI IN NUMELE CELORLATI....sunt o "falsa" pentru ca lumea pe care o critic si incerc sa o alung prin cuvinte si teorii puerile e lumea care M_a FacUT ceea Sunt...fArA eA As fi fost doAr IDEe neexprimAtA, doAr un gand nespus si doAr un nor pe cer....URASC CEEA CE SUNT...si ma mint ca sunt mai buna, mai speciala si mai umana...Ma rezum la a ma ascunde in spatele unui nick name....evit sa imi expun datele lumii reale....sunt tocmai minciuna pe care o reprosez "modernitatii".....
M-am gandit eu... mai fac de-astea... De ce nu continuam noi blogu' cu ce-ati scris voi doi aici? Ca e chiar interesant, daca ma intrebati pe mine. Si daca nu... eu tot zic.
Hello my stranger...it's me...just NO ONE.
Cam asa as descrie eu o intalnire intre doi posesori de blogguri...asta bineinteles cand nu e vorba de doua cunostiinte din VIATA FIZICA...deci...cu alte cuvinte vorbim de doua entitati oarbe, fara chip si fara voce, care nu se vad, nu se cunosc, nu se simt....dar care insa se regasesc unul in celalalt. V-ati gandi vreodata la fenomenul asta al bloggurilor, al messului, al mailului...si tot felul de traznai pa care le-au mai inventat occidentalii pentru a sta comod in fotoliu si a se imbogati peste noapte? Lasand la o parte amanuntele tehnice si financiare, lasand la o parte implicatiile unui limbaj universal si a unei comunitati virtuale ca numara aproape la fel de multi membrii ca si globul pamantesc....as vrea sa ma concentrez pe ideea de second life a vietii virtuale....
Asadar...intru pe un blogg...citesc un text, imi place, simt cum imi incanta simturile, mintea...gandirea si sufletul...Simt ca ma caracterizeaza si ma regasesc in cele scrise acolo...si zambesc usor in coltul gurii, ascunsa parca si timida...sa nu ma vada cineva ca ma regasesc in "prostioare " din astea,desi nu e nimeni in preajma...eu tot ma feresc...Si simt cum mi se pune sangele in miscare prin tot corpul...si starea de buna dispozitie ma cuprinde...Recitesc textul avida parca de starea asta...dornica de beatitudinea intalnirii unui fragment din mine...Ma vad...imi vad franturi din ganduri personificate in fraze...si ma bucur...Lumea mea singuratica mai are un buddy...un buddy blogger...Si uite asa imi fac si eu un blogg...si incerc sa pun franturi din propriul suflet in speranta ca vor deveni, la randul lor, personificari ale unor alte suflete...si uite asa, dintr-o lume singuratica am devenit brusc locuitoare unei lumi populate...lumea buddy bloggerilor...si uite asa, din farame de suflete se tese o poveste,povestea sufletului ratacit in cuvinte si situri, in linkuri si nickuri...
Cine ar fi crezut ca ceea ce la inceputuri parea inamicul sufletului va deveni refugiul lui??? Cine credea ca, un principiu atat de abstract si lipsit de esenta umana precum internetul va crea suportul virtual al sufletului??? Inainte scriam in oracole....jurnale sau mai stiu eu unde...acum scriem pe blogguri....
A scrie....un act de introspectie si o dovada a iubirii ideii de om...de suflet, de visare...Scriem in cuvinte ceea ce traim....scriem in cuvinte ceea ce simtim, scriem in cuvinte ceea ce gandim....scriem in cuvinte ceea CE NU PUTEM EXPRIMA....Ne ascundem in spatele literelor mici si negre ....sperand sa ne regasim prin intermediul lor....Ne folosim de scris pentru a ne re-gasi semenii unei lumi pierdute de veacuri....lumea ideilor .....Re-inviem MITUL PESTERII virtual....Readucem o lume alteori plina de tristete si singuratate in atentia noilor buddy bloggeri....Asteptam sa ne re-gasim in literele mici si negre de pe bloggurile lor....si cautam franturi din noi insine in orice cuvant....Ne este dor de noi si ne cautam in ceilalti....Ne e atat de teama sa stam in fata cu propriul nostru suflet incat ne cautam "martori"....Nu avem curajul de a ne infrunta fata in fata, doar intre patru ochi....si ne cautam buddy blogger pentru a nu fi singuri...cine stie...poate maine imi intalnesc sufletul prin lumea virtuala si nu as vrea sa fiu singura....Am nevoie de sustinere si incurajare, de intelegere....am nevoie de buddy bloggeri...Am nevoie de sufletele pierdute in mitul pesterii pentru a REcladi lumea ideilor...
Trimiteți un comentariu