Am vazut Gladiatorul in seara asta. Nu mi-a placut niciodata Russell Crowe, dar m-a captivat filmul. Chiar daca l-am mai vazut odata. Cred ca m-a captivat ideea unui stat ideal… stiu, nu e cel mai grozav mod in care imi pot folosi celulele cenusii, dar m-am simtit bine si eu intr-o sambata seara… aici ma inscriu in tiparul “fericiti cei saraci cu duhul”… dar sunt ei fericiti cu adevarat? Hai sa luam exemplul meu, si sa-l analizam.
Sambata seara. Nu suna nimeni. Nici nu as vrea sa ma sune cineva. Dar din nou, nu suna nimeni. Dupa cum spuneam, ma uit la Gladiatorul. Cu g mic, ce-i cu atatea mariri si slaviri?... din cand in cand ma tot prosteam cu ancuta. Mai ales dupa ce se plangea ca nu ii place de loc filmu. Ca e plin de bull shit. Adica de balega, pentru cei doi nevorbitori de limba engleza. Revenim la mine, si va aduc aminte ca eram intr-o stare de beatitudine indusa de aceasta capodopera a spalatorilor de creier americani. Recunosc, sunt un sucker pentru filmele in care un erou minunat lupta pentru libertatea gloatei... sucker adica sugator... nu mi-am dat seama cat de plin de balega e filmul decat la sfarsit. Pana spre sfarsit, tot incercam sa imi aduc aminte cum se termina filmul... si stiam ca nu poate sa aduca cei 5000 de oameni la roma – si deci nu se poate termina cu bine – pentru ca roma nu s-a intors la republica... si el asta vroia. Sa dea roma inapoi cetatenilor. Cetatenii fiind aia care se bucurau la macelurile din colosseum. Stii tu, stramosii celor care se uita la filme de groaza, ingurgiteaza pop corn – in america – si chipsuri in romania, rad la vacanta mare si asculta hip hop in america si manele in romania.
Si totusi am avut impresia ca ei zic ca au facut un happy end. Pe langa grosolania istorica – pentru ca vointa lui Marc Aureliu nu s-a indeplinit in realitate – russell crowe (care a cam suferit de sindromul bruce willis in filmul asta) mai are tupeul sa spuna ca e in siguranta nepotul lui... ma indoiesc ca quintus ala nu avea nicio ambitie despotica. Sau orice alt senator, care sclav dorintelor despotice (caci asta e rolul dorintelor despotice) trebuia sa il omoare pe noul si micul imparat... dar ma rog, filmul a luat oscar. Si a fost placut de milioane de americani... care probabil au zis la sfarsit ca ce tare e gladiatoru asta...
Atunci mi-am dat seama ca nici eu nu am fost strain de astfel de sentimente laudative si admirative. Practic, toata scena mi-a adus aminte de orice sarbatorire a victoriei opozitiei in alegeri. Te gandesti la un nou inceput, la o noua era care nu poate fi decat mai buna. Si eu m-am bucurat cand a castigat basescu, dar nu ma asteptam sa dispara coruptia. Vroiam doar sa dispara comunistii. Sau mai degraba propaganda comunista si ideile comuniste. Dar uite ca programul cornu si laptele nu doar ca a continuat, dar a fost si extins, daca nu ma insel. Bine, acum nu circula – din cate stiu eu – cantece pionieresti in care sa fie laudat tariceanu pentru aceasta minunata initiativa, dar tot mi-e scarba.
Bine, eu intotdeauna m-am gandit ce se intampla dupa un happy-end. Cel mai mult imi placea sa ma gandesc ce se intampla dupa ce se saruta cei doi protagonisti, intr-un film de actiune. Ok, se casatoresc, fac un copil, ea se ingrasa, el e din ce in ce mai betiv, si se cearta in fiecare zi... ce fel de happy end mai e si asta?!? Se casatoresc? That’s it?!? Tre sa mai existe si altceva.
Si uite-asa am facut legatura intre filme, libertate, politica si acum, filosofie. De ce si filosofie? Pentru ca tre sa existe si altceva. Viata trebuie sa insemne mai mult decat un simplu happy end. Poate e mai mult si decat o simpla cautare a fericirii. Nu ma intelege gresit, si eu sper sa ne gasim fericirea. Si sa o prindem macar de un picior si sa nu ii dam drumul niciodata. De fapt, eu imi tot propun sa imi spun ca sunt fericit. De fapt, ca sunt multumit de mine. De ce am facut pana acum. de ce am. De bunuri materiale. De iubirea din viata mea. De creierul meu. De tot ce ma intereseaza. Si sunt, nu doar imi spun. Insa intrebarea e, ce fac acum ca sunt fericit. Adica ok, avem un happy end, dar ce facem de-acum incolo?... ieri am vazut Taxi driver. Nu a fost senzational filmul, dar a fost fain. A fost fain ca pana si un retard de sofer de taxiu si-a gasit scopul in viata. oare exista asa ceva? Scopul meu in viata... rolul meu pe pamant... salvatorul furnicilor sau al ursuletilor panda... Sau e doar o inventie a oamenilor, a nevoii sentimentului de utilitate. Vreau si eu sa stiu ce rotita din angrenajul lumii invart daca apas pe butonul „postare” in seara asta...
Si ca tot veni vorba de nevoile lui homo sapiens, sunt convins ca oamenii au nevoie de filosofie. Insa trebuie sa isi indeplineasca celelalte nevoi mai intai. Si dup-aia vor ajunge si la filosofie.... in cele din urma. Sau la religie... eu religia o vad subsumata filosofiei. Bine, probabil ca sunt unii care trec direct la filosofie, chiar daca nu isi indeplinesc celelalte dorinte, si probabil asa isi scurteaza drumul catre fericire... sau poate doar se indeparteaza de ea. Depinde cat de buni sunt. La filosofie, nu la suflet. Dar daca fericirea nu este scopul suprem? Daca nu suntem noi cei care facem regulile (asa cum cred eu) si fiecare isi are o menire prestabilita? Si ne intoarcem la fericire. Daca iti indeplinesti aceasta menire, vei deveni fericit? Si aici ma gandesc din nou la taxi driver, si la aura de fericire/multumire a lu de niro, din final. Nu ii mai trebuia nici tipa pentru care facuse o obsesie la inceput. Era deci un happy end?
Si daca eu spun ca dupa toate chestiile pesimiste pe care le-am scris aici ma simt bine, oare asta e un happy end? Si daca da, cu ce ma ajuta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu