Entry number 30 - Tibi

XXX

Am ajuns si la ultimul capitol… sau articol… sau ce-o fi. La ultima parte, adica XXX. Nu, nu pentru adulti, ci 30.
In mod ciudat nu simt nevoia sa spun ceva anume. Ar trebui? Ar fi necesara o concluzie, un final maret, o explicatie? De cand n-am mai scris, de cand n-am mai fost “pe felie”… nici nu mai stiu despre ce e vorba. Parca vorbeam despre fericire, sau despre oameni si la un moment m-am trezit discutand cu cineva, nu stiu cine, despre politica, actiune, trai in minciuna…
Ma simt de ca si cum mi-ar fi furat cineva covorul de sub picioare si trezindu-ma dupa izbitura de parchet, incercand sa-l localizez pe faptas, observ cu mirare ca nu e nimeni in camera. Nimeni in afara de mine… Aici se naste intrebarea: cum am reusit eu, care nu sunt nici gimnast, nici fachir, nici contorsionist, sa-mi smulg singur covorul de sub picioare? Dar unele intrebari nu au raspuns, iar altele pur si simplu nu necesita un raspuns. Ele sunt de sine statatoare, unii le numesc retorice, iar scopul lor este de a fi adresate, nu si raspunse.

Paranteza

Fiind realmente sincer cand destainuiam ca nu stiu ce-ar trebui sa spun aici, m-am trezit iarasi – asa cum fac eu de multe ori, fara sa dorm in prealabil – privind la calendarul de pe perete. O imagine cu un yacht… la prora o fata frumoasa, la pupa, o alta fata frumoasa (pentru necunoscatorii profunzi – in fata si in spatele barcii). Langa fata din pupa, adica din spate, parea asezat un fel de… nu stiu cum sa-i zic. Ba stiu: un paianjen de plus, sau ceva asemanator.
Ma uit eu, ma gandesc… “ce au avut astia-n cap cand si-au pozat barca pentru calendar? N-au vazut ca si-au uitat papusa? Bine, poate n-au vazut… dar vedeau in poza. Doar nu-s orbi.”
Ma gandesc eu, ma mai uit odata… nu era nicio papusa, era un paianjen veritabil, dar la mine pe calendar, nu in barca. Probabil incerca sa afle in ce data suntem. Asa ca l-am luat si l-am poftit afara sa vada si el ca a venit primavara. Mi s-a parut ca mi-a spus ceva cand m-am apropiat de fereastra sa-i fac vant… dar probabil ca doar mi s-a parut…

Continuare

Nu exista (din partea mea) nicio concluzie a acestei discutii. De ce? Pentru ca in ultima vreme, prin metode proprii si oarecum indedite, dar pe care nu le voi dezvalui aici pentru ca nu vreau, am ajuns eu insumi la propriile-mi concluzii despre viata, moarte, oameni si fericire, dar si despre nefericire, mister, extraterestrii, gazele si multe altele. Si despre paianjeni… lor le place primavara, ca si mie de altfel.
Dar la ce concluzie am ajuns? La una foarte simpla. Uneori, concluziile-s de prisos. Iar eu nu-s om de stiinta sa le trag cum ma bate capul. Ba mai mult, exista pe lume unele lucruri ale caror explicatii, nici cei mai intelepti si inteligenti dintre noi nu le cunosc. Iar eu nu-s nici una, nici cealalta. Si nici om de stiinta… parca am mai spus asta…
Asadar, cu puterea cu care am fost autoinvestit in momentul in care mi-am facut cont pe http://www.blogger.com/, declar acest blog (vai ce nu-mi place cum suna cuvantul asta) inchis. Sau terminat. Sau… epuizat… sau… The End!

“Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.”

Entry number 29 - Victor

Campania Razvan din Cluj

Apropos de facut lucruri pentru o lume mai buna. In fiecare dimineata reusesc sa ma trezesc din cateva motive… nu toate se cumuleaza, dar se pare ca in fiecare dimineata se gaseste macar unul.

1. trebuie sa merg la munca.
2. am dormit destul
3. mi-e foame
4. ma uit pe geam, si soarele imi descopera un brasov minunat.

Aici apare insa o problema. De fiecare data cand ma uit la minunatul Brasov, imi dau seama ca e din ce in ce mai poluat. Si imi dau seama ca oricat de ecologist sunt, imi place sa apas pedala pana la fund la turbodiesel-ul meu... aici apar oameni ca Razvan, si companii ca Petrom. Razvan si Petrom seamana mult aici. Fii atent. Razvan mi-ar spune neaparat ca ar trebui sa merg pe jos. Probabil mi-ar spune asta din autobuz, masina, troleibuz, (apropos, troleibuzul nu e mult mai grozav decat autobuzul... in Romania mai mult de jumate din energia electrica e obtinuta arzand carbuni – am vazut asta pe facturile de curent) in timp ce probabil se gandeste cum sa ajunga... nush unde, dar undeva unde sigur se polueaza aerul, apa sau alte chestii din-astea care deocamdata sunt gratis... ma rog, aproape gratis. Petrom m-ar pune sa imi imaginez ce as putea face fara petrol. Si sa povestesc timp de 1 minut ce as face in atare conditii.

As trage apa dupa asemenea sfaturi, dar mi-e ca de fiecare data cand trag apa, poluez reteaua de apa a lumii...

Acuma, de „orientare politic-activista” filosof fiind, imi pun o intrebare. Un super om de stiinta (de preferat in domeniul energiei „curate”) are un viper. Motor de 8 litri. Consum pe care de rusine nu-l scrie nimeni in anuntul de vanzare a masinii. Masina e model mai vechi, si presupunem de dragul ipotezei ca papa benzina cu plumb... „premium”... Poluarea facuta de tipul asta in timp ce merge de acasa catre laboratorul sau de cercetare, e buna sau rea? Hai sa ne gandim. Daca ar merge cu autobuzu, ar polua mai putin, dar ar pierde din timpul dedicat cercetarii... ei bine, intelege toata lumea ce vreau sa spun...

Ok, daca de Razvan m-am luat un pic mai sus – fie vorba intre noi, nu il stiu pe Razvan destul ca sa ma pot lua de el klumea... pescuiesc doar –, acuma vine randu lu Petrom. Petrom, dispunand de resursele financiare infinite, ar putea lejer sa caute solutii alternative „curate” pentru nevoia omenirii de energie. In schimb, se dau bani multi la campanii televizate/radiodifuzate... „din grija pentru viitor”... De ce? Simplu. Pentru ca Gigi Petrom nu are nimic de castigat daca in loc de petrol, lumea va folosi apa (vezi motoare cu hidrogen...) apa are toata lumea... dar in Romania, petrol are doar Petrom.

Ce legatura au toate astea cu fericirea noastra? Pai, initial ma gandeam sa fac o paralela intre campania Petrom si campania noastra pentru fericire... dar s-a bagat Razvan. si m-am aruncat la un consortiu de paralele.

Ok, incerc sa revin la fericire. Si ma gandesc ca noi am zis ca ne incheiem aici campania teoretica, si incerc sa o inchei. Dar nu cred ca sunt pregatit. Nu am teoretizat destul, orice ar spune practicienii plini de ura. Nu am batut apa in piua destul de mult ca sa putem avea o „strategie” care sa aiba o farama de sansa.

Insa, ca orice roman care nu mai are ce sa spuna, uite concluziile demersului nostru, vazute de mine (le astept si pe ale tale), in forma unor „three easy steps to happiness”

1. mergi pe jos, insa ai grija spre ce te indrepti
2. nu lasa becul aprins, decat in mintea ta
3. nu trage apa prea des, decat daca miroase a prostie!
4. nu calca pe iarba, nu taia copacii, decat daca iti stau in drumul spre fericire
5. nu-ti schimba masina prea des. Multumeste-te cu faptul ca idealul despre fericire ti se schimba anual...
6. recicleaza! Nu doar materiale reciclabile, ci si ideile altora. Nu se stie cand faci din gunoi ceva folosibil.
7. si cel mai important, (asta merge si pentru ecologisti, si pentru tristi) dupa ce ai meditat, nu uita sa pui in aplicare rezolutiile...

Entry number 28 - Victor

Nush daca putem fi fericiti intr-o astfel de lume, insa in mod cert ne simtim un pic mai bine daca dam vina pe ce e in jurul nostru pt lipsa fericirii… nu zic ca nu e vina lor… pe mine ma mai intereseaza cum se raporteaza lumea religioasa fata de toate astea. Astea fiind nedreptatile, marlaniile si gretoseniile din stanga si dreapta, de sus si de jos… adica, cum poti sa mai crezi intr-un dumnezeu bun ?... nu iti vine sa faci greva impotriva lui ? sa ii ceri demisia pentru incompetenta ? „nu mai spun nicio rugaciune pana nu se schimba ceva acolo sus!!!”... eu ma gandeam la un exercitiu pe care l-am putea face. Sa ne gandim cum ar arata o lume ideala. Si spun asta cu toata responsabilitatea. Adica stiind care au mai fost urmarile gandurilor de genul asta...

Stau si ascult melodia de la tine... „mad world” a lu Gary Jules... as vrea sa plang si nu pot... nu! Stai asa! Ne intoarcem la momentul de dimineata. Este momentul in care, singur in casa, imi dau seama ca nu pot sa fiu pe deplin multumit. Dar nici pe deplin nemultumit. Momentul in care din nou imi dau seama ca nu pot sa ating faimosul „rock bottom”... nu! Tre sa ne intoarcem si mai departe.

Vreau sa spun ca iubesc VH1... ma rog, nici chiar ca il iubesc, dar e printre singurele posturi teve la care te mai poti uita fara sa vomiti. De exemplu, ieri era Garbage cu „only happy when it rains”... cred ca asta ma descrie pe mine, de multe ori. Si pe oameni in general. Dar pe mine acum in mod cert. Probabil ca ancuta m-a facut sa-mi dau seama de asta, cand, imediat ce a inceput melodia, s-a uitat la mine si mi-a zis „you garbage, you!”

Mai in gluma, mai in serios, stiam amandoi ca are dreptate.

„why I feel so good to feel so sad... poor your misery down on me”

Si mai mult in serios, stiu cat de mult l-am urat pe taica-miu pentru ca nu era niciodata multumit. Bine, poate la el e mai simplu. El intotdeauna vedea varful de deasupra celui pe care se afla el... la mine insa e o ceata totala, si nici nu stiu daca vreau sa ma duc in jos sau in sus. Si chiar daca as vrea una dintre astea, nu as sti pe unde sa o iau.

Alte dati, in situatii din-astea, as fi reusit sa ating fundu’ borcanului... rock bottom – vezi fight club. As fi reusit sa ma descarc, si as fi fost fericit. Dar nu merge acum. pur si simplu m-am inconjurat cu prea multe „droguri” marunte. Sau am fost inconjurat de „droguri” marunte... fie ca e un telefon de la un client, fie ma uit fascinat la plita electrica, sau la frumosul Brasov de pe geam, tot nu pot sa imi dau drumul... nici Godsmack cu vodoo nu mai imi gaseste click-ul... nu-s toate decat niste droguri folosite.. nu ating nicicum nirvana, tragand in piept marijuana. Pazeste-te, am dat drumu la modul „citate”... si uite d-asta stau aici, ma uit la ecranul asta, si oricat de pozitiv ar fi albastrul asta, tot nu sunt nici optimist, si nici nu plang. „Shit, these don’t get me high no more, I should get up and find some more...” asta-i eminem, pentru necunoscatori. Necunoscatori de eminem vreau sa zic.

Imi cer scuze pentru pasajul de mai sus. Imi dau seama ca am deviat tare de la conceptul de filosofii urbane pe care l-am gandit la inceput. Stiu si de ce. De fapt, cand m-am gandit la filosofii urbane, ma gandeam la intrebari de genul – azi merg la Mc, sau la KFC? Imi plac alunele la punga, sau la cutie? Cine e mai tare- Nicoleta Luciu sau Mama Natura?... si, apropos de natura, imi plac pasarelele sau pasaricile?... si ma gandeam ca doar astfel de intrebari ne mai revin noua, modernilor/urbanilor/barbarilor civilizati... dupa ce Nietzsche a proclamat moartea lui dumnezeu, dupa ce arta a ajuns tzatze si buci pe televizor, dupa ce salvarea sufletului e pe locul 2 in orice competitie de 2 candidati, dupa ce americanii au proclamat ca doar locul 1 conteaza... ei bine, dupa toate astea, ce dracu mai ramane sa ne intrebam? Stiu! oare daca dau statul-providenta in judecata ca nu pot fi fericit, ca cenzureaza parazitii dar o lasa pe andreea balan sa cante, ca te amendeaza daca mergi prea repede, castig? Si daca castig, oare cat imi da pe fericirea pierduta?...

Si ma intorc la lucruri serioase. Luate mai usor asa... cum face Jem in „just a ride”... si zice ca viata este doar o „tura”... cu masina, cu trenu groazei, cu rollercoaster.... depinde cati bani ai si cat curaj, as adauga eu... si incet incet, accepta ca nu poti scapa din „tura”... mergi doar pe sinele deja montate, asa ca nu te speria, si bucura-te...

De multe ori imi imaginez cum lumea mi-ar spune ca ce prost sunt... ca nu stiu ce vreau, si asta ar fi problema mea... tare as vrea sa stiu cat de prost tre sa fii sa stii ce vrei, si gata! Atat. De la 18 ani, cand esti major, zici gata! Asta vreau. De atunci, nu mai ai nelamuriri, nu mai ai indoieli, esti un om hotarat... nu un ratat care nici macar nu stie ce vrea...

Oamenii cand nu prea mai au ce sa zica, trag concluzii. Asa ca si eu formulez concluzia zilei – concluziile sunt de cacat. Pentru mine cel putin. Cum pot sa trag o concluzie cand nu am nimic sfant, niciun reper, nu ma incred in nicio judecata de valoare?... cum pot sa trag concluzii cand nu cred nimic?... asa ca in loc de concluzii, imi pun niste whiskey in the jar, si ma bucur de sunete macar...

Entry number 27 - Tibi

Droguri, fericire… oameni… Inainte sa spun ca m-am bucurat putin ca ai scris asa repede… ah, prea tarziu! Dupa ce am spus ca m-am bucurat ca ai scris la asa scurt timp, o sa spun… acum am uitat ce vroiam sa spun. Ma gandesc la prea multe de-odata. Ascult si muzica, vreau sa si scriu, sa si fumez, sa beau si suc si ma gandesc si la o fata, la alta fata, la inca o fata… ma gandesc la oameni si cat de indiferenti sunt… Ma gandesc la mine, la tine, la saturatia asta la care am ajuns cu totii… Si ce fac eu, fire logica, atunci cand nu pot sa cuprind pe de-a-ntregul o problema? Atunci cand nu vad tot in ansamblu? Cand ma gandesc la prea multe? Incep sa-mi pun intrebari… Intrebatorul Burakuku…

Despre oamenii de pe strada si din masini

Am observat, in ultima vreme, ceva destul de interesant la mine. Lumea, cu 2-3 exeptii, incepe sa nu mai vorbeasca cu mine – credeam eu. De fapt, fenomenul este exact invers. Eu nu mai vorbesc eu ei. Ceva ma impinge sa explic, cum si de ce, in ce circumstante, cand s-a nascut chestia asta. Psivitatea asta exagerata a mea… Dar deocamdata nu-mi dau seama. Pur si simplu, nu prea mai am nimic de spus. Prefer sa ascult, dar ma plictisesc prea repede. Sincer sa fiu, am ajuns la concluzia ca lumea din jurul meu vorbeste numai cacaturi. Nu stiu ce janta, aia… de la OTV cum o cheama… cu “E” (tipa aia omorata dar vie)… asa, nu stiu ce film de rahat, nu stiu ce alta porcarie. Oricare-ar fi subiectul, e vorba de porcarii care nu fac altceva decat sa-ti incarce memoria. Nu ca as fi eu vreun geniu neinteles, sau vre-un pui de academician, dar acum serios… Chiar am ajuns vai de noi?
Nu inteleg cum de spun astia ca lumea incepe sa citeasca iarasi, ca vanzarile cresc la carti. O fi vreo conspiratie de genu’… “stati linistiti. Carti se vand, voi cititi. Ce? Nu cunosti pe nimeni care sa citeasca zilnic? Da… in afara de Pagini Aurii! Da! Carti! Romane! NU! Nu Pro TV Magazin! Carti ma, carti! Nu stii? E… Lasa… stai linistit. Carti se vand, voi cititi! Cum cine? Voi, oamenii. Chiar daca nu stiti. Da ma, da. Cititi ma! Pe bune!”
Cum spuneam, nu am pretentii decat din cateva pucte de vedere in ceea ce ma priveste si nicicunul dintre punctele respective, suspendate in spatiul narcisismului integru tipic burakukucist (sau burakucian – nu stiu cum sa-i zic), nu are treaba cu propasirea culturala, cu “vastele” mele lecturi sau cu cine stie ce alte preocupari intelectual-culturale. Am ajuns sa-mi dau seama, ca de la un punct - cum spunea un prieten - ajungi sa inveti degeaba. Cunoasterea ajunge sa se epuizeze pe sine, ca sa spun asa si uite c-am spus. Vai ce ma mai pierd in detalii…
Incercam sa spun ca nu-mi mai place lumea in care traiesc. Sincer sa fiu, cand ne-am apucat noi sa scriem eu ma cam izolasem de vechiul cerc de prieteni. Nu ca ma izolasem… dar… nu stiu. Da, ma izolasem. Si culmea, ca eram chiar fericit. Imi organizasem lucrurile de asa maniera incat sa pot face cate putin din fiecare… detalii, iarsai detalii. Ziceam nu asta, altce..va… da!

Oameni si iar oameni. Si degeaba

Nu ma mai satisfac oamenii. N-o spun nici cu rautate, nici infatuat, nici… nu ma simt deloc egoist sau nesimtit cand o spun, ca doar e vorba si de prietenii mei aici. Pur si simplu nu mai am nimic de comunicat multora dintre cei din jurul meu. Ajunge lumea sa ma intrebe… “Ce ai ma? De ce esti asa tacut? Esti nebun? La ce te uiti pe geam? Ce faci ma? De ce nu zici nimic? Meditezi?”
Da, meditez, si? Uite ca mai e un tampit pe lume, care in loc sa vorbeasca la o bere sau un suc despre carburatoare, jocuri pe PC (cateodata vb si despre jocuri dar doar despre doua sau trei), despre munca (de ca si cum n-ar fi de ajuns ca muncesti, trebuie sa si vorbesti despre asta) – prefera sa se uite pe geam si sa se intrebe cum ar fi aratat centrul Constantei fara 50 de ani de comunism. Oare ar fi fost blocurile la fel de inalte? Poate mai inalte? Cum ar fi aratat arhitectura? Politicienii ar fi fost tot asa, sau un pic mai… mai… nu, ar fi fost tot asa. Ca doar sunt politicieni… Da’ transcendenta exista?
Si asa am ajuns sa nu mai vorbesc aproape deloc. Doar tac. In speranta ca n-o sa spun vreo tampenie. Poate asa raman filosof. Taoist, dar filosof…

Droguri…

Ziceai de saturare… de saturatie… cred ca sunt ambele variate acceptate, dar as putea sa ma insel. Desi nu cred ca ma insel. De obicei cand ma insel, stiu dinainte. Uite cum ma pierd in cuvinte si taste si… mama ma-sii!
“Cum am ajuns asa?” – nu te-ai intrebat asta? De fapt, eu m-am regasit in ce ai spus tu, dar la mine se leaga de cei din jur. Adica nu ma mai incalzesc oamenii: “cand ies la un suc mai vorbesc si ceva serios. Dar dupa, in drum spre casa, ma gandesc sa sun alti prieteni si sa beau inca ceva” (sper ca te-am citat… acceptabil, din memorie). Cu doua-trei exceptii, eu ma plictisesc dinainte sa ajung in local... O sa fie aceleasi discutii naive… Daca ar fi sa ma gandesc mai bine, poate doar doua exceptii. Daca ar si sa fiu si sincer si sa spun ca una dintre cele doua, e Lady, cateaua mea (de care nu ma satur si cu care pot sa vorbesc aproape orice)… Atunci unii ar zice ca e trist, nu? Dar mie-mi vine sa rad… serios…
Suntem goi, pe bune. Toti. Nu-mi place sa ma exculd cum fac unii care se cred pesemne prea buni pentru Universul asta, la fel cum nici scuzele nu mi-au placut niciodata. Am ajuns cumva… cum ziceam mai demult eu, niste robotei intr-un sistem capitalisto-sclavagist. Traim intr-o perpetua goana dupa… nu stim dupa ce alegam exact. Si nu cam am fi cu totii altleti… Toate sau multe dintre ecuatiile sociale ajung sa se rezume la o singura concluzie – inertie: pentru ca trebuie, pentru ca asa este, pentru ca… Asta-i o treaba foarte trista, pentru ca observ ca ajungem sa ne gasim si scuze pentru propriul esec spiritual ca rasa.
Uite de exemplu cum m-am enervat eu si iar am dat cu pumnu-n perete – numai ca de data asta am dat mai bine decat atunci cand mi-am rupt mana – pentru ca am luat 6 la un examen la care credeam c-o sa iau 10. Asta pentru ca mi-a lipsit un curs. Si nu m-as fi enervat daca n-as fi stiut ca daca as fi fost ascultat de prof’ din toata materia in afara de subiectul ala, as fi luat cel putin 9. Dar m-am enervat ca s-a enervat el ca de ce n-am avut cursul. Probabil vroia sa-l mine si sa-i spun ca nu-mi aduc aminte. Asa mi-am adus aminte de un tip care a facut greva foamei la noi la istorie la secretariat si toti radeam de el ca-i nebun. Nu-i pusesera la dispozitie cursuri si cica scrie nu stiu unde ca la facultate sunt obligati sa-ti dea cursurile. Acum sincer, mi-e un pic rusine, si iarasi sincer, il apreciez pe tip pentru ca pe bune ca astia trebuie sa-ti puna cursuri la dispozitie… dar asta e alta mancare de peste (plachie sau saramura). Ideea e ca radeam de el ca neghiobii, ca asa-i romanu’ asta prost. Cand il vede pe unu’ care face ceva sa-si aspere un drept – chiar daca forma e poate exagerata – rade de el. Il ia la misto. Da’ cand avea microfoane-n cur de la securitate, le duceam doru’ astora de lupta pentru o idee… Poate exagerez eu putin cu limbajul, dar am ceva draci. Oare de ce am draci? Eu stiu ca lucrurile sunt intr-o continua schimbare si sunt dincolo de puterea noastra de intelegere. Poate ca totul se intampla cu un motiv sau poate nu. Poate ca toate lucrurile de sub Soare-s legate intre ele si suntem noi orbi si nu vedem…
Stiu si ca suntem niste fiinte primitive cu pretentii de evolutie, stiu ca societatea noastra e atat de veche… cam cat doi copaci mai logevivi, ale caror existente puse cam la cap, poate o intrec in batranete. Pai bine, de ce m-am enervat? Nu m-am enervat, da’ cred ca mi-e putin frica… de oameni. De indiferenta umana.
Poate n-are nicio legatura cu fericirea toata treaba asta si nici n-o sa ma chinui s-o leg in vreun fel, dar nu-mi vine sa cred ca uneori suntem atat de indiferenti. Si indiferenta asta, pana la un punct… imi este realmente… indiferenta. Nici asa nu e bine… Dar ma opresc aici, ca iar voi fi nevoit sa sfidez… ma opresc si gata.

Fericire

Cred ca este necesara o intrebare in urma a tot ceea ce-am debitat? Poti sa fii fericit intr-o lume ca a noastra? Intr-o lume cu criminali de razboi care stau bine-merci si-si vad de treburile lor, ba unii mai scriu si carti… dar fortele democratice sunt in cautrea lor si nu se vor lasa pana ce nu… nu se vor lasa. Intr-o lume in care milioane de copii ajung pe strazi si in orfelinate sau case de corectie unde-s batuti si violati, pentru ca verzelor care i-au conceput nu le-a pasat prea tare, intr-o lume in care astazi sunt 20 de grade si a doua zi ninge, dar chestia asta cu clima e o exagerare promovata de un tip invidios ca n-a ajuns presedinte S.U.A, iar savantii aia care-i sustin stiintific ideile-s nebuni. Intr-o lume in care de la Sumer incoace exista si vor exista razboaie in care vor murii prosti, pur si simplu pentru ca aduc bani unor oameni destul de influenti sa le poeneasca. Intr-o lume in care a existat Inchizitie, Cruciade iar unu’ ca Giordano Bruno a fost ars pe rug pentru c-a zis ca Soarele e centrul Universului si nu Pamantul si ca nu s-a cait – probabil i-a placut mai mult de Platon, in timp ce lu’ Papa ii placea de Aristotel si a zis sa-l arda pe rug… intr-o lume. Poti sa fii fericit intr-o asa lume? Poti! Daca vrei, poti! Adidas Torsion.
Noapte buna. Atat. Doar noapte buna. Pentru ca desi e inca lumina afara, eu zic ca-i tot noapte. Noapte a fost mereu, nu doar in Evul Mediu. Asa ca… noapte buna.

Entry number 26 - Victor

Droguri? Nu...

Trag o linie si imi dau seama ca nu am nimic de adunat, doar de scazut. Asta folosind limbajul conventional omenesc, unde daca aduni e bine, si daca scazi e nasol.

Rulez o foaie, si constientizez ca e goala, ca n-am scris nimic pe ea. Nici eu, nici altcineva in locul meu. De altfel, nici nu stiu de datoria „cui” ar fi sa scrie ce trebuie scris... (aici nu pot sa nu observ versurile lui rocca de la firma... „ce ar mai fi de spus, ce-ar mai fi de facut?ce-ar trebui sa-ti cant, ca sa intelegi... sunt cat se poate de gol...”)

Iau o pastila – sau poate un pumn de pastile – si imi dau seama ca tot racit sufleteste sunt. Dar ca daca beau 300 de votca am sanse sa ajung la spital. Poate socializez cu cineva p-acolo...

Beau 300 de votca, si euforia nu vine singura. Nu vine nici insotita. Nu vine de loc. Si eu tot un gand singuratic ma simt. Dar stiu ca daca iau un pumn de pastile, poate se intampla ceva... nu stiu ce, dar tre sa fie mai interesant decat ce NU se intampla acum.

Imi bat o bila, si acum, pe langa suflet – acest concept creat din neantul neintelesului omenesc – ma doare si intreg corpul. Corpul, aceasta oglinda a sufletului. Deci tot ceva neinteresant.

Sa trecem la droguri mai putin „conventionale”.

Ma uit pe realitatea, si tot nu ma simt informat. Poate pentru ca sunt satul de mijloace de DEZinformare in masa? Oare de ce ma intereseaza pe mine cati oameni au semnat petitia anti taxa auto?

Ma uit la „V for Vendeta”, si tot nu ma simt razbunat. Oare dictatura poporului e mai buna decat dictatura elitelor?... si, indiferent de raspuns, care va fi frica secolului 21? Frica de a iesi din casa? Frica de a gandi?

Ma fut. Fac dragoste. Sex. Iubesc. Si sus si jos. Cand se termina, nu ma simt mai complet.

Sun prieteni sa iesim. Multi prieteni. Iesim. Bem. Povestim, radem, facem misto. Vorbim si chestii serioase cateodata. In drum spre casa, nu mai imi vine sa rad. Nici sa vorbesc serios. Imi vine doar sa mai sun alti prieteni si sa mai bem.

Scriu. Filosofez, si imbrac filosofie intr-un limbaj urban. Si ma simt bine. Acum. dar peste juma’ de ora?...

Oricat de rele ar parea drogurile din descrierea mea de mai sus, eu nu vad sa existe si altceva in viata asta. Orice facem care ne face sa ne simtim bine, e un simplu drog al fericirii. Niciunul nu e peren. It's never enough... Goana dupa fericire este o goana dupa droguri. Oare cand o sa ne dam seama de asta?... si dupa ce ne dam seama, cat o sa ne ia sa acceptam lucrul asta?

Nu pot decat sa va urez la toti „happy hunting!”. Cat despre mine, „Hey tambourine man, sing me a song...” (Bob Dylan, Tambourine man)

Entry number 25 - Tibi

Incerc sa scriu si tot sterg paragrafele. Mi-am pierdut indemanarea se pare. Am cam ruginit fara exercitiu. De fapt asa ma si simt, un fel de mosulet bolnav si trist. Singur, intr-un beci al intunecimii spirituale. Beciul asta este un fel de cusca a sufletului, care se micsoreaza minut cu minut. Ma impinge pe mine spre propriul interior. E un pic mai ciudat de redat in cuvinte... Oricum nu e foarte relevant. Vroiam doar sa zic ca nu mai sunt fericit de ceva vreme. De ce ?

Zboara, zboara… fericirea. Fal, fal

Nu am respectat regulile.

Stii ca vorbeam noi, bineinteles ca stii, despre lucrurile care iti pot aduce fericirea si cele care ti-o alunga. Teoria s-a dovedit a fi buna in cazul meu, tocmai pentru ca m-a omorat practica. Cum adica? Pai, nu am respectat regulile despre care vorbeam. Nu am mai cautat farame de bucurii ca sa intregesc puzzle-ul fericirii, nu am mai meditat, nu am mai citit decat “ce trebuia” sa citesc, n-am mai visat. In plus, crezandu-ma mai bun decat sunt de fapt, am crezut ca eu pot sa revin la negativ si sa-l transform in ceva pozitiv. Adica am revenit la persoane de care ma leaga amintiri triste (poate mai mult decat triste – persoanele-s ok, amintirile-s nasoale) si am ajuns… in beci. In plus, s-a mai stins si lumina. Si e si frig in beci. Motiv din care ma grabesc sa ies cat mai repede la lumina.
Tot raul spre bine, caci pana la urma, ce nu te omoara, te face mai puternic. Si cum un tip intelept zicea… nu-i mai stiu numele… “mie-mi pare bine cans sunt ranit. Durerea ma face sa ma intreb, iar intrebandu-ma ajung sa gadesc. Cu cat te intrebi mai mult si cu cat gandesti mai mult, cu atat mai aproape de intelepciune te situezi”. Citatu’ nu-i chiar exact, dar ideea am surprins-o destul de bine, zic eu.

Da… “cei saraci cu duhul”… Poate ca nu-i musai necesar sa fii fericit daca ai un pic de materie cenusie, ca doar sunt si oameni foarte inteligenti si mai mult tristi decat inteligenti. Dar poate ca daca stii cum sa-ti aranjezi gandurile… nu? Ca daca-ti folosesti materia cenusie in cautarea timpului pierdut… cum timpul nu exista… Na, ca am facut o gluma (adica o irosesti)!

Si cum incercam eu sa spun ceva, tot asa ma si pierdeam in detalii. Ziceam ca de fapt eu am alungat fericirea. De ce? De prea multa fericire! Intr-un fel e cam ceea ce incercai tu sa exprimi: cand esti fericit nu-ti mai pasa. Nici de munca, nici de aia, nici de cealalta. Si nici mie nu mi-a mai pasat de fericirea mea. Asa ca ea, fal, fal, a fugit undeva, iar eu m-am trezit in beci cu lumina stinsa. Ce caut eu in beci, nu stiu. Sincer. Nici macar nu am beci, stau la etajul 7 si am o amarata de boxa in subsol, in care n-am fost o data. Oricum, presupun ca si acolo e frig si becu-i ars. Iar ma pierd in nenorocitele astea de detalii. Beciu’ ma-sii de viata! Pardon…

Trist de fericit

Asta incercam sa spun. Ca de prea multa fericire, bucurie, pace si implinire - caci ma simteam excelent - a ajuns sa nu-mi mai pese. Am ajuns sa nu mai caut, sa nu mai rationez cum o faceam. Fara sa-mi dau seama… da… in beci. Cred ca am spus “beci” de zece ori.
E ca si cum ai merge un an la sala si cand in sfarsit incepi sa te simti bine fizic, incepe sa se vada ceva masa musculara, te iei cu altele si uiti sa mai mergi la antrenament. Si tot asa, trece o saptamana, dupa care o luna, doua luni si-ti dai seama ca te apuca iarasi lenea, ca incepe “sa-ti creasca burta”, ca ti se atrofiaza muschii… sincer sa fiu, asta este inca un motiv de tristete. “Mens sana, in corpore sano” – nu pot sa fiu bucuros cand vad ca fizic nu ma mai simt bine. Dar asta-i alt capitol din povestea fericirii mele si detaliile nu-si au rostul. Sper ca n-am batut foarte tare campii, sau chiar daca am facut-o, macar sper ca cineva a inteles o farama.

Traieste-ti fericirea

Cam asta ar fi concluzia la care am ajuns. Cautand fericirea (in cazul in care stii ce inseamna ea pentru tine), poate o gasesti. Atunci cand ai gasit-o (aici vine partea complicata), fa cumva sa te agati de ea. Poate nu e bine spus “agata-te”… Mai degraba as spune: traieste in fericire, sau traieste-ti fericirea. Nu te culca pe o ureche. Fa in continuare lucrurile care-ti aduc bucurii, vezi oamenii care te binedispun si evita-i pe cei care dimpotriva, te indispun. Nu stiu… incepe sa sune aiurea. Parca as da sfaturi si nu-mi place. Hai sa ma opresc aici cu concluziile in stil american. Fiecare are fericirea lui, sper ca macar asa un pic m-am facut inteles. Acuma… ce sa mai spun eu… sa vedem…

El: Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa-ti cheltui viata.
Ea: Tu esti dus cu pluta mai baiatule!
El: Eu stiu ca sunt, dar tu de ce crezi asta?
Ea: Hai ca deja incepi sa ma enervezi! Nu mai abera ca bou’ si lasa-ma sa-mi vad de viata mea.
El: Nu te tine nimeni sa stii. Vezi vreun lant? Catuse? Ti-ar placea daca as avea catuse?
Ea: Ce sa faci cu ele? Sa ti le…
El: Sa ne jucam de-a hotii si vardistii. Nu vrei?
Ea: Am impresia ca tu te-ai lovit la cap.
El: In cazul in care m-am lovit, a fost ceva serios. Pesemne m-am lovit tare, ca nu-mi mai amintesc nimic.
Ea: Stii ceva? Daca ai chef de mistouri…
El: Poate ca am, poate ca n-am… Dar daca am ce?
Ea: Du-te dracu’ de bou’! Plec, sa nu te mai vad. M-am saturat de tine, nu esti bun de nimic!
El: Se pare ca la facut mistouri… Macar atat sa fac si eu bine…
Ea: O sa imi simti lipsa, o sa vezi! Si n-o sa ma mai intorc de data asta. Asta a fost ultima oara!
El: Nici data trecuta nu te-ai intors, nici acum doua dati… Nici acum un an… Nici la anu’ n-o sa te intorci… Nimeni, nu se intoarce la nimeni… Nu crede in nimeni… Crezi ca in sfarsit ai intles ce simt? Crezi ca nu mai am puterea sa te mint? Crezi ca langa mine, vei regasi o parte din tine? De-asta te intorci? Pentru ca n-o sa gasesti aici ce cauti. In jurul meu sunt numai parti din mine care leviateaza haotic, dar intr-o ordine bine structurata. Serios…
Ea se uita la el ciudat… ii vine sa planga.
El: Eu sunt doar eu. Fiecare om se gaseste pe sine sau se pierde asa cum facem noi acum. In loc sa ne cautam singuri in interior, noi e pierdem impreuna. Si tu nici macar nu intelegi ce iti spun. Cum probabil nici eu nu simt ce imi arati. Pentru ca eu sunt barbat, iar tu esti femeie. Intelegi?
Ea – plange.
El: A trecut demult vremea cand ma sensibilizau lacrimile unei femei. E ca si cum te-ai uita cu ochiul pe teava unui Kalasnikov. Fiecare cu armele lui…
Ea: Tu ti-ai pierdut sufletul undeva si nu cred c-o sa-l mai gasesti vreodata!
El: Eu cred altceva. Cred ca mi-au uitat altii sufletul pe undeva… cotloane umbrite ale straveziului ratiunii. Stii? Nu, acum chiar bat campii! Dar nu conteaza…
Ea: Imi chemi un taxi, te rog?
El: Bineinteles ca-ti chem. Ce nu fac eu pentru tine?
Ea: Merci…
El: Cu placere. Multa placere… Mai multa decat chinezii. Mai multa decat libelulele si victimele ciumei negre. Multa placere… Prea multa, poate?
Ea: Pa. Sper sa fii bine…
El: Sper sa speri bine. Si merci la fel. Adio!

Astia-s oamenii… uneori, nu mereu. Ei sunt personaje fictive intr-o oarecare masura. As spune cam 60-70% fictivi…
Cam atat, fata explicatii. Noapte buna, buna dimineata… n-am fost chiar eu in deplinatatea capacitatilor… dar imi revin repede. Cam ca James Bond asa… Tra la la… la la laa…. Laaaa… Noapte buna!