XXX
Am ajuns si la ultimul capitol… sau articol… sau ce-o fi. La ultima parte, adica XXX. Nu, nu pentru adulti, ci 30.
In mod ciudat nu simt nevoia sa spun ceva anume. Ar trebui? Ar fi necesara o concluzie, un final maret, o explicatie? De cand n-am mai scris, de cand n-am mai fost “pe felie”… nici nu mai stiu despre ce e vorba. Parca vorbeam despre fericire, sau despre oameni si la un moment m-am trezit discutand cu cineva, nu stiu cine, despre politica, actiune, trai in minciuna…
Ma simt de ca si cum mi-ar fi furat cineva covorul de sub picioare si trezindu-ma dupa izbitura de parchet, incercand sa-l localizez pe faptas, observ cu mirare ca nu e nimeni in camera. Nimeni in afara de mine… Aici se naste intrebarea: cum am reusit eu, care nu sunt nici gimnast, nici fachir, nici contorsionist, sa-mi smulg singur covorul de sub picioare? Dar unele intrebari nu au raspuns, iar altele pur si simplu nu necesita un raspuns. Ele sunt de sine statatoare, unii le numesc retorice, iar scopul lor este de a fi adresate, nu si raspunse.
Paranteza
Fiind realmente sincer cand destainuiam ca nu stiu ce-ar trebui sa spun aici, m-am trezit iarasi – asa cum fac eu de multe ori, fara sa dorm in prealabil – privind la calendarul de pe perete. O imagine cu un yacht… la prora o fata frumoasa, la pupa, o alta fata frumoasa (pentru necunoscatorii profunzi – in fata si in spatele barcii). Langa fata din pupa, adica din spate, parea asezat un fel de… nu stiu cum sa-i zic. Ba stiu: un paianjen de plus, sau ceva asemanator.
Ma uit eu, ma gandesc… “ce au avut astia-n cap cand si-au pozat barca pentru calendar? N-au vazut ca si-au uitat papusa? Bine, poate n-au vazut… dar vedeau in poza. Doar nu-s orbi.”
Ma gandesc eu, ma mai uit odata… nu era nicio papusa, era un paianjen veritabil, dar la mine pe calendar, nu in barca. Probabil incerca sa afle in ce data suntem. Asa ca l-am luat si l-am poftit afara sa vada si el ca a venit primavara. Mi s-a parut ca mi-a spus ceva cand m-am apropiat de fereastra sa-i fac vant… dar probabil ca doar mi s-a parut…
Continuare
Nu exista (din partea mea) nicio concluzie a acestei discutii. De ce? Pentru ca in ultima vreme, prin metode proprii si oarecum indedite, dar pe care nu le voi dezvalui aici pentru ca nu vreau, am ajuns eu insumi la propriile-mi concluzii despre viata, moarte, oameni si fericire, dar si despre nefericire, mister, extraterestrii, gazele si multe altele. Si despre paianjeni… lor le place primavara, ca si mie de altfel.
Dar la ce concluzie am ajuns? La una foarte simpla. Uneori, concluziile-s de prisos. Iar eu nu-s om de stiinta sa le trag cum ma bate capul. Ba mai mult, exista pe lume unele lucruri ale caror explicatii, nici cei mai intelepti si inteligenti dintre noi nu le cunosc. Iar eu nu-s nici una, nici cealalta. Si nici om de stiinta… parca am mai spus asta…
Asadar, cu puterea cu care am fost autoinvestit in momentul in care mi-am facut cont pe http://www.blogger.com/, declar acest blog (vai ce nu-mi place cum suna cuvantul asta) inchis. Sau terminat. Sau… epuizat… sau… The End!
“Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.”
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Agentul Smith catre Morpheus:
“Stiai ca primul Matrix a fost conceput ca o lume perfecta, unde nimeni sa nu sufere, in care toti sa fie fericiti. A fost un dezastru. Nimeni nu a acceptat programul. Toate datele au fost pierdute. Unii au crezut ca ne-a lipsit limbajul de programare potrivit pentru a descrie lumea voastra perfecta. Dar cred ca din punctul de vedere al unei specii, oamenii isi definesc realitatea prin deprimare si suferinta. Lumea perfecta era un vis din care creierul vostru primitiv incerca sa se trezeasca. De aceea Matrix-ul a fost redefinit in acest sens.”
Matrix
Negativism
Ne putem considera cu totii, dintr-un anumit punct de vedere, dependenti de droguri, chiar daca, cu siguranta, nu ne face placere sa o recunoastem. Totusi, nu este acesta faptul care ma intereseaza, ci mai de graba mecanismul care a creat acesta dependenta.
Ganditi-va un moment la prima data cand ati fumat o tigara sau cand ati baut un pahar de whisky: care a fost reactia voastra? De entuziasm? De placere? V-ati spus: “Wow, ce experienta senzationala. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. De acum inainte voi continua sa beau si sa fumez cu o placere maxima.”
Asa a fost? Nu cred. Oricine la primul contact cu tutunul sau alcoolul are o reactie de dezgust. Corpul semnaleaza cu toata puterea “Otrava! Fereste-te!”
nu reusim sa intelegem ce gasesc ceilalti asa de placut. Cu toate astea, incepe sa intre in joc presiunea sociala, faptul ca toti fumeaza si beau, folosirea tutunului si a alcoolului devin un fel de ritual de trecere la varsta adulta, in fine… dupa un timp, senzatia nu mai este asa de dezgustatoare, corpul este extraordinar de elastic si dezvolta o serie de sisteme de aparare.
Dupa acesta perioada de adaptare, ceea ce inainte era perceputa ca o atrava de care sa ne ferim devine ceva tolerabil si in final o nevoie de care nu ne putem lipsi. E inutil sa spunem ca, in ciuda acestor fapte, daunele fizice continua si cand, mai devreme sau mai tarziu ne gasim bolnavi de cancer la plamani sau ciroza hepatica, este prea tarziu pentru a face ceva.
Oricum, nu am facut toata acesta pledoarie pentru a initia o campanie impotriva fumatului si a alcoolului, ci pentru a descrie mecanismul care intra in joc si atunci cand este vorba de stari mentale.
Adeseori, vorbind de noi insine, ni se intampla sa ne descriem ca fiind demotivati, nedecisi, anxiosi, deprimati, colerici, nervosi, ca si cum aceste caracteristici ar face parte din noi insine. In acelasi fel, permitem gandirii negative, criticii, justificarii sa ne domine mintea.
Acum, poate sa fie greu sa acceptam acest fapt, dar aceste stari mentale, care ni se par indisolubil legate de propria persoana, nu sunt deloc naturale, nu mai putin decat sunt intoxicatia cu tutun sau cu alcool.
Depresia sau lipsa deciziei nu sunt stari naturale, ci mecanisme de aparare pe care le-am dezvoltat pentru a raspunde si a controla intr-un anumit fel mediul. Critica nu este un comportament innascut, ci un model pe care l-am dezvoltat pentru a ne apara la randul nostru de critica celorlati.
Un copil nu este deprimat si indecis, unui copil nu ii lipseste motivarea, nu renunta la propriile obiective. Imaginati-va un copil care invata sa mearga si care dupa doua sau trei cazaturi isi spune: “Nu o sa reusesc niciodata, este inutil sa insist, mai bine stau la locul meu si continui sa merg de-a busilea!”
Ati vazut un astfel de copil? Va imaginati un copil caruia sa ii lipseasca increderea in sine? Un copil care sa dea vina pe ceilalti daca nu reuseste ceva? Sau un copil care sa critice?
Sa ne aducem aminte, pentru ca am fost cu totii copii, cu capacitatea de a explora, de a incerca, de a accepta caderile si de a ne ridica, de a actiona fara a ne pune problema ca trebuie sa facem totul bine din prima incercare, sau ca trebuie sa evitam criticile, sau ca trebuie sa demonstram ceva…
Dar iata ca intra in joc mecanismul diabolic pe care l-am vazut in legatura cu dependentele: descoperim gandirea negativa, lenea si lipsa motivatiei (ati vazut vreodata un copil lenes?) Si descoperim ca din cand in cand acestea pot fi sisteme comode pentru a fugi de o indatorire, de o responsabilitate, de o pedeapsa, de o munca.
In fond, de ce sa actionam si sa riscam nereusita cand este mai comod sa stam linistiti in carapacea noastra? De ce sa riscam sa descoperim noi cai cand este mai comod sa le urmam pe ale celorlati si sa criticam ceea ce a fost facut? Astfel de ganduri sunt otrava pura pentru minte si pentru dezvoltarea personala dar, ca si in cazul drogurilor, dupa putin, creierul se obisnuieste si termina prin a deveni dependent.
Nu numai, dar “renuntarea din start” devine parte din noi insine, devine ceva care ne defineste ca persoane. Acelasi lucru este valabil pentru orice alt gand care are drept unic scop evitarea confruntarilor, cresterea si constientizarea.
Nu pot face aici un tratat de psihologie, dar de fiecare data cand aveti un sentiment negativ, un dubiu care va paralizeaza, o frica care va impiedica sa actionati, amintiti-va ca este ceva care ati INVATAT, nu este ceva NATURAL, nu este ceva care face parte din voi.
Este o otrava cu care mintea vostra s-a obisnuit si de care nu mai reuseste sa scape. Chiar daca nu exista solutii simple, asa cum nu exista nici pentru a scapa de droguri, simplu fapt de a constientiza faptul ca este vorba de sentimente “parazite” si nu de ceva care face parte din noi, poate fi un prim pas catre anularea acestor sentimente.
Este posibil sa fim atat de obisnuiti cu o viata mizerabila, incat ne este dificil sa ne imaginam una diferita. Dar orice copil de 2 ani ne demonstreaza ca este posibil si un alt mod de viata.
cu drag, :)
imi place mult paralela ta... dar uiti un lucru. copilul e asa pt ca nu s-a fript niciodata... treptat, dupa ce isi isi ia suficiente "bufe", devine si el mai precaut... nu zic ca asta e starea naturala, dar dupa ce te arzi cu multa lume meschina, nu poti sa te impotrivesti negativismului... te cuprinde ca in desenele alea animate cu piratii marii negre... negativismul se perpetueaza singur, la fel ca rautatea... si in momentul de fata e mai usor sa fii negativist decat optimist... ceea ce e trist pt lumea noastra... adica noi astia optimisti suntem "outsideri"... outnumbered... and outkast...
Trimiteți un comentariu