Incerc sa scriu si tot sterg paragrafele. Mi-am pierdut indemanarea se pare. Am cam ruginit fara exercitiu. De fapt asa ma si simt, un fel de mosulet bolnav si trist. Singur, intr-un beci al intunecimii spirituale. Beciul asta este un fel de cusca a sufletului, care se micsoreaza minut cu minut. Ma impinge pe mine spre propriul interior. E un pic mai ciudat de redat in cuvinte... Oricum nu e foarte relevant. Vroiam doar sa zic ca nu mai sunt fericit de ceva vreme. De ce ?
Zboara, zboara… fericirea. Fal, fal
Nu am respectat regulile.
Stii ca vorbeam noi, bineinteles ca stii, despre lucrurile care iti pot aduce fericirea si cele care ti-o alunga. Teoria s-a dovedit a fi buna in cazul meu, tocmai pentru ca m-a omorat practica. Cum adica? Pai, nu am respectat regulile despre care vorbeam. Nu am mai cautat farame de bucurii ca sa intregesc puzzle-ul fericirii, nu am mai meditat, nu am mai citit decat “ce trebuia” sa citesc, n-am mai visat. In plus, crezandu-ma mai bun decat sunt de fapt, am crezut ca eu pot sa revin la negativ si sa-l transform in ceva pozitiv. Adica am revenit la persoane de care ma leaga amintiri triste (poate mai mult decat triste – persoanele-s ok, amintirile-s nasoale) si am ajuns… in beci. In plus, s-a mai stins si lumina. Si e si frig in beci. Motiv din care ma grabesc sa ies cat mai repede la lumina.
Tot raul spre bine, caci pana la urma, ce nu te omoara, te face mai puternic. Si cum un tip intelept zicea… nu-i mai stiu numele… “mie-mi pare bine cans sunt ranit. Durerea ma face sa ma intreb, iar intrebandu-ma ajung sa gadesc. Cu cat te intrebi mai mult si cu cat gandesti mai mult, cu atat mai aproape de intelepciune te situezi”. Citatu’ nu-i chiar exact, dar ideea am surprins-o destul de bine, zic eu.
Da… “cei saraci cu duhul”… Poate ca nu-i musai necesar sa fii fericit daca ai un pic de materie cenusie, ca doar sunt si oameni foarte inteligenti si mai mult tristi decat inteligenti. Dar poate ca daca stii cum sa-ti aranjezi gandurile… nu? Ca daca-ti folosesti materia cenusie in cautarea timpului pierdut… cum timpul nu exista… Na, ca am facut o gluma (adica o irosesti)!
Si cum incercam eu sa spun ceva, tot asa ma si pierdeam in detalii. Ziceam ca de fapt eu am alungat fericirea. De ce? De prea multa fericire! Intr-un fel e cam ceea ce incercai tu sa exprimi: cand esti fericit nu-ti mai pasa. Nici de munca, nici de aia, nici de cealalta. Si nici mie nu mi-a mai pasat de fericirea mea. Asa ca ea, fal, fal, a fugit undeva, iar eu m-am trezit in beci cu lumina stinsa. Ce caut eu in beci, nu stiu. Sincer. Nici macar nu am beci, stau la etajul 7 si am o amarata de boxa in subsol, in care n-am fost o data. Oricum, presupun ca si acolo e frig si becu-i ars. Iar ma pierd in nenorocitele astea de detalii. Beciu’ ma-sii de viata! Pardon…
Trist de fericit
Asta incercam sa spun. Ca de prea multa fericire, bucurie, pace si implinire - caci ma simteam excelent - a ajuns sa nu-mi mai pese. Am ajuns sa nu mai caut, sa nu mai rationez cum o faceam. Fara sa-mi dau seama… da… in beci. Cred ca am spus “beci” de zece ori.
E ca si cum ai merge un an la sala si cand in sfarsit incepi sa te simti bine fizic, incepe sa se vada ceva masa musculara, te iei cu altele si uiti sa mai mergi la antrenament. Si tot asa, trece o saptamana, dupa care o luna, doua luni si-ti dai seama ca te apuca iarasi lenea, ca incepe “sa-ti creasca burta”, ca ti se atrofiaza muschii… sincer sa fiu, asta este inca un motiv de tristete. “Mens sana, in corpore sano” – nu pot sa fiu bucuros cand vad ca fizic nu ma mai simt bine. Dar asta-i alt capitol din povestea fericirii mele si detaliile nu-si au rostul. Sper ca n-am batut foarte tare campii, sau chiar daca am facut-o, macar sper ca cineva a inteles o farama.
Traieste-ti fericirea
El: Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa-ti cheltui viata.
Ea: Tu esti dus cu pluta mai baiatule!
El: Eu stiu ca sunt, dar tu de ce crezi asta?
Ea: Hai ca deja incepi sa ma enervezi! Nu mai abera ca bou’ si lasa-ma sa-mi vad de viata mea.
El: Nu te tine nimeni sa stii. Vezi vreun lant? Catuse? Ti-ar placea daca as avea catuse?
Ea: Ce sa faci cu ele? Sa ti le…
El: Sa ne jucam de-a hotii si vardistii. Nu vrei?
Ea: Am impresia ca tu te-ai lovit la cap.
El: In cazul in care m-am lovit, a fost ceva serios. Pesemne m-am lovit tare, ca nu-mi mai amintesc nimic.
Ea: Stii ceva? Daca ai chef de mistouri…
El: Poate ca am, poate ca n-am… Dar daca am ce?
Ea: Du-te dracu’ de bou’! Plec, sa nu te mai vad. M-am saturat de tine, nu esti bun de nimic!
El: Se pare ca la facut mistouri… Macar atat sa fac si eu bine…
Ea: O sa imi simti lipsa, o sa vezi! Si n-o sa ma mai intorc de data asta. Asta a fost ultima oara!
El: Nici data trecuta nu te-ai intors, nici acum doua dati… Nici acum un an… Nici la anu’ n-o sa te intorci… Nimeni, nu se intoarce la nimeni… Nu crede in nimeni… Crezi ca in sfarsit ai intles ce simt? Crezi ca nu mai am puterea sa te mint? Crezi ca langa mine, vei regasi o parte din tine? De-asta te intorci? Pentru ca n-o sa gasesti aici ce cauti. In jurul meu sunt numai parti din mine care leviateaza haotic, dar intr-o ordine bine structurata. Serios…
Ea se uita la el ciudat… ii vine sa planga.
El: Eu sunt doar eu. Fiecare om se gaseste pe sine sau se pierde asa cum facem noi acum. In loc sa ne cautam singuri in interior, noi e pierdem impreuna. Si tu nici macar nu intelegi ce iti spun. Cum probabil nici eu nu simt ce imi arati. Pentru ca eu sunt barbat, iar tu esti femeie. Intelegi?
Ea – plange.
El: A trecut demult vremea cand ma sensibilizau lacrimile unei femei. E ca si cum te-ai uita cu ochiul pe teava unui Kalasnikov. Fiecare cu armele lui…
Ea: Tu ti-ai pierdut sufletul undeva si nu cred c-o sa-l mai gasesti vreodata!
El: Eu cred altceva. Cred ca mi-au uitat altii sufletul pe undeva… cotloane umbrite ale straveziului ratiunii. Stii? Nu, acum chiar bat campii! Dar nu conteaza…
Ea: Imi chemi un taxi, te rog?
El: Bineinteles ca-ti chem. Ce nu fac eu pentru tine?
Ea: Merci…
El: Cu placere. Multa placere… Mai multa decat chinezii. Mai multa decat libelulele si victimele ciumei negre. Multa placere… Prea multa, poate?
Ea: Pa. Sper sa fii bine…
El: Sper sa speri bine. Si merci la fel. Adio!
Astia-s oamenii… uneori, nu mereu. Ei sunt personaje fictive intr-o oarecare masura. As spune cam 60-70% fictivi…
Cam atat, fata explicatii. Noapte buna, buna dimineata… n-am fost chiar eu in deplinatatea capacitatilor… dar imi revin repede. Cam ca James Bond asa… Tra la la… la la laa…. Laaaa… Noapte buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu