31 iulie - Vinovatia lui Victor

Dupa nustiucate iesiri la suc cu nustiucate cunostinte, dupa nustiucate evenimente sociale, dupa n certuri cu tz oameni, dupa x nopti in care rumeg ce au zis altii, si ce au facut de fapt, nu pot decat sa ma minunez. Da, te uiti la mine si vezi o gura tampa, cascata. E cascata pentru ca nu mai stiu ce sa zic.

Simona zicea zilele trecute ca vai, ce psihologie am in mine... dupa un eveniment banal, in care am pus la punct pe cineva, obtinand in acelasi timp ce am vrut de la el. Eu nu pot decat sa ma gandesc la refrenul acela de vara... „na na na na na na na na... uuu the games people play now, every night and every day now, never meaning what they say, never saying what they mean”...

No, in lumea asta incare fiecare intelege ce ii convine sa inteleaga, in lumea asta in care fiecare plaseaza vina pentru ce se intampla in locurile in care ii convin, in lumea asta in care mi se pare ca ma descurc din ce in ce mai bine, ma mir cum de am timp sa ma gandesc la vinovatie. Vinovatie nu in sensul penal al cuvantului, ci in sensul de... guilt... de sentiment de vinovatie.

Cred ca de asta nu pot sa dorm. Nu de vinovatie in sine, caci nu am mai lasat sentimentul sa ma cuprinda de mult.... ci pentru ca ma gandesc la conceptul de vinovatie. Si ma gandesc ca cine dracu’ are nevoie de vinovatie?!?! Ca atunci cand il intrebam pe bunica-miu daca noi avem bau-bau. Mi se raspundea ca nu, si atunci, triumfator, enuntam verdictul – „bineinteles! Doar ce ne trebuie noua bau-bau?”

Nu pot sa nu il citez aici pe marele al pacino/avocatul diavolului... „guilt, is like a fucking bag of bricks... you just have to let it go...”

De fapt, ma gandesc la vinovatie pentru ca m-am certat cu taica-miu azi. Ma rog, certat e mult spus... si nu va grabiti sa credeti ca imi pare rau ca ... nu m-am inteles bine cu el, si ma simt vinovat. Deloc. Practic, mi-am adus aminte cata influenta a avut asupra mea – si cata mai are inca – si mi-am dat seama ca vinovatia e un sentiment pe care l-am avut din cauza lui. El mi l-a insuflat de fiecare data cand imi spunea ca nu e suficient de bun ceea ce faceam. Imi dau seama ca vinovatia e un sentiment complet nenatural. Are e-uri cancerigene, chiar. Unii specialisti vorbesc despre studii – neconfirmate inca – care confirma aparitia unei forme de cancer la suflet care poate apare in urma unor sentimente accentuate si repetate de vinovatie...

Si totusi imi aduc aminte cum printre primele mele „idei filosofice” se invarteau in jurul acestui sentiment de vinovatie. De fapt, daca stau sa ma gandesc, erau niste idei pre-filosofice. Intotdeauna cand mi se intampla ceva rau/incomod/neplacut, incercam sa gasesc ce am gresit, si eram chiar bun la asta. Adica tot timpul gaseam o chestie sau alta de care sa ma simt vinovat. Si incercam sa repar. Si functiona o vreme, pana cand iar se strica... si asta m-a condus catre caile filosofiei. Acum, dupa aceasta incursiune in epoca de piatra a gandirii mele – gandire care, precum societatea din epoca de piatra, nu s-a imbunatatit ci doar s-a schimbat de mai multe ori – sa ne intoarcem la intrebarea de baza. Are vreun rost sentimentul de vinovatie? Si cand intreb asta, ma refer la orice alt rol decat acela de ai face mai slabi pe cei care au acest sentiment si mai puternici pe cei care nu-l au...

Arta poetica

Ma simt copil din nou. Imi pun in playlist, ca niciodata in ultimii cativa ani, numai metallica. Simt fluturasi in stomac – ca niciodata in ultimul timp – si vad molii dand tarcoale felinarului chior de pe terasa... Poate are legatura cu faptul ca imi plac filmele cu Morgan Freeman, sau poate e asteptarea concertului de maine. Daca stau sa ma gandesc rational, poate e inghetata cu piersici... Sau poate ca vine marte si ne viziteaza peste o luna, si eu simt ca se deschid noi lumi. Nu ca as pleca urechea prea mult la astrologi, dar poate ma influenteaza si faptul ca se apropie ziua mea... sunt la mine acasa in verile cu nopti in care... nu ca nu pot sa dorm, dar ... ma intreb de ce sa dorm?

De ce sa dorm cand pot sa fac dragoste/sex animalic, sa citesc a scanner darkly, sau sa creez eu insumi?

Ei bine, sunt bun. Atat de bun, incat am pus asa niste intrebari cheie mai sus, incat ... scuzati-ma, e whiskey in borcan. Nu ma pot concentra asa bine cand ... cunoscatorii stiu ca e vorba de performanta incredibila a lu hetfield si compania cand au cantat efectele binefacatoare ale lui... whiskey in the jar...

Ma rog... vorbeam de intrebari cheie. Cuvantul cheie fiind aici verbul a crea. Si motivatia oamenilor pt creatie... in ultimele zile m-am tot uitat la filme. Unele faine, unele ieftine, unele captivante, unele si faine, si ieftine, si captivante. Cand v-a venit sa plangeti ultima data la un film? Cand v-a emotionat ultima data o carte? Si daca v-a emotionat intr-o seara un film, ati mai facut ceva cu acel film? L-ati mai vazut poate de cateva ori? Cate filme pot fi ca fight club, sa se uite fred durst si victor la ele de 28 de ori?!?!?

Chiar cand credeati ca nu mai pot zamisli si alte intrebari – a se observa aici formularea pretentios-arhaica, care nu vine din snobism intelectual, ci mai degraba dintr-o auto-ironie – ma intreb de ce ma chinui sa dau o forma elaborata sentimentelor mele, cand poate cel mai simplu ar fi sa le scriu direct pe hartia asta formata din multi pixeli?... de ce nu spun direct ca ma intreb daca merita sa fac filmul pe care planuiam sa il fac in vacanta care tocmai mi s-a terminat?... ei bine, cine a vazut hotul de orhidee cu nicholas cage cred ca intelege ce simt. as scrie, dar nu inteleg de ce sa o iau pe ocolite? de ce sa nu spun direct ce simt. punct.

Bine, lenea si timpul prea scurt ar fi primele motive pt care am cautat pretexte... sa nu ma apuc serios de film. fara texte, pretexte, te vad prea des, oricum acum m-asculti fara interes... pretextele mele erau legate de sentimentul pe care l-am incercat vazand filmele de care am inceput sa povestesc mai sus... si as continua sa povestesc, dar imi dau seama ca nu mai tin minte nimic despre primele filme... nu erau asa grozave, dar... cine stie daca maine voi mai simti ce am simtit in seara asta de la 10 items or less... ei bine, imi dau seama ca tot ce am simtit pana acu juma’ de ora cand s-a terminat filmu’, nu mai conteaza? Stii de ce? Pentru ca sentimentele fug... poate mai repede ca gandurile, se transforma, se aduna toate intr-un bulgare care creste necontenit, alunecand spre raiul sentimentelor, si starneste avalanse adevarate, amplificate de basii muzicii date mult prea tare in casti...

Si atunci care ramane rolul creatiei? E doar primul strigat pe un munte plictisitor, unde toata lumea se uita la stiri si vorbeste in soapta?... restul e in noi?

Imi dau seama ca devin un pic biblic cu primul strigat al creatiei, si renunt la metafora.

Ba nu. Revin. Imi dau seama ca in muntele asta cu 6 miliarde de ... posibile suflete cu sentimente, se scriu sute de mii de carti pe an, se fac mii de filme in aceiasi perioada, si se scriu milioane de bloguri... iti dai seama ce galagie e de la atatea strigate? Si chiar daca unu dintre strigate e auzite, se mai tine cont de ce spune el? Poate strigatul ala vroia sa transmita un mesaj, si tu intelegi (exact ca in citatul ala a lu Cezar care era preferatul lui Tibi) exact ce vrei tu... exact ce ai intelege daca ai auzi oricare dintre milioanele de strigate...

In ciuda tuturor intrebarilor, daca nu as munci maine, acum m-as apuca sa termin scenariul la filmul MEU, despre care am inceput sa vorbesc. M-as gandi cum gasesc un finantator. Un director de marketing. Sau poate doar mi-e usor sa spun asta acum, ca stiu ca am pretextul muncii, si al noptii albe se se anunta in cotroceni... apropos, poate nu canta si whiskey in the jar... sau poate canta memory remains, si imi aduc aminte de ce am crezut prima data ca arta e singurul lucru care ramane...

Despre ziua de azi

Despre ziua de azi poate ca n-ar fi multe de zis… si totusi...

Azi suntem in 18 iulie. Este vineri, asa a cazut anul asta. La anul o sa fie sambata. Ma rog, eu nu asta vroiam sa zic…

Azi o zi de vara ca multe altele, torida, cu soarele asta arzator de-i bate pe unii dintre noi fix in cap si-si pierd mintile, fara a le mai gasi vreodata, cu un cer senin, fara pata, pe care pasarici bezmetice (cantatoare sau nu) il strabat cu voiosie. Greierii canta si ei manati parca de o bizara buna dispozitie, izvorata de undeva din adancurile Gaiei, iar alte insecte danseaza frenetic pe muzica lor, printre firicele de verzi de iarba. Astazi este o zi tocmai buna de plaja, sa te scalzi si sa stai la soare, sa te bronzezi, sa razi cu prietenii, sa uiti de griji si de necazuri… sa uiti de tot! Este o zi perfecta pentru a te indragosti: de fete, de baieti, de natura, de Irinel Columbeanu… de cine vrea fiecare sa se indragosteasca. E o zi tocmai buna pentru a face dragoste, cu picaturi de transpiratie prelingandu-se pe corpuri infierbantate, cu sarutari fierbinti… cu ce vrea fiecare! Astazi este intradevar o zi minunata! Dar nu… eu nu asta vroiam sa zic… altceva vroiam sa zic.

Astazi este 18 iulie. E vara. Acum 2396 de ani, galii ii bateau pe romani la Allia. Romanii n-au fost ca-n filme. De fapt, romanii au invatat sa se bata, mancand bataie. Erau ciudatei ei asa… ma gandesc ca noi tot mancam bataie de cateva secole si parca nu mai invatam odata sa ne batem. Dar ma rog… romanii nu-s romani… oricat de ciudat ar suna. Adica noi nu suntem ei – pentru cei ce n-au inteles datorita lipsei diacriticelor. Nontheless cum ar zice englezul si noi suntem ciudati. Si bravo noua! A da, si ca tot suntem la romani (la ei, nu la noi), in anul 64 e.n, Nero a dat foc Romei. Asa a vrut el. Era imparat, putea sa faca ce vroia muschii lui. Dar destul cu romanii! In plus, a dat vina pe evrei. Asta vroiam sa zic?

Acum 297 de ani, in Moldova, Cantemir Dimitrie l-a chemat pe prietenul sau mai puternic si mai rus, Intai Petru, sa-l ajute sa se bata cu turcii. Dupa ce-a fondat un oras in graba, punandu-i numele sau si facandu-l capitala Rusiei, Petru a dat fuga la Prut sa-si ajute tovarasul. Trebuie precizat aici ca, in ciuda faptului ca turcii ne tot batusera, noi nu invatasem inca nimic din aceste experiente. Asa ca ne-au mai batut odata, la Stanilesti, poate-poate om invata si noi ceva. Nimic! Anyhow, vorba englezului, Dimitrie va fugi in Mama Rusie (adica mama rusilor, nu a lui) unde va si muri ceva mai tarziu.
Pe 18 iulie 1889, Marioara Curie descopera poloniu – un nou element chimic. Eu credeam ca radium, dar m-am inselat. E poloniu.
Ceva mai spre tipurile noastre, un neamt muscacios cu erectii in momente inoportune, tot pe 18 iunie, va publica o carte. Ii zicea Mein Kampf. De fapt, inca ii mai zice, da’ sa n-o cititi ca e aberanta.
A, da! Si Nadia a luat notele alea multe de 10 tot astazi… nu azi-azi, pe 18 iulie. Pe 18 atunci.
Dar bine-bine, eu nu vroiam sa zic toate astea. Eu, de fapt… vroiam sa zic altceva! Trebuie sa continuati sa cititi… o sa zic acuma.



As fi putut sa zic asa, dar ar fi inteles cineva ceva?



Este 18 iulie. E o zi minunata de vara, tocmai buna sa faci dragoste, dar in care un neamt ciudat, cu erectii inoportune a scris o carte, o femeie a descoperit ceva, galii i-au batut pe romani, turcii pe noi si pe Petru, sarbii au omorat albanezi, iar pasarelele, in ciuda tuturor acestor lucruri importante, continua sa zburde pe cerul senin ca bezmeticele. Si greierii canta! E o zi minunata, buna de plaja, buna de plimbari romantice, mai pe seara, de jucat fotbal, de vazut prieteni si spus bancuri… azi e o zi misto! Da… dar eu nu asta vroiam sa zic! Eu vroiam sa zic ca…



Sa n-o mai lungim…



Astazi, vineri, 18 iulie 2008, a fost cea mai importanta zi din viata mea de pana acum. A fost totodata, in mod bizar, cea mai fericita si cea mai trista zi din viata mea. O sa incerc sa fiu scurt. Stiu ca traim in era roboteilor teleghidati si nu vreau sa va retin din importantele voastre treburi pe care la faceti in loc sa mergeti la plaja, sa faceti dragoste, sa contemplati natura, sa ascultati pasarelele sau greierasii.
Azi eu n-am dormit. Am scris. Despre moarte, sange, amnezie… irelevant. Niste porcarii! De dimineata, pe la 6, mi-am facut o cafea. N-am baut-o. Eram concentrat. Contrentat si injurand am si plecat catre facultate. Mai putin concentrat si mai mult injurand, am si ajuns. Imi pierdusem portofelu’!
Mare necaz, mare… Buletin, carnet de student, bani, card, cartela de telefon, abonament la sala si cine stie ce mai aveam eu pe acolo… Nu ma prea interesa, sincer. In sfarsit, aveam un singur lucru de pret in portofelul meu. Un numar de telefon….hmm… al cui? Dar nu este relevant.
Sun la taxi, gandindu-ma ca poate mi-a cazut in masina cu care-am venit spre facultate… nimic. Suparat, continuand sirul de injuraturi inceput mai devreme, ma apuc de inventariat carti, de lipit etichete, de treburile mele. Cand, de-odata, aud un zdranganit de chitara de pe coloana sonora de la “August Rush” – soneria telefonului meu. Ghici ciuperca… sau para, sau de ce nu Cireasa P. (hahahaha) cine era? Era el, taximetristul roman, mereu corect, vigilent, mereu pe faza, mereu… imi gasise portofelu’.
Bineinteles, ca un baiat inteligent ce ma consider, ma gandisem ca eu pusesem acolo propriul numar de telefon, tocmai pentru stfel de situatii. Dar nu… sa vezi si sa nu crezi. Nu-s pe cat de inteligent ma consider… uneori!
Vine taximetristu’ la facultate. Baiat de nota 9 (eu nu dau niciodata 10), imi da portofelu’, ii dau banii (ca e taximetrist, nu Maica Tereza) si-mi zice ca daca nu era acolo numarul fetei, n-ar fi dat de mine. El a sunat-o pe fata… si ea i-a dat numarul meu si m-a salvat. Printesa a salvat zmeul. Oricum, stiti… nu asta vroiam eu sa zic. Ca nu spunem basme acum!



Asta vroiam eu sa zic!



Eu vroiam sa zic ca astazi am invatat ca pot avea orice, cu o singura exceptie. Absolut orice, dar cu o exceptie care ma obsedeaza zi si noapte. O exceptie de care imi aduc aminte din cand in cand, din cauza careia nu pot uneori sa dorm… si are legatura cu numarul ala de telefon pe care n-am reusit sa-l arunc dupa atata timp. Este atat de trist sa poti avea orice dar sa stii ca exista totusi in lume un lucru pe care n-o sa-l obtii niciodata orice-ai face… Si am stiut asta din prima zi cand am vazut-o… exceptia… Doar m-am incapatanat… Iar astazi, 18 iulie 2008, viata mi-a adus aminte, mie, vesnicului sceptic, omului mai necredincios decat Toma, ca exista cate o exceptie pentru fiecare dintre noi. Totodata astazi, 18 iulie 2008, este o zi minunata pentru a face dragoste, in care un neamt cu mustata si erectii inoportune a scris o carte. Dar sa n-o cititi. E aberanta…



P.S. Scuze pentru greseli, dar corectez cu alta ocazie.

Scrisa in 22 iunie.

22 iunie. Cea mai lunga zi. Poate si cea mai frumoasa. Bine, e frumoasa in lumea pantalonilor scurti si a aerului conditionat. Sunt prins intre saptamana de lucru – care pentru mine a inceput deja duminica de la 15.50, - si rasfatul din Turcia care vine imediat dupa. Ascult Massive Attack si ma uit la background-uri de windows. Care de fapt sunt stejari singuratici adevarati, pe dealuri line, cu cer de solstitiu de vara, pe fereastra adevarata, de tren.

Sunt prins intre seminte de floarea-soarelui si declaratii de martori in dosare penale. A se observa ca declaratiile de martori – la fel ca semintele – nu sunt ale mele. Eu am terminat de ceva timp de citit obiectiunile la expertiza contabila din dosarul meu. Ciudat e ca mai e un avocat langa mine, nu ca se mananca seminte in tren...

Stau si ma gandesc daca imi place mai mult sa scriu pe hartie decat pe calculator. Nu imi pot raspunde. Laptop-ul are farmecul lui, caci poti sa scrii pe intuneric...

Oricum, imi dau seama ca imi place scrisul meu. Oricat de dezordonat ar fi, imi place. Sentimentul e grozav pentru mine, caci niciodata nu mi-a placut cum scriam, cand eram mic. Si acum sunt prins intre dezordinea scrisului meu si cea a gandurilor mele.

Ganduri care acum ratacesc catre icnetele bebelusilor din vagonul de clasa a 2-a. Si de la ele, la Faithless – To all new all arivals. Si evident ca acum ma gandesc cum noi toti suntem prinsi intre genetica si educatie. Revistele/tabloidele/ziarele de ... automultumire sexuala (ca sa nu zic laba) imi aduc aminte ca menghina sociala ne-a prins pe toti la mijloc. Ne-a spus ce sa ne placa la toti, ce sa vrem toti – evident, sa ajungem toti precum columbeanu si sa ne-o tragem cu toate bunaciunile.

Sunt prins intre a ma gandi ca asta e un lucru rau, sau bun. Ma simt atat de coplesit de complexitatea factorilor care ne influenteaza, incat nu mai stiu ce sa cred. Poate, pentru unii, un role-model (un model de role, pentru necunoscatorii de engleza) precum Columbeanu are efecte pozitive/bune. Poate ii face sa munceasca mai mult, sa se perfectioneze, doar ca sa poata ajunge ca „taticu” columbeanu. Dar aia nu stiu cate tunuri a dat columbeanu...

Sunt prins intre gandul ca stiu unde ma duce trenul asta, dar nu stiu unde ne duce menghina asta sociala. Oare mai are mult de strans? Ne putem comprima sufletul (a se observa aici referirea patetica, siropoasa la suflet, concept care pentru mine desemneaza totalitatea activitatilor materiei cenusii) si mai mult decat atat?

Sunt prins intre zi si noapte. Ma fascineaza vara, si in loc sa fiu cu adevarat un spirit varatec, azi, in ziua solstitiului ma gandesc ca de maine incepe sa se micsoreze ziua. Incepe sfarsitul verii mult iubite. Frica de sindromul greierului. Sunt prins intre optimism si pesimism.

Acum zambesc ca in casti incepe Muse cu Bliss. Si pentru ca imi dau seama (ceva ramasite din geniul fizician a lu’ Einstein au ramas si in mine – chiar daca eu nu sunt evreu ci doar am parul ciufulit) de cum functioneaza menghina. Strange ea ce strange, insa uneori materia nu mai poate fi comprimata, si iese din menghina. Scapa. Evadeaza deci din constrangerea sociala „esentele tari”. Cele care nu suporta a fi comprimate...

Visul unei nopti de vineri - Tiberiu

E 3.47 si de-abia ce-am ajuns acasa, obosit, plictisit, un pic descurajat si iarasi un pic satul de orasul asta “trist, cu prea multe Mercedesuri”.

E 4.26 si de vreo 40 de minute… ba nu. E 4.32 acum… 4.54 si vad ca in lipsa mea de coerenta datorata unor circumstante obscure pe care nu reusesc sa le focalizez, ma incapatanez sa explic ceea ce este de explicat. Sincer sa fiu, cred ca de fapt incerc sa-mi explic mie ceva, doar ca nu-mi dau seama ce anume. Sau poate ca incerc sa gasesc un epitet potrivit pentru societatea noastra?

E 5.00, ma iubeste. Tot nu-mi dau seama ce am de zis, dar tot bajbaind si deruland filmul noptii de vineri, ajung la un cadru cu mine intr-un club. Mereu ma opresc la cadrul asta… hai sa vedem.

E muzica. Eu i-as zice simpla, prea simpla. De-ar fi sa critic i-as zice muzica proata, urata, nasoala, de prost gust... Si mai e si ceva fum, atmosfera e sufocanta, iar eu am impresia ca ma aflu intr-un loc in care nu ma integrez deloc. Ma simt ca o pata neagra pe-o panza roz.

In fine, merg cu baietii la bar sa luam cate ceva de baut, fiecare ce-i pofteste inima, iar eu ma asez la bar pe-un scaun parca prea inalt. Am o stare ciudata, parca ma strang hainele, parca n-am destul aer. Sa fie oare muzica? Sau ma rog, zgomotul, muzica e prea mult spus. Oare asta sa fie? Oare sa fie din cauza tipilor cu pantofi albi de lac cu varf ascutit? Sa fie din cauza fetelor prea… dar hai sa nu judec. Cine-s eu sa judec?

Derulez mai departe. Iau o gura de bere, imi aprind o tigara si cand dau sa ma uit in jur, observ ceva ciudat. Toata lumea priveste intr-o singura directie. Intorc si eu capul, mai mult din reflex decat din curiozitate si ce sa vezi? Sa vezi, dar sa nu crezi! La ce crezi ca se uitau? Surprize, surprize!

Ea dansa. Prima oara mi-au atras atentia sanii. Pesemne pentru ca erau goi si foarte frumosi. Doi sani rotunzi, ca doua pere, fermi si unduindu-se usor in tonul muzicii proaste. Dar cui ii mai pasa de muzica? Mai ales ca ea isi mangaie formele, pielea-i fina, ducandu-si usor mainile spre chiloteii roz pe care si-i da jos incet; poate nu destul de incet, insa cui ii mai pasa? Cholotii-s jos, ea este goala si se intoarcandu-se cu spatele la turma flamanda si salivand (ma refer la masculi), face o miscare lenta aplecandu-se si lasandu-ne sa privim cu jind la fofoloanca-i frumoasa, asemeni unei piersici roz, despartita in cele doua emisfere de o cuta dreapta, hotarata. N-am vazut lumina, dar aproape c-am vazut tunelul. Simpatica fata…

Tipul de la microfon, pe care sunt sigur ca numeni nu-l mai asculta de ceva vreme, se urca pe podium si-i intinde o sticla cu o eticheta frumoasa, caci fusese de fapt in concurs, iar acesta era premiul. Eu i-as zice inscenare, iar dansatoarei i-as zice… dar mai bine sa nu-i spun in niciun fel deocamdata.

Inainte de-a incasa recompensa, ea se intoarce spre marea de masculi excitati, imbracand parca intr-un mod bizar, haina admiratiei lor. Nu stiu totusi daca “amiratie” ar fi cuvantul potrivit…

In cele din urma ia sticla, i-o da cuiva din public, pesemne unuia cu branhii (din acelea din care au pestii) si-si trage incet chiloteii cei roz peste vulva-i ispititoare. La indemnul crainicului, lumea aplauda, chiar frenetic, unii urla, altii fluiera, fiecare se manifesta cum ii trece prin cap sau prin alte locuri prin care trec emotiile. Eu ma uit la ei, ma uit si la ea, trag un fum, iau o gura de bere si ma gandesc. Incerc sa inteleg ceva dar imaginea sanilor ei rotunzi si hotarati, ba chiar raspicati, ma inhiba in mod enervant. Iar incerc sa-mi dau seama si nimic. Derulez mai departe, pana la urma ajung acasa.

Cred ca de fapt, intr-o mare masura este vorba de mila. Si nu-mi dau seama exact de ce, dar acum, cand ma gandesc la ea, imi inspira mila. Sau mai bine zis, poate e compasiune. Pe de alta parte, e vorba si de tristete. E un cocteil ciudat in mine. Ma gandesc ca fata asta - cum sa zic eu ca sa nu fiu nici prea pudic, nici prea indecent… traieste din suptul acadelelor. Nu ca n-ar consuma alimente ca toata lumea: paine, banane, salam, castraveti, cartabosi… dar… intelegi.

Iar ce-am vazut eu n-a fost nici concurs, nici un numar de striptease moderat al unei fete oarecare din public, nici inconstienta de moment, nici tupeu. Eu am vazut o profesionista care s-a dezbracat pentru o sticla de ceva. Psemene ca nu foarte scumpa si poate ca nici macar nu i-a ramas ei. Cred ca in cele din urma o s-o bea tipu’ cu branhii caruia i-a dat-o. Dar ma rog, poate nu e treaba mea sa-i plang ei de mila. Sau este? Daca nu-i plang eu de mila, atunci cine? Mai ales ca-mi vine in minte o remarca a aluia cu microfonul… ceva legat de “miros de peste”, remarca venita in timp ce sarmana isi aduna chilotii roz de pe jos. Iar eu i-am observat expresia fetei exact in momentul ala. Cum sa zic, mi-a dat impresia ca a fost stanjenita cu intarziere. Adica mai intai a schitat un zambet, dupa care zambetul s-a transformat in grimasa, in rictus… ii era rusine. Asta doar pentru un moment, dar nu-i relevant. Intr-un moment poti sa si mori. Un moment conteaza.

E 6.20 si ma gandesc ca in noaptea asta am vazut o fata frumoasa, cu sani minunati, cu o pasarica splendida. O fata saraca, zic eu, care-a dansat goala in fata noastra pentru o sticla de bautura din care pesemne ca de-abia daca o sa guste; tocmai din cauza ca e saraca. Iar eu ii plang de mila, pentru ca asa simt. Nu-mi impun, doar o plang.

In alta ordine de idei, daca e sa ma-ntreb singur ce mi-a placut in seara asta mai mult, as zice cu mana pe inima ca cel mai mult mi-a placut secunda in care-am surprins-o ca i-a fost rusine. De ce? Pentru ca, dupa mine, cel mai atragator lucru la o curva este rusinea.

S-a facut 6.37 si eu ma pregatesc sa ma bag in pat. In continuare ma gandesc la un epitet potrivit pentru societatea in care traim. Dar nu-mi vine niciunul in mine. Psemene ca-s obosit si ca ma doare capul de la pescarusii astia care croncanesc ca apucatii, de parc-ar fi la striptease. Dar nu sunt, pentru ca ei sunt toti nuzi. Hai noapte buna, sau buna dimineata!

Snooze - sau cum sa nu mai muncim?!?

Traffic, claxoane, praf pe geamul deschis, A/C-ul s-a stricat din nou. Caldura. Nu vreau sa transpir. Ceasul arata trecut de noua. Iar intarzii. Doua telefoane suna. Unul pe vibratii. Celalalt e moby, matrix theme.

Tresar, ma ridic la 90 de grade in pat… visasem. Intr-adevar se auzea moby matrix theme, dar e doar alarma recurenta… sunt sfarsit. Dau snooze, ma intandind la loc, pe spate. Stau un pic, dupa care ma intorc pe burta… si zambesc de placere… soarele imi aduce aminte de mare… pasarelele canta…

Ancutza se trezeste, da cu mana dupa mine, cautandu-ma prin pat. Ma gaseste, si imi zice “neatza pisic”… “mai dormim?” amandoi punem capu’ jos, si zambim…

La al doilea snooze ma trezesc in intotdeauna. Si vine si al doilea snooze… il opresc, si imi zambeste tot sufletul… sunt mai relaxat ca niciodata… ma duc in living, si paharele de sampanie imi aduc aminte de petrecerea de aseara… nu mai stiu ce am sarbatorit… ma scarpin in crestet incet, si incerc sa imi aduc aminte… ma ajuta biletul de loterie… dau drumu’ pe realitatea… stiri despre accidente. Politica… toate trec pe langa mine, eu ma uit la banda de jos, sa vad numerele de la loto… ma gandesc ca ce ciudat… eu nu joc niciodata la loto… oare ce m-a determinat sa joc de data asta… “u-ha” ma duc pe terasa… soarele este dement… frige deja la 7 si un sfert... exact cum imi place mie... ma pun cu picioarele in sus, ma las pe spate un pic... si imi canta muse, „feeling good” ..

Birds flying high, you know how i feel

Sun in the sky, you know how i feel

Drifting on by, you know how i feel

It’s a new day, it’s a new dawn, it’s a new life, and i’m feeling good...

Dar oricat de tare canta muse, eu parca nu pot sa scap de telefoane... unul vibreaza, altul flashuieste din ecran, si al treilea, bineinteles, suna a moby... pufnesc intr-un inceput de ras cand imi dau seama ce vis am avut... i-as spune ancutzei, dar vad ce dulce doarme, si mi-e mila de ea...

Pana una alta, mai dau un snooze. Al treilea. Si ma intind la loc, cu o mana pe coapsa ancutei. Ea imi intoarce favoarea, pe jumate adormita. Eu sunt intre somn si ... orice altceva, care nu poate fi mai fain decat somnul... si totusi, incep sa o mangai pe ancuta... si ea pe mine... maini din ce in ce mai indecente transporta sangele pe cai nebanuite si in locuri neobisnuite... soarele trece fin printre buzele noastre si ne face sa stralucim...

si din nou moby... e minunata piesa asta, dar nici chiar asa... al catelea vis curmat de melodia asta idioata? ma uit la ancutza, ea se ridica deja din pat... sau ma rog, incearca. Cade la loc in pat. eu ma intind zgomotos... opresc de tot telefonul, de data asta. Aleg turn off. La ericsson turn off e in dreapta, pe cand snooze e in stanga.

Ma ridic, si soarele ma inunda prin usa cu geam de la terasa. Si atunci ma loveste. Vrand sa verific agenda din telefon, cu procesele de azi, vad ca e 1 mai. Ziua muncii. Adica ziua a ceea ce ma sperie pe mine cel mai mult in ultima vreme. Ironic sau cum vrei tu, nu se munceste de ziua muncii... si atunci eu ma tarai pana pe terasa, dar nu inainte de a da drumul la combina... e timpul pentru „feeling good”. As good as nina simone did... let’s hear it for the real thing.

Si cu capul pe spate, picioarele in sus, (formula veche era si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa) va spun ca viata e frumoasa cand nu tre sa muncesti... if only we can find time to stop and listen to the music, smell the roses, make love to the other roses, lie in the sun and drink coca-cola... glumeam... nu beti coca-cola. Beti suc de portocale dimineata. Asa se obisnuieste in filmele americane.

Baba moarta - nonsens burakukucist - Tiberiu

Nu stiu ce sa mai scriu. Serios. Adica ideile curg ca un fluviu, cu crocodili, cu balene, cu marinari si corabii – ambarcatiuni fluviale, nu maritime – cu pirati, cu gazele mancate de crocodili, cu funcionari indulgenti care se supara cand te superi tu ca nu-si fac treaba cum trebuie si din cauza lor iti pierzi timpul aiurea… dar stai. Uitasem ca timpul este un concept abstract. Dar si io-s abstract. Si funcionarii-s abstracti, balenele si ele, crocodilii insa nu. Ei sunt flamanzi, mananca si ei cand mai prind cate-o gazela setoasa, sau un copil de-ala mic de bou, parca vitel ii zice…

Ma rog, si fluviul asta de idei curge mereu prin capul meu, ma inunda si-mi plang neuronii ca le-a luat viitura casele. Asa ajung eu sa ma cert cu ei, cu neuronii, care-mi cer astfel despagubiri, imi cer sa le construiesc ei case noi, sinapse noi, maine-poimaine or sa-mi ceara si un creier nou, ca asa-i acum cu democratia asta si cu Uniunea Europeana. Toti avem drepturi si cerem ce ne trece prin cap, slobozi la minte si gura, slobozi in creiere, slobozi in general, indiferenti, imaturi dar cu pretentii de ombilicuri planetare – fiecare dintre noi stiindu-le pe toate, atotcunoscatori adica, intransigenti, plini de ura, de manie, mereu nervosi ca a luat campionatu’ cine nu trebuie, ca da manele la televizor, ca n-au gasit-o pe Elodia, ca e sefu’ idiot, ca nu ne-a picat la examen nu stiu ce subiect si din alte felurite motive, care mai de care. Ideea este sa fim nervosi si plini de ura. Asta ne dorim, asta este telul nostru. Sa traim in ura!

Si cum ziceam, nu prea mai stiu ce sa mai scriu. As scrie o carte de povesti, o carte cu cavaleri care lupta pentru idealuri nobile dar o dau in bara la sfarsit, o carte cu printese mai umane decat alea din povestile clasice, care se pupa cu mai multi printi in cautarea iubirii, trecand si ele prin mai multe etape de maturizare ca si Fat-Frumos, ca doar astazi suntem cu totii egali, o carte cu multe razboaie inutile si mult sange curs degeaba, as scrie multe. Dar uite ca nu stiu cu ce sa incep. Ca nu se opreste fluviul asta nenorocit si pana construiesc eu baraje… de unde bani de baraje cand ma usuca neuronii astia nenorociti si lacomi de fonduri? De unde baraje domne’!? De baraje-mi arde mie acum? Creierul arde si baba moare!

Dar ce baba? Ca in fluviul meu nu-i nicio baba. Nu de alta, dar ar manca-o crocodilii. Ca-s flamanzi saracii. De cand cu toate regulile astea noi, nu mai au voie sa manance nici gazele, nici zebre, nici vitei, nici oameni, nici neoameni, insa cu o exceptie - cu conditia ca aceste categorii de hrana enumerate mai sus sa fie de acord cu actul consumarii lor de catre crocodili. In concluzie, crocodilii or sa moara de foame saracii. Dar asa le si trebuie.

Dar de crocodili imi arde mie? Eu sunt in colaps, eu cum sunt falit, si-mi mor toti neuronii de ciuda; sau ii inec eu in fluviul meu, sa ma lase ai naibii in pace cu despagubirile lor si cu problemele lor si cu fondurile lor si cu ce-or mai vrea ei sa ma lase in pace. Sa ma lase in pace de tot si sa-si vada cuminti de treburile lor! Ai dracului neuroni!

Uite… ca ziceam ca nu am nimic se spus si uite cate-am zis. Imi si pare bine ca aproape nimeni n-o sa inteleaga. Sau chiar nimeni, poate nici macar eu (mint, eu inteleg). Sau sa inteleaga fiecare ce-o vrea, ca oricum asta facem cu totii. Intelegem doar ce vrem si modelam adevarul dupa cum ne convine noua. De ca si cum adevarul ar fi totuna cu noi si nu in afara noastra. De ca si cum am putea noi intelege complexitatea inventata a adevarului. Pana la urma si Caesar avea dreptate cand zicea ca “oamenii cred cu usurinta ceea ce isi doresc sa fie adevarat”, si Aristotel cand zicea ca “nu este adevarat ca ceea ce nu este, este, iar ceea ce este, nu este, ci adevarat este ca ceea ce este, este, iar ce nu este, nu este” domne’ (sau oricum ceva in sensul asta). Toti avem dreptate… in felul nostru. Dar nimeni nu are dreptatea aia buna. Pe bune ca n-o are. Nici eu, nici tu, nici X, nici Uniunea, nici crocodilii, nici baba moarta, nici… nimeni, ce sa mai… Pentru ca adevarul este dincolo de noi. Sau langa noi, dar totusi prea departe.

Gata, am scris destul. Acum a venit momentul sa tac. Pacat… ca vroiam sa scriu o poezie. Asa pesemne ca nimeni nu m-ar fi acuzat ca aberez. Doar e poezie, iar poezia e mai greu de inteles… Gata! Noapte buna! Sau potrivita… sau chiar rea. Cine-s eu sa le zic altora cum sa le fie noptile? Numai… cum vreti voi! Bine, potrivit, rau… Pa!

P.S. Baba moarta s-ar putea sa fi inteles totusi.