Entry number 10 - Tibi

Cum faci sa alegi gandul perfect dintr-o infinitate? Cum faci sa rupi cercul confuziei? Cum sa te joci cu leul din cusca, fara sa te muste? Si cum sa asterni toate astea pe hartie intr-un mod care sa le faciliteze celorlalti intelegerea? Caci daca nimeni nu te intelege, ce rost mai are filosofia?

Intrebari

Acestea sunt simple intrebari. Aparenta lor ne sugereaza lipsa noimei, dar nu-i decat o aparenta. De ce lipsa noimei? Pentru ca, din punct de vedere filosofic (cel putin), ele nu genereaza raspunsuri. Si nu este oare acesta scopul unei intrebari? Nu sa-ti dea un raspuns? Pai, nu neaparat. O intrebare poate naste o alta intrebare, care, la randul ei, sa nasca o alta si asa mai departe. Cum rupi cercul confuziei? Intrebandu-te pana gasesti raspunsul cautat. Deci lipsa raspunsului nu este decat o aparenta, nu? Sa mergem mai departe. Si eu sunt curios unde vom ajunge…
Dependenta raspunsului de intrebare este si ea tot o aparenta. Este un rezultat al modului in care gandim. Eu cred ca de fapt, raspunsurile sunt de sine statatoare. Adica, ele exista si fara intrebari. Doar ca, intrebarile sunt usile prin care noi ajungem la raspunsuri. Sa facem un exercitiu de imaginatie:
Sa ne imaginam o idee, un raspuns, ca fiind un obiect, da? Sa zicem… un glob perfect din portelan alb. Hai sa-l amplasam in centrul unei camere, suspendata undeva in Univers. Nu conteaza unde. O camera simpla, fara mobila, fara ferestre, cu patru pereti. Pe fiecare dintre pereti avem o usa. Fiecare usa reprezinta o intrebare, care ne failiteaza accesul la acea idee, la raspuns de fapt. Da? O camera in Univers, in centrul careia se afla un glob de portelan. Iar prin cele patru usi noi putem ajunge la glob, da? Cine-i dependent de cine? Este globul dependent de usi? Nu. Noi suntem dependenti de ele daca vrem sa ajungem la glob. Asa cum oamenii sunt dependenti de intrebari pentru a gasi raspunsuri. Doar ca unele raspunsuri se afla ascunse in adevarate labirinturi. Unele raspunsuri necesita sa treci de mai multe usi pentru a ajuge la ele. Si cum selectezi asadar gandul perfect dintr-o infinitate? Il cauti. Cel mai simplu raspuns, il cauti. Dar ce rost ar fi avut sa spun asta de la bun inceput?
Cum te joci cu un leu fara sa te muste, asta nu mai stiu. Probabil ca in acelasi mod in care te joci cu propriile ganduri fara sa o iei din loc. Si anume le asterni pe hartie. Dar asta numai in cazul meu. Referitor la leu, probabil ca ar fi bine sa fie satul inainte sa-ti incerci norocul. Oricum e irelevant. Ideea provine dintr-o melodie care se numeste “Misunderstood” si o canta Dream Theatre. Este vorba de confuzie si izolare. Iar versul in care se vorbeste despre leu, e urmat de trecerea de la suprarealism la izolare (in versul urmator – “I turn from surreal to seclusion”). Daca vreti sa intelegeti mai mult, ascultati melodia. Eu ma duc acum la fereastra, sa privesc in zapada, timpul (ascultand “Misunderstood”).

Trecut, prezent si viitor

Exista oare trecut, prezent si viitor? Sau sunt doar inventii ale omului? Exista timp? Grele intrebari… Eu nu cred ca exista. Hai sa incerc sa explic de ce.
Spuneam ca urmeaza sa ma duc la fereastra sa ma uit in zapada. Asa am si facut. De ce? Ca sa imi aduc aminte ce incercam sa-mi definesc ceva mai devreme. Adica in trecut, cum am spune noi, oamenii. Nu, nu in trecut. In zapada. Ce anume? Ceva legat de timp, sau mai bine spus, de inexistenta lui.
Tin minte vag, ca acum cateva luni citisem un articol al unui fizician roman (iar imi scapa numele, ca de obicei), care incerca sa demonstreze inexistenta timpului. Mai tin minte, printre altele, ca el vorbea despre perisabilitate ca fiind o insusire a obiectelor, independenta te timp. Caci timpul nu exista, el este doar in imaginatia omului; o nascocire. Si mai spunea profesorul respectiv o gramada de lucruri interesante despre timp si despre perceptia umana. In fapt, cine-si imagineaza ca fizica si filosofia apartin unor universuri diferite, se inseala amarnic. Dar sa revenim la oile noastre.
Spuneam ca dupa mine, timpul nu exista (si nu numai dupa mine). Ca el este un produs al imaginatiei umane.
Ce este trecutul? Pai toata lumea stie ce este trecutul. Este ceea ce a fost inainte, ce s-a petrecut, el nu poate fi schimbat sau alterat. Este intangibil, poate fi numai observat.
Ce este prezentul? Prezentul este acum, azi. Il traim si-l modelam prin actiunile noastre. Prezentul este punctul in care ne aflam. Este existenta traita.
Viitorul? Pai teoretic, viitorul este ceea ce va urma, nu? Nu stim multe despre el; stim doar ca, la un moment dat, el va deveni prezent. Atunci cand vom ajunge acolo. Daca vom ajunge… numai sa nu murim inainte sa ajungem… Dar ce lagatura are moartea cu viitorul? Pai are cea mai mare legatura: daca n-ar exista moarte, n-ar mai fi nici viitor, dar nici trecut. Poate doar prezent. Pentru ca, daca am fi fost nemuritori, am fi trait cu siguranta trecutul si am fi stiut la fel de sigur ca urmeaza sa traim si viitorul. Bine, poate e destul de complicat ce incerc eu sa explic, sau nu atat complicat, cat greu de perceput. Si asta, tocmai pentru ca suntem invatati sa gandim exact invers. Hai sa ne gandim la Dumnezeu, da? Sa acceptam teroria conform careia El a existat dintotdeauna. Deci nu are trecut, nu? El exista dinainte de trecut. Iar daca stie tot, stie si viitorul, nu? Ce rost mai are viitorul daca stii ce urmeaza sa existe? Pai nu mai are. Deci, pentru Dumnezeu nu exista timp, nu? Sau poate exista doar prezent. Doar “acum”, iar acest “acum” este identic cu “dintotdeauna”. Uite cum am ajuns sa vorbim noi despre religie fara sa ne dam seama…

Repere temporale

“Bine, timpul nu exista, dar noi il calculam, nu? Avem secunde, minute, ore, etc. Cum sa nu existe timp? Esti tampit?” – ar spune unii…
Orele, minutele si secundele sunt inventii si ele. Si nu, nu este faptul ca nu le percepem in mod direct, ele chiar sunt inventii. Cum asa? Foarte simplu:
Din cele mai vechi timpuri (paradoxala exprimare) omul a simtit, cum ziceam mai devreme, nevoia de a da o explicatie anumitor fenomene. Asa au ajuns oamenii la concluzia ca au nevoie niste repere in ceea ce ulterior au numit “timp”. Aveau nevoie sa stie cand vine vremea recoltelor, cand vine anotimpul ploilor sau cand vin zapezile. Si de ce au avut oamenii nevoie sa stie toate astea? Pentru a le inlesni existenta. Ca sa nu moare de foame, de frig, etc. Totul e logic pana acum, da? Si cum poti oare sa punctezi aceste repere? Pai inventandu-le!
Cum uitandu-se in jur n-au reusit sa rezolve mare lucru, stramosii nostrii s-au ofticat. Asa ca, s-au asezat in fund si s-au uitat pe cer (surprize-surprize!). E, tot uitandu-se ei pe cer au observat ca astrele isi schimba pozitia, iar dupa o perioada revin in acelasi punct. Asa a si fost inventat primul calendar (cel lunar) in Egiptul antic, cam prin 2776 i.e.n (dupa unii). Dupa aceasta babilonienii au inventat si ei un alt tip de calendar, si altii, si altii. In 46 i.e.n, din ordinul lui Iulius Caesar, astronomul alexandrin Sisogene a alcatuit primul calendar solar stiintific, care paradoxal, nu era asa de precis ca altele dinaintea lui (nu se pricepeau romanii la timp, dar se pricepeau ei la destul de multe). Calendarul gregorian isi are numele de la cel al Papei Grigore al XIII-lea si este o versiune imbunatatita a calendarului iulian. Nu este atat de precis precum calendarul mayasilor sau cel al vestitului astronom Ulugh Beg (un nepot al lui Emir Timur sau Timur Lenk), al carui calendar calcula anul solar (cu ajutorul unui sextant urias construit intr-un deal) cu o precizie uimitoare, diferenta dintre anul calculat astazi de cele mai mai precise ceasuri atomice si al lui, fiind de numai doua secunde. Destul de interesant, nu? Dar pentru asta exista numeroase surse de informatie, asa ca sa revenim.

Carpe diem?

Timpul este doar o inventie. Dar noi vorbim despre fericire, nu? Ce legatura are timpul cu fericirea? Hm… Are sau nu are? Eu cred ca are, atata timp cat foarte multe dintre piedicile noastre in calea fericirii se datoreaza felului in care gandim. Inventam probleme legate de viitor, cand de fapt viitorul nostru improbabil sau incert nici macar nu exista. Ne gandim adeseori la trecut ca o mostenire nedorita, folsindu-l ca scuza cateodata pentru stari prezente nefericite. Asta e si problema, ca ne cautam scuze de prea multe ori, in loc sa traim pur si simplu. Nu neaparat clipa, doar sa traim asa cum vrem. Timpul este o inventie menita sa ne faciliteze existenta, nu sa ne-o ingreuneze. Sa fie oare si fericirea tot o inventie a omului? Am avut nevoie de repere temporale si am inventat calendarele, dar putem oare sa fim fericiti? Putem oare sa inventam un sistem perfectibil pentru a atinge fericirea?

Evolutie

Tu spuneai (si nu numai tu, ci multi altii inaintea noastra) ca fericirea se gaseste in interior, nu? Atata timp cat vom cauta in exterior burti de balena precum Iona, nu cred ca vom fi in stare sa inventam nimic care sa ne aduca fericirea. Dar asta-i sistemul pe care noi singuri l-am creat. Si il perpetuam ca niste zombie. Nu stiu ce-avem in cap, sincer. Dar ma stii, sunt un optimist incurabil. Si cred ca, intr-o buna zi, o sa fim destul de evoulati incat sa putem fii fericiti cu totii. Asta daca nu ajungem sa ne distrugem singuri pana atunci, caci dupa mine, punctul ala in timp este undeva destul de departe. Sau altfel spus, suntem departe de evoluatia spirituala de care avem nevoie pentru a atinge fericirea.
Nu asta facem de fapt noi doi? Nu incercam de fapt sa evoluam? Bine, nu suntem cei mai mari filosofi, departe de mine gandul, dar o facem pentru ca o simtim, nu? Asta incerc de fapt sa spun: ca setea asta intrinseca, pe care si altii au avut-o inaintea noastra, est de fapt o probabilitate a evolutiei. Adica… omul a evoluat inventand timpul si calendarele. De ce nu am evolua gandindu-ne la fericire? Stii ca ne-am intrebat de mai multe ori de ce incercam noi sa vorbim despre fericire? Stii ca ne-am intrebat de ce vorbim de fapt despre tristete in locul fericirii? Pentru ce eram mai putin evoluati atunci. Asta cred acum. Nu ca ar fi mare diferenta intre Victor de acum o luna si Victor de astazi, dar daca este? Poate ca noi doar vorbim despre fericire batand pasul pe loc, dar daca unul dintre indivizii ipotetici, care ar citi ce gandim noi, ar reusi sa puna cap la cap, fie si subconstient, un sistem care l-ar apropia fie si cu un milimicron de fericire, nu e ceva? Nu se numeste ca am evoluat? Poate ca doar ma amagesc sau bat campii, cine stie… Poate ca sunt prea optimist? Poate ca de fapt nu are nicio relevanta ce vorbim noi astazi, atata timp cat traim in epoca relativitatii? Cine stie?
Eu habar n-am. Stiu doar ca-s multumit ca am reusit sa scriu iarasi ceva, oricat de vag ar parea si oricat de prost inteles as fi. Nici n-o sa mai incerc sa corectez sau sa recitesc. O sa postez si o sa ma bag in pat. Macar stiu ca o sa dorm linistit. Noapte buna, buna dimineata, whatever.