Entry number 9 - Victor

Motivatie si arta

Am indoieli totusi cu privire la cat de fericiti suntem in randurile astea... si ce m-a facut sa ma gandesc asa este comentariul ranei. De fapt, comentariul ranei vine sa dubleze ce a zis ancuta despre ce ai scris tu. Tu vorbesti despre „surplusul actual de bucurie”, iar amandoua – si rana si ancuta – zic ca e trist ce au citit. Dar ele sunt femei... si femeile nu sunt oameni. Dar asta o putem discuta in alt decor...

Sa iti raspund in primul rand intrebarilor de pe mess. In niciun caz nu ai fost trivial, vulgar sau altele. Daca ma intrebi pe mine, puteai sa dai mai multe detalii fara sa fii vulgar. Dar eu sunt mascul... in sfarsit, eu nu m-am gandit ca ar fi trist, pentru ca m-am luat dupa subiectivismul tau. Si cred ca asta e pana la urma cheia beatitudinii... subiectivismul. E ca faza cu taica-miu, de saptamana trecuta. Mergea cu masina de serviciu – o coaja de dacie 1410 – pe o strada cu 3 benzi pe sens in curba, langa axul drumului, cand din sens invers vine un X5 cu 100 km/h, care nu are cum sa ia curba pe tarlaua lui... al meu parinte a virat dreapta, suficient incat monstrul din fata sa nu se urce pe el, ci doar sa ii stearga aripa dreapta spate... evident ca tzaranul nu s-a oprit, dimpotriva, chiar a accelerat. Episodul asta are doua interpretari. Mie mi se pare trist ca oamenii pot sa faca asa ceva si sa scape nepedepsiti ... time after time. Lu taica-miu i s-a parut un episod fericit pentru ca putea sa moara, si totusi nu a patit nimic. Dupa cum spuneam, totul sta in subiectivism. Repet aici ce zicea maxi jazz – „no one can be the source of your content- it lies within” deci exemplul tau de fericire este mai puternic poate decat ti-ai imaginat. Adica are semnificatii mai profunde decat trivialitatile de care tie ti-era frica. Practic, un episod care poate fi vazut ca unul trist, e transformat de filtrul optimismului tau intr-una din acele bucurii care te fac fericit. Sau ma rog, asta e impresia mea.

Sau totusi?

Si exista un totusi. Vorbeai la inceputul dialogului de faptul ca nu iti lipseste nimic, si totusi ai un sentiment care iti spune ca ai putea sa vrei mai mult de la viata. sau asa ceva. Eu zic ca daca am fi pe deplin fericiti si impliniti, nu am mai scrie la blogul asta. Revin la ideea ca atunci cand esti „complet”, nu te mai apuci sa scrii, sa incerci sa salvezi lumea de la tristete, nu mai fugi dupa niciun goldrush – cred ca asta e o tautologie intentionata haioasa, dar cine sunt eu? –, nu mai filosofezi. Doar te opresti, tragi aer in piept, si cauti butonul de pauza de la telecomanda vietii. Insa momentul e atat de fragil, ca se sparge si daca iti dai seama ca exista o sansa cat de mica sa nu gasesti acel buton. Si atunci te sperii, si se risipeste totul... si poate atunci te apuci sa scrii, si sa reintregesti acel moment... unde vreau sa ajung cu asta? Pai vreau sa spun ca suntem niste ipocriti. Vorbim despre fericire, cand de fapt traim cu impresia ca am putea sa facem ceva maret si ca ne irosim viata cu micile bucurii... Sau poate doar asa ne explicam noi acel sentiment de vid sufletesc care apare cand te astepti mai putin... sau care apare dupa ce te-ai jucat o zi intreaga la calculator, cand ai terminat campania sau ai cucerit lumea. Atunci te loveste Acel Ceva implantat in sufletul nostru. daca mai avem unul.

Imi tot vine in minte un exemplu... poate un pic cam tehnic, in sensul strict ingineresc al cuvantului, dar cred ca se potriveste... Gandeste-te la chimie, la Mendeleev si tabelul lui. Gandeste-te la gazele rare – ele sunt cel mai putin reactive, si sunt pentru mine echivalentul oamenilor fericiti. Ironica denumire, nu-i asa? Practic, gazele rare au completate toate straturile cu electronii aferenti, si nu mai reactioneaza cu alte elemente. Ele au tot ce le trebuie, sunt implinite... in schimb, daca pui un metal alcalin langa clor, PAC! Imediat se impreuneaza sa isi completeze lipsurile. Asa si noi. Ne simtim neimpliniti, si ne cautam jumatatea – fie ca e o persoana, fie ca e un hobby, fie ca sunt banii. Dar astea sunt doar niste chestii superficiale... pentru ca nu va fi o implinirea adevarata, ci doar un joint venture, o colaborare in vederea simularii fericirii. Cand de fapt, fericite/implinite cu adevarat sunt doar gazele rare.

Una peste alta, impresia mea este ca oricate bucurii am avea, nu vom fi niste gaze rare. Si de-aia ne-am apucat sa punem pe hartie – ma rog, pe blog – fericirile noastre. Pentru ca nu suntem impliniti. Raman la stadiul de impresii – pentru ca nu pot fii sigur de nimic – si zic ca nu o sa auzi despre oameni cu adevarat fericiti ca au creat nush ce opera de arta... la fel cum nu o sa auzi despre un gaz rar ca a reactionat cu un metal sau cu un acid. Ei stau la locul lor... si (ca sa mai condimentam comparatia) pana nu musca din marul cunoasterii, raman impliniti si rotunzi...

Si totusi, desi scriu si gandesc chestiile astea – care sunt mai mult triste decat fericite – eu ma simt fericit. Fericit rimeaza cu ipocrit, dar ... nu ma simt. Ipocrit, adica.