Entry number 5 - Tibi

Hommo rationalis?

Astazi cineva m-a intrebat, citind in prealabil o parte din ce-am scris noi, de ce-mi face mie atata placere sa filosofez si sa despic firu-n patru? N-am stiut ce sa raspund pe loc, fiind atat bulversat de caracterul pornografic al discutiei purtate cu aceasta domnisoara, al carei prieten probabil ca nu se afla in preajma calculatorului, cat si complet nepregatit pentru o atat de adanca intrebare. De ce gandesc?
Pentru ca asa sunt; altfel nu cred ca pot sa fiu si sigur nu stiu sa fiu. Pentru ca imi place sa-mi zburde mintea la cine stie ce abstractiune, sa dezasamblez concepte, iar apoi sa le reasambez dupa cum ma taie mintea. Imi place sa inteleg cat mai mult, fie in mod direct, empiric, fie sa rationez legand lucrurile unele de altele. Nici nu conteaza prea tare atata timp cat imi satisfac setea. Si totusi, curios n-am fost niciodata, ce chestie… cel putin nu legat de oameni. In schimb natura mi-a placut mereu. Cele mai frumoase idei legate de Univers si totate cate sunt in el, mi-au venit in preajma naturii. Si totusi, de ce despic firu’, “lucrurile sunt foarte simple” zicea ea, “mie-mi place sa citesc ce-ai scris tu acolo, dar nu-mi place sa ma gandesc eu, sa filosofez”. E, uite ca mie-mi place. Mi-a placut inainte, imi place acum si o sa-mi placa in continuare sa silosofez. E ca foamea, numai ca la mine nu se manifesta numai in stomac. Mie mi-e foame si-n cap, in ultima vreme din ce in ce mai des, se pare. Ma face fericit, ca tot vorbim despre fericire, mai ales atunci cand are finalitati pozitive. Simplu raspuns… gandesc, pentru ca asta ma face fericit.

Stau, mananc o banana si ma gandesc la ce sa mai scriu. Sunt asa de multe… Acum vreo doua zile m-am chinuit cam 5-6 ore sa scriu doua pagini amarate. In final m-am trezit ca n-am reusit sa fiu coerent deloc si am sters tot. Sa stiu o treaba, nu de alta. Vroiam sa spun ca ma gandeam, vazandu-ma neputincios, ca nu am nimic de spus. Ca nu am atat de multe idei pe cat mi-ar placea sa cred ca am si ca poate am o parere prea buna despre mine. Astazi, muscand din banana parfumata, al carei miros nu-l pot simti din cauza ca-s infundat in nas, imi dau seama ca este exact invers. Sunt prea multe idei si prea zburdalnice. Nu stiu pe care s-o aleg, sunt ca pestii, sau ca pasarile, daca vrei, greu de prins. E asa o galagie la mine-n colivie. Dar se pare ca azi sunt mai agil. Sa vedem daca am dreptate.


Fericirea celor din jur?

Ceva mai devreme ma uitam in arhiva de messinger. Spre stupoarea mea am observat cat de multe motive de bucurie am in fiecare zi. Probabil ca nu numai eu, doar ca mi se pare ca nu mereu vrem sa le vedem. Serios, am atatea dialoguri pline de… cum sa zic… as spune “voiosie”, dar nu-mi place termenul. Imi suna pueril. Ce sa fac daca n-am altceva la indemana? Asadar, pline de voiosie. Ma bucur cand altii au motive de bucurie. Probabil ca asa se si explica de ce discut in general cu cei pentru care pot sa ma bucur. Stand un minut sa rumeg ideea, as spune ca in ultima vreme prefer oamenii sinceri. O prefer pe sor-mea (nu e de fapt sor-mea, n-am frati; asa ne alintam noi), pe Alin, pe tine, cand ai timp, intre dosare… De ce? Pentru ca, facand legatura intre sinceritate si bucurie, ei arata mai mult ce simt; cand se bucura, ma bucur cu ei, cand se bucura pentru mine, ma bucur cu ei, pentru mine. In plus de asta, sunt mai optimisti decat altii. Tu, pe de alta parte, ma indemni sa gandesc. Iti vin mereu tot felul de idei, ca si cea cu Iona, spintecatorul de burti in cautarea fericirii, sau a leiberatii spirituale, sau ce mama lui cauta el. Poate doar vroia sa iasa din balena, nici nu conteaza. Sa nu moara asfixat poate, numai el stie. Cred ca asta nu intleg multi dintre critici, facand o paranteza. Ca nu e asa relevant ce a vrut Sorescu sa spuna, important este ca ceea ce-a spus, are o atat de variata gama de intelesuri. Ca sa revin, spuneam ca ma indemni sa filosofez, iar eu tocmai am aflat ca atunci cand filosofez sunt fericit. Bine ca sunt si eu “muza ta”, cum ai zis, ca m-as fi simtit prost sa fiu singurul care profita. Nota: “muza ta” suna gay. Nu am nimic-nimic cu ei, dar zic sa ne ferim de termen. Ma sperie.

Despre Iona; intre burti si fericire

Spuneai tu despre Iona, despre spintecatul burtilor in cautarea fericirii/eliberarii/pacii sau ce cauta saracul baiat. Numai ca in final isi da seama ca ceea ce cauta era de fapt in interior, universul exterior fiind un ocean de burti. Ma, cat imi place mie de Sorescu asta, pe bune. De ce se preda asa ceva in liceu, n-o sa inteleg. Ce sa priceapa sarmanii cacaciosi de clasa a XI-a sau a XII-a? Dar asta-i alta discutie.
Din cate-mi aduc aminte, el fusese inghitit de balena, nu? Asa cum ne inghite pe noi sistemul asta, despre care spuneam eu ca e profund mercantil si ca ne indeparteaza de spiritual, ca devenim sclavi si ca, in loc sa acceptam realitatea pentru a incerca o schimbare, ajungem sa ne adaptam din ce in ce mai bine minciunii. Dar se pare ca astia suntem. In loc sa cautam in noi insine, ne luptam cu burtile infinite, fara sorti de izbanda. Tintim posturi mai inalte si mai bine platite, tintim spre stomacurie mai pline, spre mai multi cai putere, spre nu stiu ce finalitati aberante, care ne indeparteaza si mai tare de ceea ce cautam de fapt. Si la un moment dat obosim si imbatranim. Adesea ne trezim prea tarziu. Legat de asta, mi-am adus aminte de un citat al lui Chamfort care spune asa: “fericirea – se gaseste rareori in sine, niciodata in alta parte”.
Asa care va sa zica, “niciodata in alta parte”? Pai si-atunci?

Sinapse si peptide

Mai spuneai ca s-ar putea ca bucuriile adunate sa reprezinte o suma, pe care-o putem numi fericire. Mai precis, atunci cand traiesti din bucurie-n bucurie, se zice ca esti fericit, nu? Nu stiu cum de-am ajuns asa tarziu la concluzia asta. Poate pur si simplu nu ne-am gandit. Poate ca vorbim prea liber, poate-i de vina forma eseistica a dialogului, fara a ne propune sa epuizam subiecul. Cine stie?
Oricum, legat de ideea asta, eu cred ca acesta este primul pas spre fericire. De fapt, lucrul este si demonstrat fizic, sau na, bilogic daca vrei. Si stii si tu. Pentru cei care insa nu stiu, o sa incerc sa explic pe scurt cum este omul construit pentru a fi fericit. Yep, it’s possible!
Omul gandeste, da? Bine, poate ca nu toti, dar in general gandim. Ii zice materie cenusie. E, acolo-n materia asta, avem noi niste chestii mici-mici, carora le zice neuroni. Astia se leaga intre ei formand alte chestii mici-mici, dar ceva mai mari carora le zice sinapse. In sinapse e stocat impulsul nervos sau sa zicem, informatia. N-o sa intru acum in detalii care ma depasesc, dar sper sa aiba sens ceea ce voi explica (in liceu profa’ de biologie imi zicea, din motive de ea stiute – probabil pentru ca purtam par lung si cercel- “cocota masculina”; deci chiar nu pot sa intru in detalii). Asa, sa trecem peste si sa spunem ca acolo avem noi amintirile, in sistemul asta nervos al nostru. E, amintirile astea ale noastre, fac ele cum fac si ne influenteaza starile de spirit, nu? Ne gandim la ceva urat, plangem, ne gandim la ceva frumos, radem. Sau plangem, dupa caz. Asa… si cum se intampla asta? Pai atunci cand ne gandim la ceva urat, undeva in hipotalamus, este secretata o substanta chimica alcatuita din mai multi aminoacizi. Ii zice peptida, sau de fapt peptide, ca-s mai multe si ele ne dau starile de spirit. Altfel spuns, amintirile noastre decid daca suntem tristi sau fericit. Pare simplu, nu? Probabil pentru ca este.
Unii, mai pesimisti de felul lor, ar spune “bine bai, da’ cum sa fiu eu fericit daca am atatea amintiri neplacute”? Cum? Simplu. Nu te mai gandi la ele. Nu, chiar e simplu! Uita!
Atunci cand o sinapsa continand o amintire nu e activata (cand nu te gandesti la acel episod), legaturile dintre neuroni se rup, iar sinapsa dispare. Ceva de genu’. Deci putem sa ne inmultim amintirile placute, care prin hipotalamus si peptide sa ne dea stari placute (bucurii). Putem si sa uitam de cele mai putin placute. Chiar se poate, eu sunt un exemplu in cazul asta: mi s-a intamplat sa fiu intrebat despre un anume episod (mai tragic) din viata mea si sa observ ca-mi aduc aminte cu greu numai franturi, nimic concret. Asadar, in cazul in care fericirea ar fi o insiruire de cat mai multe bucurii cu putinta… eu zic sa incepeti de-acum sa vi le creati. Vedeti dupa ce iese… It’s all about the peptida baby! (chiar n-am gasit cum le zice in engleza la peptide)

Fericire prin arta?

Stii ce e ciudat? Eu iti preiau ideile si imi dau seama ca titlurile tale, fiind primele, sunt sub forma de enunt. Ale mele, precedandu-le, sunt sub forma de intrebare. Nu e ciudat? E ca si cum tu ai raspunde inainte ca eu sa te sa intreb. Dar asta e o problema de metafizica care momantan ma depaseste. Iar s-a facut 8.31 si in loc sa fiu la scoala, ascultandu-l pe profu’ vorbind chestii interesante despre Imperiul Otoman sau Cruciade, stau si scriu despre fericire. Ce norocos ma simt ca am de ales intre doua lucruri care ma fac fericit. Sau sa fie oare peptidele de vina?
Vorbeai despre gagici care dau din fundulet pe la televizor. Chiar nu ma deranjeaza asa tare. Ma gandeam acum doua-trei zile exact la chestia asta. Ziceam mai sus ca am sters toate paginile. Corect. Scrisesem si despre asta. Numai ca acum, concluzia este cu totul alta. Chiar nu ma deranjeaza! Atata timp cat sunt placute la vedere iar televizorul meu, la care si asa ma uit extrem de rar, are un buton care se numeste “mute”… Pot oricand sa ascult Dream Theatre, Mozart sau Led Zeppelin, B.B King sau U2, privind la fundulete rotunde ca merele ale divelor mioritice.
In general ma uit foarte devreme la TV, inainte sa plec la scoala, iar atunci Discovery Civilizations nu am. Ii dau astia drumu’ de la 10, de ca si cum prea multe lucruri interesante strica. Ma mai uit la emisiunea d-lui Patapievici si cand mai joaca Steaua. Nu sunt mandru ca-s microbist, dar daca m-au obligat de mic, am devenit dependent. Acum e mult prea tarziu, e o parte din mine si n-am auzit nicaieri de clinici de “dezmicrobism” sau “dezfotbalizare”. Si chiar dac-as fi auzit, tot degeaba.
Spuneam ca-mi place muzica. Mult de tot, sunt meloman cred. Nu cred, sigur sunt. Nu cred ca as putea trai fara muzica. Imi plac mult si cartile, dar in ultima vreme sunt prins intre Polybius si Appian, intre “Razboaiele punice” si “Razbiaoele siriene”. Nu ca mi-ar displacea. Numai ca nu mai am timp sa citesc si altceva. Imi mai fac din cand in cand timp pentru un Paler sau orice ma atrage si-mi pica in mana. Asta este. Oricum majoritatea lucrurilor pe care le fac imi aduc placeri, asa ca n-am de ce ma plange.
Imi plac si filmele. Numai sa fie pe cat posibil interesante. Bine, stiu ca-i un termen vag, dar ca sa zic altfel… imi plac filmele de la care-ti ramane ceva, cam cum se intampla atunci cand citesti o carte. Pacat ca-s din ce in ce mai putine.
Imi place arta in general, as putea spune sincer cel putin ca, daca nu ma face fericit, imi ofera bucurii. Cand eram ciutan desenam, chiar foarte bine. Vroiam sa devin pictor. Pe la zece-unsprazece ani desenam mai bine decat cei mai multi din clasa unui prieten care studia la scoala de arta. Sa nu zic toti, ca n-ar fi frumos. Asta prin comparatie, nu ca ma dau mare. Oricum foarte modest nu sunt si nici mai fericit nu cred c-as fi fost daca as fi avut mai multe motive de modestie.
In clasa a VIII-a am vrut sa dau si eu la liceul de arta. Maica-mea vroia sa ma faca economist cred. I-am spus, a zis ca se intereseaza, si cam asta a fost. Intr-o zi, inainte de examenul scris, am sunat eu la secretariat si tanti de-acolo mi-a spus ca proba de desen se daduse cu doua zile inainte… Asa am si ajuns la Traian, unul dintre liceele bune din Constanta, cam cel mai bun in perioada respectiva, in ceea ce priveste media de promovare la Bacalureat. Stiu ca ea in top10 in tara… nu ca ma interesa pe mine. Asa m-am trezit la inscriere la Traian. Maica-mea cred ca vroia sa fac mate-info, da’ m-am razbunat si am sabotat-o si eu. Ce daca aveam 10 la mate? Deloc nu-mi placea!
Pe lista de de preferinte am bifat prima optiune umanul, adica limbile moderne. Si am facut la limbi ca la un moment dat mi-au amortit. Nu ca as stii sa leg doua cuvinte in franceza astazi. Dar poate ca-i mai bine asa, poate ca as fi fost mai flamand si mai trist ca pictor. Cine stie? Oricum tot ceea ce-am vrut am facut, dovada ca dupa patru ani de plimbat prin facultati am renuntat si m-am apucat de istorie. Nu le repsosez absolut nimic alor mei, sa nu fiu inteles gresit, a fost beton. Nici nu cred ca as fi putut ajunge altceva. Sunt prea incapatanat sa fac ce-mi spun altii. In plus, nu cred ca e nevoie sa ne spuna altii ce vrem de la viata sau cine suntem. Asta-i o aberatie. Nu spunea frantuzu’ sa cautam in interior?
Uite-asa, in loc sa vorbesc despre fericire prin arta am ajuns sa-mi povestesc adolescenta haotica. Ma gandeam ca probabil unul dintre motivele din care suntem noi doi asa dezordonati in scris, nu ca asta ar fi neaparat ceva rau, ar fi ca am crescut intr-un sistem in care nimeni nu ne-a invatat cum sa gandim, de ce sa gandim, ce este bine si ce este rau. Asa cred ca se explica si rebutul social numit “generatia de sacrificiu”. Ne-a lovit in plin tranzitia asta de la rosu la albastru, ne-a lovit asa de tare, ca in cele din urma ne-a tampit profund. Noi nu mai citim cu o faceau parintii nostri, nu mai mergem la tratru pentru ca avem o mie de cluburi, nu mai ascultam opera pentru ca avem manele. Nu, poate noi doi. Noi suntem niste cazuri fericite in comparatie cu realitatea si totusi atat de triste…
Vorbind despre toate astea mi-a nascut iar mintea o idee… cine o sa-i ia locul lui Paler sau Tutea? Dar lui Cioran? Lui Sorescu? Intr-o zi n-o sa mai fie nici Liiceanu sau Plesu, nici Paunescu sau Patapievici… ma doare undeva care-i culoarea lor politica, pe mine ma intereseaza ca s-ar putea, asa imperfecti cum sunt ei, ca intr-o zi generatia noastra de cacao sa nu fie in stare sa produca altii ca ei. Si atunci s-ar putea ca ai nostri copii sa nu poate sa fie fericiti prin arta. S-ar putea sa aiba de ales intre putin si foarte putin.
Wagner, compozitorul german, spunea ca “viata are nevoie de arta”. Ma intreb cum se va schimba viata in viitor, in lipsa artei. Sau se va schimba poate arta? Poate ca-s eu un soi de mosulet care nu mai e in pas cu moda si care nu mai e in stare sa distinga intre aparente si realitate? Sa fie oare ce spuneai tu ca vezi la TV arta? Hmm…
Auguste Rodin, scultor impresionist francez, spunea ca “arta viabila nu reproduce trecutul, il continua”. Eu nu vad nicio continuitate pe MTV. Vad numai pauze. Stati ca a colaborat cu Brancus al nostru? S-au certat ei mi se pare, citeam pe Wikipedia… interesant ca mi-am adus acum aminte de el. A fost respins la Academia de arta din Paris parca… stai sa vad daca e asa… da, ii zice Ecole des Baux-Arts. De trei ori respins. Si ghici ce a facut? Literatura si istorie. Bine, pana la urma a ajus el ce-a vrut. Ce ciudat ca mi-am adus aminte de el tocmai cand povesteam cum n-am ajuns eu la liceul de arta. Norocu’ meu ca am ajuns si eu ce-am vrut, in cele din urma.
Interesant personaj Rodin asta, da’ n-o sa mai zabovesc a mai povesti despre el prea mult. O sa mai dau un citat din el, si inchei – zice asa… “arta noastra consta in a sti sa facem din boala o incantare”. Ironic nu? Eu vad pe la TV, sa nu mai dau nume ca poate se supara careva, si mult imi pasa, dar am pretentia ca am ceva bun simt, ca la noi aici, in contemporaneitate sa zicem, in general se face invers. Si anume din incantare, boala. De multe ori, nu mereu. Cum ziceam, inca mai avem optiuni. Norocosii de noi. Bine, pe astia pe care inca-i mai bucura cat de cat arta. Nu ca as avea cu cine sa merg la teatru sau ca m-as mai interesa de spectacole in ultima vreme. C’est la vie, mon ami!
Asadar, fericire prin arta? Poate ca da. Cel putin eu inca mai sper.

A gandi sau a nu gandi: iata-ntrebarea

Cum nu-i frumos sa comentez doar despre ce-ai scris tu, si cum mai am o gramada de ganduri care ma roaga frumos sa le dau drumul, voi continua cu inca una din marile mele, mici nedumeriri.
Stii ca multi spun, expresia impamantenindu-se si generalizandu-se in cele din urma, ca “daca gandesti prea mult, ajungi sa fii nefericit”. Nu stiu ce zici tu dar mie mi se pare o tampenie, cu tot respectul pentru cei care au adoptat-o. Am ajuns la concluzia asta si inainte, dar si astazi, reflectand rapid la tot ce am scris acum.
Bine, hai sa nu fiu radical, poate nu e o tampenie, doar ca, in cazul meu nu se aplica de nicio culoare. Nici rosu, nici verde si nici portocaliu. Eu sunt, cum ziceam, fericit cand gandesc. Pur si simplu. Cu cat stiu mai multe, cu atat inteleg mai multe. Cu cat inteleg mai multe, cu atat ma apropii mai mult de intelepciune. Iar pentru mine, intelepciunea este unul dintre pasii spre fericire.
Asa se face ca iar imi aduc aminte de Iona. A taiat saracul de el la burti, pana ce si-a dat seama ca trebuia sa caute in alta parte. Pur si simplu, singurul argument pe care-l am la indemana, daca-l pot numi asa, si iata ca pot, este urmatorul: intelepciunea si fericirea sunt undeva inlauntru, una langa cealalta. Amandoua stau intr-o casa. Are si un nume, casa. Ii zice Pacea Interioara. Si cu asta inchei, asa ca… noape buna, buna dimineata, whatever.