Entry number 13 - Tibi

Ce fac cu viata mea?

Cum atunci cand citesti, pargurgi lectura de la inceput catre sfarsit si nu invers, si cum ultimele idei sunt cele care-ti raman cel mai bine fixate in scufita, eu o sa-ti raspund, incepand cu intrebarile tale de final. Spuneai ca “te sperii de te caci pe tine cand te gandesti ca poti sa faci ce vrei cu viata ta”. Eu, ciudata chestie, cand am inteles treaba asta, am inceput sa-i sperii pe cei din jur.
“Cate facultati mai abandoneaza asta?”. Asta a fost una dintre intrebarile care mi-au suflat mie in ceafa multa vreme. Ce nu inteleg ceilalti, este ca de fapt, eu caut fericirea. Simplu, nu? Si ca sa gasesti fericirea, cred eu ca ai nevoie sa faci ceva cu viata ta, iar acel ceva ar trebui, teoretic vorbind, sa-ti ofere multumire. Nu? Sa te simti implinit, nu “un sclav cu guler alb”. Si cum sa nu te simti tampit si impotent cand absolut toti in jur au impresia ca pe tine nu te atrage nimic si ca nu vrei sa faci nimic cu viata ta? Poate sa fie adevarata ideea conform careia fericirea ta depinde de fericirea celor din jur, dar cu tristetea ce facem? Ce facem cand in jur, toti ne sugereaza intr-un fel sau altul negativul intrinsec?

Cochilie meditativa

Pai sa-ti spun ce am facut eu. A inceput sa nu ma mai intereseze absolut deloc parerea celorlalti, iar cand spun “celorlalti”, spun de fapt “tuturor”. Am inceput sa-mi desenez singur “tabloul vietii” si l-am ascuns undeva intr-o pivnita in spatele nasului. Am inceput sa ma eschivez ca un spadasin de fiecare data cand eram intrebat ce vreau eu sa fac cu viata mea. Sau sa ofer raspunsurile cele mai sarcastice sau vagi, de genul… “vreau sa fac bine”, “sa fiu fericit”, “sa las ceva in urma”, “sa mor impacat cu mine si cu lumea”, etc. Ce e insa ciudat, cel putin pentru mine… cu timpul mi-am dat seama, inchis in propia cochilie, ca asta vreau eu sa fac cu viata mea.
Poate o sa scriu o carte, poate o sa predau istorie la facultate, poate o sa fiu om de afaceri si o sa ma retrag pe o insula pustie, cine stie? Toate astea ii sperie pe cei mai multi dintre noi, pentru ca par lucruri aproape imposibil de realizat. Exact cum ziceai si tu, ca daca ai fi stiut c-o sa fii toata viata cizmar, ti-ar fi fost mai usor. Corect, dar propabil ca ai fi fost trist, nu? Sau poate ca nu, cine stie, uite-te la Ceausescu. Chiar si cizmarii pot scrie istoria, nu ca ar fi ideal s-o faca. Dar sa nu ne pierdem in exemple tampite.
Cred ca, macar in cazul meu, influenta celorlalti nu imi hotaraste viata decisiv. Bine, nu vorbim de educatie sau cine stie ce, vorbim de ceea ce-si doresc altii de la tine. Chiar daca-s parinti, iubita, frati, etc. Viata mea este numai a mea, iar asta nu pentru ca nu vreau eu s-o impart, ca as fi cine stie ce pustnic sau chestiuni de genul asta, ci pur si simplu pentru ca eu sunt singurul care-mi poate trai viata. Nu mi-o traieste nici maica-mea, nici bunica-mea, nici X, nici Y, nici W. N-am vrut eu sa zic Z, na!
Si stii cat ma bucur ca m-am nascut asa rebel? Nu pot sa-ti explic, pe bune. Si stii de ce ma bucur? Ca ma uit in jur si vad pe multi, majoritatea prieteni si cunoscuti, care au facut o facultate ca asa le-au spus altii, iar acum muncesc intr-un domeniu de care intrinsec sunt straini. Nu stiu nici ce cauta ei acolo, nici cine i-a pus si nici de ce nu sunt fericiti. Nu ca eu as fi in adevaratul sens al cuvantului si mereu (acuma sincer sunt fericit, e ceva in mine, intre stomac si piept, si straluceste), dar stiu sigur ca bucuriile mele-s destul de dese in comparatie cu mediul inconjurator. Trec binisot peste medie. Nu ca ar fi in totalitate meritul meu, am avut si noroc sa ma nasc in famila asta si sa aleg numai ce m-a atras in viata.
Am renuntat la psihologie pentru ca nu era de mine, iar eu eram singurul care intelegea asta. Nu pot sa mint oamenii in fata, nici pentru cea mai nobila cauza. Asta-s eu. Pot sa inteleg si sa ascult foarte bine, dar nu sa mint. Pot si mai bine sa citesc istorie si sa caut raspunsuri la intrebari legate de noi, de oameni. Sunt curios ce faceau… sa zicem… vikingii, cand nu vasleau. Spuneau bancuri sau isi faceau planul de atac aspura manastirii? Ce mancau si de ce? Dar sa ma opresc aici, pentru ca am observat cat de plictisitoare poate fi istoria pentru cei mai multi dintre noi.

Despre timp si concepte

Timpul exista, eu n-am vrut sa spun ca nu exista. Dar exista cand il calculam, nu mereu. Timpul apare si dispare in functie de nevoile noastre. Ieri, de exemplu, am incercat sa-mi imaginez o lume in care oamenii n-ar fi… sa zicem, descoperit si nu inventat, timpul. Stii la ce concluzie am ajuns? La niciuna. Pentru ca asa o lume n-ar putea exista. De ce? Pentru ca noi suntem timpul. La fel de bine cum noi suntem istoria, filosofia, sau concept… dar aici intervine o capcana. Stii de ce? Pentru ca spunem asa: noi inventam conceptele. Dar stii ce e un concept? Un concept este o idee care reflecta realitatea. Un concept este deci dependent de adevar. Si atunci cum e cu timpul? Ce este timpul? Exista sau nu exista? Ma intreb doar, pentru ca, pentru mine, timpul nu reflecta realitatea, ci doar nevoia noastra de organizare. Iar realitatea, ca sa ma joc mai departe cu ideile, este tocmai extrem de dezorganizata. Sau asa ne pare noua, in imensitatea ei, iar cand spun realitate ma refer la natura, Univers, materie, nu stiu. La tot. Si stii de ce ne pare asa, in ciuda progreselor stiintifice “miraculoase din secolul trecut?

“Nu departe e aproape/ Ce-am ascuns intre prosoape” – Ada Milea

Asa cum spunea si Horia-Roman Patapivici (imi place numele, de-aia l-am scris pe tot), ne-am indepartat de Dumnezeu. Pentru ca am descoperit atatea lucruri noi despre care nu aveam habar si am ajuns sa avem atata control aspura mediului, incat am inceput sa ne credem zei. Dar noi suntem oameni, nu? Si am mai inceput sa-l cautam pe Dumnezeu (si nu cred ca se supara pe mine daca nu-i scriu mereu pronumele personal cu majuscule) prin tot felul de metode, care mai de care mai ciudate. Ba chiar citisem mai demult o carte SF, nici nu-mi mai aduc aminte numele, in care, in viitor, oamenii incepusera sa-l caute cu nave spatiale. Asa o sa ajungem si noi, sunt sigur si nu-mi permit sa subestimez niciodata prostia. Poate doar pe a mea, ca-mi sunt mai simpatic mie, decat imi sunt altii.
Cred ca de fapt, ca sa spun altfel, il gonim pe Dumnezeu, fugarindu-l prin Univers ca niste cretini. Pe bune. Eu chiar nu inteleg cum pot sa-l caute altii cu nave spatiale? Nici macar nu inteleg ce se asteapta sa gaseasca in biserici in afara de autosugestie? Nu judec, sper sa nu fiu inteles gresit, incerc doar sa spun ca Dumnezeul meu personal, este in flori, in mare, pe cer, in pamant, in mine, care-s agnostic, in Bogdan care e crestin, in tine, care esti ateu, in Lady, care e cateaua mea. Adica e peste tot… Dar asta nu-i decat Dumnezeul meu.
Ce zici? Are dreptate Patapievici? Eu spun ca are, dar doar partial. De fapt n-am citit eu ca sa-mi permit sa spun daca are sau nu dreptate el, dar, daca e cum spui tu, si anume ca suntem nefericiti pentru ca, renuntand la traditie, ne-am indepartat de Dumnezeu, eu o sa vin si-o sa spun asa: ne-am nascut tristi. Am trait pana astazi, ca rasa, tristi, amari. Pentru ca il cautam in biserici si religie, pentru ca urmeaza sa-l cautam in Cosmos si asa mai departe. Cand el e de fapt… unde vrea fiecare dintre noi sa fie. Sau unde nu vrea sa fie. Ca de-aia avem liberul arbitru, nu? Nu ca sa fim arsi pe rug negand nemurirea sufletului intr-o carte, ci pentru a gandi liber. Si nici nu cred ca Dumnezeu s-ar supara atat de tare pe noi ca suntem mai tampitei de fel. Eu nu ma supar pe Lady daca face o prostie, nu? E caine, nu e om… Dar fiecare sa creada ce vrea, eu spun doar ce cred eu. Si nici nu ma intreseaza ce cred altii, sau cine are dreptate discutand religie sau filosofie, pentru ca eu cred ca nimeni nu are dreptate. Niciodata.
Aici cred ca o sa inchei. Ma intristeaza discutiile despre Dumnezeu… si ma bazaie toata lumea pe mess. Au pe necuratu-n ei… de ca si cum Diavolul ar sta murdar… Noapte bune, buna dimineata, whatever.