Entry number 6 - Victor

Imagineaza-ti o mansarda mare, nesupusa niciunei rigori arhitecturale de genul peretilor si stalpilor. Imagineaza-ti o vedere splendida spre tampa, si toate celelalte luminite din brasov… imagineaza-ti toate grijile zilei de maine la un birou in care nu sunt apreciat si nici platit cat mi-as dori, cum zboara pe fereastra cate taramuri nedorite de nimeni si uitate de toata lumea… fericita. Imagineaza-ti iubita ta citind paler in dormitor.

Imagineaza-ti urmatoarea conversatie

ea: uff

Ea: ce a avut efect

Ea: ceea ce ati scris

Ea: d'oh

Victor Ilie: a!

Victor Ilie: that's nice

Victor Ilie: ma bucur

Ea: stiu

Ea: nu situ dar parca m-a trezit

...

Ea „parca m-a inviat”

Daca ai reusit, ai o idee despre fericirea mea de acum. Sau bucurie, nu stiu… ideea ce ca o sa conceptualizam mai la sfarsit. Acum doar tatonam varful acestui iceberg numit fericire.

Fericiti cei saraci cu duhul ?

m-ai surprins cu sfarsitul de azi. Adica dupa ce am citit prima parte, mi-am adus aminte ca noi am mai vorbit – si am fost de acord, parca – despre faptul ca fericirea este mai accesibila celor cu mai multa inteligenta/ganduri/intelepciune… cei care gandesc altfel au poate toate cele de mai sus, dar nu stiu sa le foloseasca cum trebuie. Ce inseamna inteligenta daca nu o abilitate generala care te ajuta sa iti obtii scopul? Daca scopul tau e fericirea, atunci foloseste-ti inteligenta ! si ce zic acum are legatura si cu arhitectura propriului tau univers. Insa nu mai pot sa vorbesc prea mult despre asta, caci mi-ai luat-o inainte. Ok, suntem de acord aici, dar ar trebui sa ii convingem si pe ceilalti, care poate s-au oprit la jumatatea drumului… nu ca noi am fi parcurs 100%... cu alte cuvinte, cogito ergo sum. Sau nu, cei saraci cu duhul nu sunt cei mai fericiti.

diverse

Ca sa clarificam partea cu “muza mea”, mi-am dat seama ca are tendinte gay, dar sper ca a fost destul de clar – pentru toata lumea – faptul ca am folosit cuvantul strict pentru conotatia lui de „inspiratie vie”... apropos de cum ai spus tu ca nu ai avea nimic cu gay-ii... mi-am adus aminte de un episod din seinfeld... in care de fiecare data cand ziceau cuvantul gay, adaugau „not that there’s anything wrong with it...” era extrem de haios. watching seinfeld is happiness too, ya know...

Atat eu, cat si o prietena – persoana importanta, nu spui cine – suntem in profund dezacord cu ideea ta ca nu ar trebui studiat iona in liceu. Dimpotriva. Atunci se formeaza oamenii, si atunci poti sa ii indrepti spre filosofie.. inainte de iona, iti aduc aminte ca era eminescu. Si el m-a indepartat de matematica si m-a orientat catre ... umanism, sa-i zic generic.

Apropos de modestie – uite ce zicea Paler despre modestie – „eu nu consider modestia o virtute. O invoca, in genere, indivizii cu insusiri mediocre pentru a lasa impresia ca mediocritatea lor tine de modestie, nu de lipsa lor de calitati” imi place tipul la nebunie. And i don’t mean that in a gay way...

Ce emisiune are patapievici? Unde, cum, cand? Eu citesc „omul recent” acum, la un ritm ametitor. 10-20 de pagini pe saptamana... e uimitor de greu de citit. Imi place ca isi pune probleme, dar nu imi place ca e excesiv de conservator. Nu vorbesc aici de culoare politica. Si urasc faptul ca el considera ca lipsa de fericire a oamenilor in general vine din lipsa de credinta. Planuiesc sa demonstrez mai incolo ca nu are dreptate.

Filme, teatru, arta...

Filmele faine sunt facute dupa carti. Exemplu – K-pax, care e in lista filmelor tale preferate. Tre sa recunosc totusi ca filmul a fost sufficient de bine facut incat sa-mi placa mai mult decat cartea… oricum, cu foarte putine exceptii, filmele faine sunt facute dupa carti. La lel si fight club, lord of the rings... Sau dupa carti de istorie.. vezi Alexander, vezi Kingdon of Heaven... ceea ce pentru mine inseamna ca spiritul oamenilor nu se stinge... poate cine stie... peste 50 de ani, lumea o sa vorbeasca despre carti cum se vorbeste despre televizor acum... iar blogurile vor fi gazda adevaratei arte... =)) si emoticons vor fi un mod de a-ti exprima sentimentele... mai ales fericirea.

Merge lumea la teatru zilele astea… dar din pacate nu mai avem arta la teatru. Am fost la festivalul de teatru din brasov. La 2 piese. Doar una a fost acceptabila – biloxi blues. Poate si pentru ca tudor chirila e tudor chirila. Bine, piesa are cel putin 2 ani, ca vedeam eu reclama la teveu. Oricum, zic ca nu mai avem arta la teatru in primul rand din cauza publicului. Se rade la cele mai triviale glume... nimic de substanta. Chiar daca lumea merge la o piesa tragica, abia asteapta sa traga un ras la cea mai mica „prosteala” a actorilor. Deplorabil. Dezgustator, chiar.

Ma reintorc la frica ta ca ne va dispare spiritul, sau oamenii spirituali. Nu pot sa nu imi aduc aminte de citatul despre eminescu pe care m-am chinuit atat de mult sa-l memorez pentru examenul din a 8-a. Acum te rog sa treci peste caracterul oripilant al consecintei sistemului de invatamant din romania care te recompenseaza daca memorezi elogii aduse diversilor artisti – fie ei si eminescu. Suna cam asa - « O stea va vesteji pe cer in departari… pana cand acest pamant sa-si stranga toata seva si sa le ridice in tulpina altui crin de taria parfumurilor sale » nu stiu daca sunt de acord. Mie mi se pare ca avem spirit si la omul cu sobolani, avem lirica si la parazitii, avem sunete dementiale la firma, avem andrei gheorghe, avem alexandru vakulovski... (citeste pizdet, daca il gasesti pe net...) rezumand, eu zic ca spiritul nu moare. Cred eu ca insasi felul in care lumea se cufunda in superficialitate e un izvor pentru spirit. Ma gandesc aici la american beauty. Grozav film despre desertaciunile americanilor... sau ale oricarei societati multilateral... nedezvoltate. (pentru cei care stiu parazitii, i-am copiat intentionat aici, dar nu am pus ghilimele...)

Fericire prin uitare

Oamenii in general tin minte ceea ce vor… ceea ce le convine. Intr-un fel, ne-am adaptat la chestia asta. Aici daca esti interesat, poti citi freud. Dar nu iti recomand sa citesti freud doar pentru chestia asta. Practic, asta e genul de lege a firi care nu te prea ajuta daca o stii.. pentru ca daca o stii, risti sa te intrebi, „oare eu tin minte ca a fost asa fain in liceu, doar pentru ca am uitat chestiile nasoale?” si atunci se cam duce si efectul binefacator al uitarii tale...

Recunosc, suntem dezordonati in ce scriem…sau ma rog, cel, putin eu... Totusi, ar fi ciudat sa facem capitole, clasificari si conceptualizari brutale… Chestia asta ar fi chiar impotriva principiilor de baza ale fericirii... =)) nu ca as stii eu care sunt alea la momentul de fata, dar asa simt in urina... oricum, ca sa mai eliminam putin din haos, propun sa vorbim despre fericire prin religie. Mi se pare un „capitol” destul de interesant.

Religie vs. Fericire

Trebuie aici sa incep cu inceputul. Mai ales ca m-am angajat sa-i demonstrez lui Patapievici ca nu are dreptate. Inceputul este copilaria mea, si anume o copilarie in care am crezut in dumnezeu cu tot sufletul. A se observa verbul la timpul trecut, si cuvantul cheie scris cu litera mica. In epopeea mea religioasa, au fost doua trei momente de rascruce. Primul a fost in clasa intai, trimestrul 2. era prima ora de religie, materie introdusa in programa chiar dupa revolutie. Venise un preot sa ne vorbeasca despre dumnezeu si cele 6 zile de travaliu, despre adam si eva, si toate cele. Deodata, si pe scurt, doar nu va asteptati la altceva de la sistemul romanesc de invatamant? Printre altele, tipul ne-a zis o chestie care si acum o tin minte, parca ar fi fost ieri. „ok, acum v-am spus cine a facut pamantul, cine a facut animalele, omul, blabla. Voi acum o sa va intrebati – dealtfel, era firesc ca urmatoarea intrebare, avand in vedere cunoasterea noastra vasta in ceea ce priveste religia, si mintile brici de la varsta aia, sa fie asta – cine l-a facut pe dumnezeu” „Ei bine, nu va pot raspunde la intrebarea asta. Doar cei care cred cu adevarat in dumnezeu vor avea raspunsul...” nu cred ca se gandea saracul ca acele biete cuvinte rostite in fata unor copilasi va avea efectul indepartarii de religie in ceea ce ma priveste.

Ca sa continui firul epic – unul care nu va fi chiar cronologic – un al doilea moment de rascruce a fost cand, pe la 13-14 ani, aducandu-mi aminte de cuvintele preotului, dupa ce toata viata credeam in el si ma adresam lui cu orice rugaminte, m-a lovit. M-a lovit raspunsul la intrebarea parintelui din clasa intai. De fapt, oamenii l-au facut pe dumnezeu. Si eu stiu raspunsul tocmai pentru ca eu cred suficient in el incat ii voi respecta regulile, chiar daca stiu ca e o facatura. Astfel, desi parintele probabil a vrut sa sa ne dea un raspuns ciclic la o intrebare care banuia el ca urma sa incolteasca in mintile noastre, - raspuns tipic religiei noastre, de genul crede si nu cerceta – practic el mi-a oferit biletul de iesire din religiozitate. Ca motivele pentru care acum nu cred in dumnezeu sunt cu totul altele, asta e altceva. Si as putea discuta despre asta mult si bine, dar nu cred ca are rost aici.

Ne intoarcem deci la fericire. Nu de mult – acu vreo trei ani – ma gandeam retrospectiv la ce am povestit mai sus, incercand sa imi dau seama de ce ma simt in continuu neimplinit, chiar daca imi indeplinesc toate scopurile. Si pentru o saptamana cred ca am fost ingrozit. Am crezut ca din cauza lipsei credintei. Si toata saptamana m-am tot gandit cat de ipocrit as fi daca m-as intoarce catre dumnezeu, doar pentru ca nu sunt fericit. Si m-am mai gandit la o chestie. M-am tot intrebat ce s-a intamplat cu criza mea din copilarie. Sau mai degraba cand s-a intamplat ea. Criza. Daca ma gandesc mai bine, cred ca ea a fost un catalizator mai serios al gandirii mele cu inclinatii filosofice, decat intrebarea parintelui.

Criza. E vorba practic de o perioada de o luna de zile in care, stand singur acasa dimineata, inainte de scoala, imi venea sa plang in continuu. Nu stiam de ce, dar imi venea sa plang. Ma uitam pe strada, si ma intrebam cum de pot oamenii sa mearga mai departe, cand eu simt ceea ce simt. Si izbucneam din nou in hohote de plans. Si repet, nu stiam de ce. Sa fi fost stres? Sa fi fost ce stiu eu ce trauma reprimata, aruncata prin vreun colt din pivnita inconstientului meu? Habar nu am.

Vorbeam de saptamana in care eram ingrozit ca tre sa ma intorc la dumnezeu. Gandeam asta, pentru ca traiam sub falsa impresie ca acea Criza s-ar fi petrecut dupa ce am avut eu revelatia de la 13 ani, cum ca noi l-am creat pe dumnezeu. Ei bine, imagineaza-ti cum m-am simtit cand mi-am dat seama ca eram in clasa a 5-a cand a avut loc Criza. Daca reusesti, o sa ai inca un exemplu de fericire.

Cctd. In limbaj mai accesibil, ceea ce trebuia demonstrat. Adica fericirea nu tine de religie. Cel putin pentru mine.

Ok, ii recunosc efectele benefice. Dar nu lipsa religiei e cauza lipsei fericirii si a implinirii. Unde era dumnezeu cand eu plangeam, si nu stiam de ce plangeam. Il intrebam, ce vrea de la mine, si nimic. Si as putea continua. Unde era dumnezeu cand l-am ales de atatea ori pe iliescu. Sau cand americanii, in numele razboiului anti-terorism, terorizeaza natiuni intregi?

Am zis religie versus fericire. Pe buna dreptate daca ma intrebi pe mine. Ok, eu sunt un pic cam radical. Si nu o sa aduc ca argumente aici cruciadele, persecutiile impotriva necrestinilor, etc. Ci ceva si mai simplu – vinovatia. De ce trebuie sa ne simtim vinovati ca am pacatuit, cand, teoretic, dumnezeu – creator a tot ce este – ne-a dat si patimile, si obiectul patimilor. Ce suntem noi? jucariile lui? his second life? Vrea sa vada daca cedam? Atata timp au fost persecutate vrajitoarele... de ce? Pentru ca aveau cunostinte de ginecologie. Pentru ca inlesneau nasterile. Biserica zice „Nu, femeia tre sa sufere” parerea mea umila este ca biserica a ponegrit sexualitatea, pentru ca sexualitatea poate deveni o religie in sine. Daca nu a devenit deja. Sau pentru ca stapanirea propriei sexualitati il face pe om mult mai puternic. Mai putin nefericit. Si pe cale de consecinta, nevoia omului de dumnezeu scade. Si atunci si cutia milei are de suferit... si nimeni nu vrea asta, nu-i asa?

Ok, aici s-ar putea sa-mi pierd ceva „fani”... dar asta gandesc, asta scriu. Si nu uita, pentru mine ce am scris aici are toata legatura din lume cu fericirea. Poate ca e cel mai subiectiv pasaj scris vreodata despre religie, dar orice tine de fericire trebuie sa fie subiectiv, nu-i asa?