Entry number 16 - Tibi

Nici nu stiu cu ce sa incep, asa-s de multe… prea multe sigur nu sunt, pentru ca nu as fi putut duce, dar totusi multe.

Iluzia unei insule

Cum sa incerc eu sa explic iluzia? Poti oare sa explici ceva ceea ce doar pare, fara sa existe? Poti oare sa-i zici unui prieten pe care il considerai cel mai bun, candva, ca el crede doar ca te iubeste, fara de fapt sa stie ca nu te iubeste? Sigur ca poti, dar la fel de sigur, se va supara. Si ajungi, ca de obicei, la o alta intrebare: are rost sa explici oamenilor adevarul atunci cand sigur ii va durea?
Daca este sa ma intrebi pe mine, iti voi zice ca adevarul, oricat de dur ar fi si oricare ar fi circumstantele rostirii lui (daca-l cunosti – ceea ce nu-i deloc usor), nu doare mai mult decat cea mai “nobila” minciuna dintre toate. Nu pe loc, poate in timp. Dar timp spuneam ca nu exista…
Ceea ce vreau eu sa spun, este faptul ca sunt intr-o mare dilema. Si incepe sa ma doara spatele de la atata stat in cumpana, daca ma intelegi. Care e dilema? Mai am sau nu mai am prieteni? E foarte sincera intrebarea, sa stii. Nu vreau sa patetizez sau sa par afectat in vre-un fel, pur si simplu, incep sa ma intreb sincer. Mai am oare prieteni?
Stiu, multi ar zice ca nu apreciez ce am, ca de fapt, am mult mai multi prieteni buni dacat multi altii, dar incepe sa-mi para doar o iluzie. De ce? Pai foarte simplu. Nu stiu cati dintre ei ma cunosc asa cum sunt, ca sa ma si placa. Cred ca ma plac pentru ceea ce par: ca par filosof, ca sunt uneori ironic dar amuzant, ca am parul lung, nu stiu de ce. Dar eu nu par filosof, eu nu-s ironic cand sunt eu si nici nu-s doar un baiat cu parul lung. Ce-i drept, este si vina mea in mare parte, pentru ca nu las oamenii sa ma cunoasca, dar eu aici nu vorbesc despre viata mea, asta-i doar un exemplu la indemana, eu vorbesc de ideea de principiu care ma contrariaza: cati prieteni avem de fapt? Cati dintre ei ar da totul pentru noi fara sa ne ceara nimic in schimb? Si sa nu mai continuam, ca ma tem ca n-are rost.

Adevarul si istoria

Vorbeam despre adevar, dar din avant de pionieresc am uitat sa spun ce-i adevarul, pentru mine. Sincer, nu stiu daca-s multi care stiu ce este adevarul. O sa incerc sa nu fiu nici prea alambicat, nici sofisticat, ci simplu: adevarul este reflectia fidela a realitatii in mintea umana. Este reprezentarea obiectiva a realitatii, o oglinda perfecta a ei. Probabil ca tocmai perfectiunea lui ne impiedica sa-l atingem, nu? Cine stie…
Asadar, cum sa te iubeasca oamenii cu adevarat cand traim intr-o lume in care totul e relativ? Ce mai este adevarul astazi? Este zero. Sau suntem invatati sa gandim asa? Eu as spune ca totul este subiectiv, mai degraba decat relativ, dar eu sunt unul…
Einstein pentru mine este un filosof, mai mult decat un fizician. La fel ca si Isus si tot atat de neinteles. Cu precadere, atunci cand a spus, intrebat cum va arata un al treilea razboi mondial, “nu stiu sa spun exact, dar in al patrulea ne vom bate cu bete si pietre”. Adica, ma uit in jur… China a facut in 2006 parca, cea mai mare campanie de inarmare din istorie… din istorie. Iar acum unde se tine Olimpiada? Suna cunoscut scenariul? Daca nu, iti zic eu, Victor: in ’36 Germania incepea sa se inarmeze serios si in ’38… Olimpiada din Berlin. Sper ca istoria se repeta doar foarte rar, altfel…

Revelion 2008 – Langa, danga, cu talanga

Poate ca bat campii aiurea, cine stie? Sau poate ca nu, dar ma pierd sigur in detalii. Spuneam ca dilema mea este, daca am prieteni. Si asta pentru ca, am impresia ca lumea ma place, pentru ceea ce par, nu pentru ceea ce sunt de fapt. Mai toata lumea. Probabil si de-asta scriem aici, nu? Fiind doar unul din motive, pe langa curiozitatea care ne caracterizeaza pe amandoi si cautarea fericirii in scris? Numai intrebari… mereu intrebari…
Si daca este asa? Daca intradevar lumea ma place pentru ceea ce ma vrea? Sa fie asta un motiv de tristete? Nu cred, sau cel putin, nu pentru mine. Pentru ca, fara exemple aiurea si demonstratii intortocheate, asta ar insemna ca am inteles o parte din adevar, nu? Si nu ziceam noi ca, prin intrebari ajungi la raspunsuri, iar asta inseamna intelepciune? Daca esti intelept, vezi adevarul, acceptandu-l. Nu? Iar asta e bine si ar trebui, macar ipotetic, sa fii fericit, ca ai inteles ceva despre viata, nu? Oricum, tot ceea ce spun este doar ipotetic, de fapt toti prietenii mei ma cunosc, iar eu imi doresc sa fac Revelionul cu ei si nu singur, acasa. Iar eu nu prea ii intelg pe ei, pentru ca nu am timp sa ma gandesc la ei atat de mult pe cat se gandesc ei la mine. Si nu, nu-s ironic? Sau sunt? Serios, jur ca nici eu nu mai stiu daca sunt sau nu… Dar ei stiu? Pai, daca eu nu stiu, ei de unde sa stie? Ce, cand am lasat eu pe cineva sa intelega ceva?

Apoteoza lumii – varianta prescurtata

Suntem frumosi cu totii. Suntem o rasa mare, sub soare. Intelegem foarte multe, iar intr-o zi vom ajunge la Dumnezeu cu farfurii zburatoare, vom manca sanatos iar femeile nu vor mai simula orgasmul (hai ca am bagat-o si pe asta, pana la urma, in dialog, ha). Intr-o zi, Sida o sa aiba un vaccin, iar orice muncitor necalificat isi va putea permite un yacht, iar asta, pentru ca suntem atat de minunati si plini de posibilitati. Mai putin in ceea ce ne priveste pe noi insine, motiv din care, cred ca doar putini pot gasi fericirea pe lumea asta. Am fost ironic, sau nu? Pot oare sa fiu si sa nu fiu in acelasi timp? Si nu ma refer la teleportare… ci la ironie. Oricum, eu sunt sigur de ceva, adica am o certitudine. Exista… cineva… care ma iubeste pentru ceea ce sunt, adica neconditionat. O cheama Lady, are blana neagra, latra… e o relatie pur platonica, oricum.
Stiu ca pare doar simpla aberatie, poate si este… Sarbatori fericite! Sau sa fiti voi fericiti, nu numai de sarbatori. Amandoi voi astia care cititi… Noapte buna, buna seara… buna dimineata… buna sa fie. Oricea-ar fi. A voastra, a mea, dar ma voi opri aici.