Entry number 17 - Tot Tibi

Fac ce fac si iarasi ajung sa scriu inainte sa-mi vina randul. Poate nici legatura nu are cu ce vorbim noi, sau poate are. Cine stie? Poate ca in vremea asta ma bantuie prea multe intrebari. Dar nu conteaza, nu?
Dar ce vorbim noi? Asta-i intrebarea momentului! Noi vrem sa vorbim despre fericire? Eu nu cred ca sunt in stare sa vorbesc despre fericire, cel putin nu acum, serios. Ce stiu eu Victor, despre fericire? Mai nimic, sincer. Dar despre viata ce stiu? La fel de putine. Despre Dumnezeu, despre om, despre filosofie, despre vinul rosu? Despre bunatate, stiu ca mai mult am fost rau decat bun. Despre intelepciune? Stiu, despre intelepciune, ca o caut cu atata foame, ca mai mult reusesc s-o gonesc, stii? Ca pe o gaina speriata. Cotcodac, cotcodac… Ce stiu despre iubire, eu, care n-am aratat niciodata ce simt? Despre dragoste, aceeasi poveste… Mai multe stiu despre detergent decat despre morala. Si nu stiu multe despre detergent…

Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Fara patetism si afectare, sa presupunem ca eu, astazi (adica ieri), pe 25 decembrie, as fi aflat ca am cancer pulmonar. Este doar un joc, nimic mai mult, sa nu se inteleaga altceva. Da? Asa…
Sa zicem, asadar, ca eu am aflat ca am cancer si ca nu mai am de trait decat… sa zicem… 4 luni. Stii ce as vrea eu sa fac daca as afla asta? As vrea sa scriu o carte despre foarte putinul pe care il cunosc eu despre Dumnezeu sau fericire, iubire, etc. De ce? Ca sa las ceva in urma, pe bune. Stiu ca n-ar fi o mare capodopera, sau poate ca nici n-as putea sa termin cartea in 4 luni. Dar cred sincer, ca m-as apuca in prima zi in care as afla vesetea nenorocita. Ca sa afle si altii, mai putin norocosi, din putinul pe care-l stiu eu despre treburile astea.
Si asa am ajuns exact unde vroiam, la partea care mie mi se pare cea mai interesanta, si anume, testamentul meu. Stii ca iti ziceam ca daca as povesti sincer despre viata mea s-ar supara multi pe mine, da? Uite, ca in mod ciudat, daca as avea cancer n-as vrea sa se supere nimeni pe mine. Nici atat de sincer cum sunt eu acum, da-mi zic toti ca-s rece si prea spun adevarul in fata, n-as fi. Nu cred ca as spune nimanui ca am cancer, serios. Dar sa nu ma pierd iar in detalii. Sau as fi tot sincer, dar altfel?
Da… as incepe cu testamenul. In ce ar consta el? Hai sa vedem, ar suna cam asa:

Testament de Craciun

“Este 25 decembrie 2007. De o luna, tusesc fara sa ma pot opri. Astazi, am mers la doctor si am aflat o veste care mi-a schimbat viata, atat cat a mai ramas din ea. Am cancer la plamani, iar asta, la 24 de ani. Acesta a fost cadoul meu de Craciun, eu fiind un om care, de la trei ani, nu mai crede in existenta Mosului. Dar poate ca asa este mai bine, poate ca acesta este raspunsul la neincetatele mele intrebari despre viata si fericire, poate ca asa voi gasi sensul pe care il caut in viata, fara mijlocirea religiei – pentru care n-am avut niciodata talent, sincer sa fiu – fara mijlocirea stiintei, a psihologiei sau stiu eu ce alta inventie umana, menita a da sens unor intrebari la care cei mai mari dintre filosofii rase noastre, au stiut ca nu vor gasi raspuns: exista Dumnezeu, ce este viata, ce este adevarul, ce este fericirea, ce este iubirea, si asa mai departe.
Sincer sa fiu, dar poate e doar una din fazele iminente acestei stari, lucrurile par in sfarsit sa capete sens. Nu de putine ori am spus ca viata e frumoasa, incercand sa le arat si altora aceasta, sau ca fericirea nu este o simpla inventie a omului, ca este de ajuns sa crezi in Dumnezeu, fara a-l explica si fara a-i scrie pronumele personal cu majuscule, ca bunatatea inseamna sa faci ceea ce consideri tu ca este bine, fara a te gandi intai la tine insuti, si multe altele, care pentru mine, se leaga in mod ciudat unele de altele si par a capata contur, tocmai acum. De ce tocmai acum? Foarte simpla intrebare. Pentru ca acum nu ma mai deranjeaza propria subiectivitate, care de atatea ori mi-a dat palme, mutandu-mi fata din loc si odata cu ea, privirea de la punctul suspendat in Univers, pe care, unii filosofi, l-au numit “adevar” si pe care m-am chinuit de atatea ori sa-l reperez. Poate ca acum nu mai conteaza, nu? Poate ca acum sunt intradevar liber, asa cum mi-am dorit intotdeauna sa fiu, dar asa cum niciodata nu as fi fost in stare sa-mi imaginez. Chiar nu conteaza de ce si nici nu am pretentia ca vad adevarul cu ochi mai limpezi decat ai altora, sau poate ca, puternica mea credinta in transcendenta, ma face sa ma simt liber. Caci nimic din ceea ce este aici, nu conteaza, iar ceea ce este dincolo, nu putem vedea.
Dar hai sa ma opresc din toate acestea si sa incerc sa va povestesc cum am aflat eu, in adevaratul sens al cuvantului si pe propria piele, ca viata este scurta.
Nu stiu daca toti putem simti atunci cand se apropie sfarsitul, sau daca doar unii dintre noi. In cazul meu, a fost prima varianta.
De vreo luna si ceva de zile, nu stiu sa spun exact cat, tusesc, sau mai bine spus rag ca un bou. Rageam de fapt… ciudat este ca dupa aflarea vestii n-am mai tusit. Oricum, fumez in continuare. Nu ca n-as putea sa ma las, dar nu pot spune cu mana pe inima ca tigarile sunt cele care au decis sa am o viata mai scurta decat majoritatea celor din jur. Poate as fi avut un accident de masina, poate as fi adormit fara a ma mai trezi, sau poate mi-ar fi cazut o caramida in cap, pe strada. Sau poate nu, dar nu mai conteaza. Iar ce scrie pe pachetele de tigari, cum ca ar cauza moartea, sau ca pot cauza moartea (pentru ca astazi, toata lumea vrea sa fie “politicaly correct”), nu-i decat iluzia unei bune intentii. Dar sa nu intram in detaliile filosofice ale tutunului.
Fumez din clasa a V-a. Prima oara am facut-o din pura curiozitate, vazand la parinti. Ma intrebam cum de pot ei inhala acel fum, care pe mine ma facea sa tusesc. Intre noi fie vorba, nu cred ca ai mei sa aiba vreo vina, iar asta nu pentru ca i-as iubi eu prea mult, ci pentru ca fiecare om isi alege propria cale in viata. Iar mie, nu mi-a bagat nimeni tigarea cu forta in gura. Stateam in baie, pe marginea cazii si incercam sa trag cat mai adanc in piept, incercand sa observ efectul pe care il are acel fum asupra mea. Si tot experimentand asa, tot asa m-am si apucat de fumat.
Am fost primul din clasa mea care s-a apucat de acest prost obicei – in clasa a V-a, cum va ziceam – pentru ca in ultimul trimestru de scoala, mai mult de jumatate dintre colegii mei sa-l adopte. Fumatul. Probabil parea la moda, sau iti dadea aer de rebel; ce este insa cert, este ca am raspandit altora fumatul. Cum sa judec eu pe altii pentru “cadouri rele”, cand de fapt eu insumi, am facut altora, cadouri la fel de rele?
Pana in liceu am tot fumat, fara sa ma oblige nimeni iar in clasa a XI-a am renuntat. Brusc. Nici macar nu-mi mai aduc aminte ce anume ma determinase sa las tigarile; probabil vreun esec sentimental pe care am reusit apoi sa-l transform in ceva pozitiv, poate altceva, poate pur si simplu decisesem ca fumez prea mult. Ce este insa cert, este ca dupa numai un an, am pus iarasi tigarea in gura. Stiu doar ca scapasem de acea sete fiziologica, dar ca eram atat de plictisit, incat, intr-o seara, dupa o cearta cu tatal meu, m-am reapucat. Bineinteles, vina este a mea 100%, iar asta, pentru ca acum imi permit sa fiu obiectiv. Ciudata pare uneori viata, atunci cand privesti in urma, peste amintiri prafuite, cautand de fapt adevarul propriei vieti.
Pana la 24 de ani, am fumat ca Turcul, porecla pe care am si dobandit-o prin merit personal, de la prieteni, in perioada de apogeu a nicotinei din proprii plamani. Frumoase vremuri. Da, in ciuda faptului ca fumam non-stop.
Iar astazi de dimineata, la ora 11.30, am beneficiat de o “programare speciala” la doctorul Andrei, prieten de femilie, care m-a chemat singur, pentru a “vorbi cu mine”. Am stiut imediat despre ce este vorba, sau poate chiar dinainte. Nu-mi mai aduc aminte nici fata taximetristului, nici ce mi-a spus nea’ Andrei si nici cum am ajuns pana pe malul marii. Stiu doar ca m-am gandit intr-una, de cand i-am auzit vocea la telefon, ca nu mai am de trait foarte mult si ca, acum a venit timpul sa las ceva in urma. Tot rumegand de fapt idele, am ajuns, la cea mai ciudata concluzie: sunt un om fericit. De ce? Pentru ca mi s-a dat o sansa sa fac ceva cu viata mea, iar poate ca asa voi ajunge in mod sigur sa pot spune cu sinceritate, “eu mor impacat cu mine”. Poate ca asa voi reusi sa fac intradevar ceva, sa las ceva in urma, asa cum mi-am dorit de cand am deschis, cat am putut, ochii in viata. Iar daca nu voi fi in stare sa exprim ceea ce simt, atunci oricum nu voi apuca sa-mi traiesc esecul. Ce frumos este sa simti pe propria piele cum speranta moare ultima si cat de frumoasa este ea in fapt.
Poate ca pe cei mai multi ii mira acest gen de optimism muribund, sau poate ca unii nu inteleg mai nimic din ceea ce ma stradui sa explic. Si asta, tot vina mea este, pentru ca inseamna ca nu am destul talent scriitoricesc sau ca nu sunt in stare sa explic niste lucruri pe care acum, le vad ca fiind extrem de simple. Pentru aceasta imi voi cere scuze, cu precadere acelora care au nevoie nu de speranta, sau de un argument pentru a trai frumos. Imi cer scuze, acelora care simt ca viata merita intradevar traita, dar care nu au inca forta necesara de a-si pune in aplicare propriul adevar, acelora care au suferit dar nu au putut transforma asta in bucurie, acelora care au fost pacaliti ca viata este de fapt urata, acelora pe care i-am jignit sau dezamagit, imi cer scuze parintilor mei daca nu i-am facut mereu sa fie mandri de mine si tuturor celor care considera ca as avea un motiv intemeiat sa le cer scuze. Nu este nici falsa umilinta, nici patetism, ci numai sinceritate. Imi cer scuze acelora carora nu le-am putut spune “te iubesc”, nu pentru ca nu i-as fi iubit, ci pentru ca, din propria nimicnicie, am considerat aceste cuvinte, ca fiind rusinoase. Sunt atat de multi celor carora as vrea sa le cer iertare, incat probabil ca as umple cateva foi numai cu asta, asa ca ma voi opri aici, spunand ca eu am iertat pe toti si ca nimeni nu imi datoreaza nicio scuza, oricat de tare ar crede asta. Dar deja incepe sa sune a testament, iar aceasta nu este intentia mea.”

Ciudat nu? Ciudat cum un simplu exercitiu de imaginatie poate sa schimbe perspectiva unei vieti. Bine, doar pe moment. Eu n-am cancer, tu n-ai cancer, nici cei doi care ne citesc noua blogul, sper ca n-au. Si ca atare, nu putem renunta de tot nici la subiectivism, nici la egoism, nici la mandrie… nu pentru ca n-am fi muribunzi, ci pentru ca suntem oameni.
Este oare necesar sa ne rupem de trasaturile astea ca sa fim fericiti? Dar putem oare sa ne rupem de ele? Grea intrebare. Oricum, daca ele ne fac oameni, n-am mai fi oameni. Deci omul nu poate gasi fericirea, nu? Sau poate?
Eu iar nu mai inteleg nimic. Am impresia ca m-au tampit sarbatorile astea, care au adus cu ele bune si rele, foarte rele. Dar relele provoaca durerea, iar durerea ma face sa gandesc. Daca ar fi sa gandim destul, am ajunge intelepti, iar prin intelepciune… am intelege noi ceva. Probabil…
Cam atat pentru azi. Inchei cu ce zicea frantuzul ala… Rochefaucauld (sper ca am scris bine) – “cine traieste fara nebunie, nu e asa intelept cum crede”. Iar sarbatori, iar fericite. Noapte buna (mi-e lene sa mai corectez ca s-a facut ora 3.00 – ma iubeste).